Mar 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Nicolae SAVA – „Cataractele…” lui Vasile Cojocaru

Un elegant volum de versuri ne-a parvenit de la Vasile Cojocaru (profesor universitar la Politehnica ieşeană, om de ştiinţă, inventator, laureat al Premiului „Henri Coandă” al Academiei Române, în 2005, pentru volumul de specialitate „Fonte – obţinere”), autor originar din Borca poeţilor Aurel Dumitraşcu şi Radu Florescu. Profesorul ieşean se află la al patrulea volum (după cărţile de poezie „S-a tot dus râul”, 2005, „Scrisoare către Moş Crăciun”, 2009, şi „Înţelepciunea din anotimpuri”, 2012), cel de faţă, „Cataracte ale unui fir de cuvinte…”, fiind apărut în condiţii grafice de excepţie, la editura „Alfa” din Iaşi (director, poetul Nicolae Panaite, redactor Elena Hermeziu), în 2013, despre care Diana-Adela Ioniţă scrie în prefaţă că acest volum „se autoconstruieşte din mozaicul experienţelor de viaţă ale autorului, din cascade zgomotoase de sensuri ce aglomerează fiecare colţişor al cuvintelor, şlefuind faţete nebănuite ale unui misterios cristal opac, pe care cititorul trebuie să-l cerceteze îndelung, să-l decanteze”.

Parcurgând cele peste 250 de pagini ale volumului descoperim că inventatorul şi omul de ştiinţă îşi continuă experienţa sa în acest nou domeniu, poezia, arătându-se dispus să versifice despre orice subiect al vieţii sale, când pe un ton sentimental romanţios, când explorând solemnitatea dicţiunii calofile, rezultatul fiind o curgere lexicală curată, plăcută, şi nu lipsită, deseori, de fior: „Acoperişul casei,/ în care a chicotit copilăria mea,/ erau un munte/ din care izvorau streşini/ şi tânjeli după genunchii/ vecinei -/ mai târziu aveam să aflu/ că mai aveam comun cu ea/ uliţa cu amprentele ei;/ devenisem grafologul/ identităţii mele”. Autorul se arată a fi, pe parcursul întregului volum, un sentimental lucid, sensibil la temele grave, cele cu rezonanţă etică sau cele invocă istoria şi valorile general umane. Preţuind abstracţiile şi labirintul gândirii, el realizează că, pentru a-şi face înţelese gândurile sale, are nevoie de concreteţea unor imagini care să preia din încărcătura reflexivă a propoziţiilor abstracte. De aceea poate se reflectă o acurateţe şi o mişcare delicată în multe poeme, în ciuda unor stângăcii care diluează, deseori, intensitatea versurilor. Aceasta, însă, mai mult din cauza unor preţiozităţi necontrolate şi a decorativismului naiv abordat. Dar discursul deseori impersonal al autorului  duce fericit, de multe ori, la o tendinţă spre reflexivitate dar şi spre o ofensivă a prozaismelor: „Vârsta-i un bilanţ temporal./ Cu onestitatea ce nu eludează/ lucrurile mărunte/ (acneea înţelepciunii)/ sunt conectate/ prin canoane fără licenţă juridică”. Versurile lui Vasile Cojocaru nu sunt lipsite de coerenţă şi limpezime, precum acest frumos „Blestem”: „Trag o ocheadă/ cerului senin/ iar el se uită la toţi./ Îl blestem -/ să stea pe-o ploaie târâită/ prin clisma toamnei,/ să n-aibă chemarea de foc/ a serii”. Autor foarte cultivat şi inteligent, el îşi hrăneşte poezia sa şi cu multe disertaţii filozofice, cotidianul din poemele sale devenind de foarte multe ori doar un pretext pentru naşterea acestora. Interesante sunt şi baladele cu care se încheie discursul poetic al cărţii, autorul fiind cel mai aproape de poezie în trei texte uşor ludice, dar antologice, „Balada lirică a schimbării”, „Balada agenţiei de ştiri a satului” şi „Balada metafizică a unui concurs de job”.

Prin tot ce a dat până acum Vasile Cojocaru lasă impresia că discursul său liric e mai mult decât un exerciţiu preliminar ce ar avea încă nevoie de noi etape ale decantării sale, fluxul său liric putând deveni, datorită fanteziei autorului, de la o carte la alta, mai limpede, mai cristalin. Precum cel din acest masiv volum de versuri.

Revista indexata EBSCO