Mar 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Viaţa bate filmul

Lacrimile de păcat (Editura PIM, 2015) nu e un roman şi nici o nuvelă mai amplă pentru că îi lipseşte pactul ficţional; cartea lui Corneliu Carp este o lungă povestire a unui narator şi a mai multor martori despre un fapt de viaţă din imediata noastră (i)realitate, naraţiunea desfăşurîndu-se în mărturisirea, în fluxul memoriei protagoniştilor şi în complexul lor afectiv: autorul însuşi,  îndemnat de cei din jur să scrie „povestea aia cu Silviu” e „cuprins de sentimentele de milă,  întristare, groază şi confuzie” la amintirea faptelor unei povestiri din categoria „viaţa bate filmul”. Prevenitor, autorul se înconjoară cu martori şi naratori creditabili; primul dintre aceştia e Rudi Trandafir care îl introduce în istoria şi, apoi, în viaţa demolată, în coşmarul familiei Iosipescu: Dora, medic cu bun renume la un spital din Iaşi şi Ianoş Iosipescu, jurist, „adevărat maestru şi un titan în sălile de judecată ale Curţii de Apel” au un băiat, Silviu, „cam zvăpăiat”, afectat, însă, de o gravă boală psihică: totul se năruie, Dora face o comoţie cerebrală în urma căreia rămîne în pat, paralizată parţial, Silviu are tot mai dese accese de furie încercînd chiar să-şi ucidă părinţii: tînărul zvăpă­iat e, în fapt, „un psihopat care şi-a hăcuit părinţii cu un cuţit de bucătărie şi un satîr”.

Drama familiei Iosipescu conferă intriga şi substanţa naraţiunii, iar prozatorul urmăreşte fiecare amănunt în­tr-o reconstituire aproape naturalistă; naratorul – un inginer ajuns medic de suflete, cum îşi spune – ţine foarte strîns firul epic, emoţionîndu-se şi emoţionînd cititorul cu istoria năruirii unor oameni al căror destin a intrat definitiv sub zodia răului, a răului absolut, dincolo de marginile suportabilităţii. Rămasă la acest nivel, cartea lui Corneliu Carp s-ar încadra în seria, pare-se nesfîrşită, a ştirilor „de la ora cinci” ale unor televiziuni comerciale: dramă, sînge, boli necruţătoare, vicii, escrocherii, demenţă etc. Corneliu Carp are, însă, mînă şi viziune de prozator. Mai întîi, caută ceea ce se numeşte spaţiul de identificare a personajului; iată decorul din casa Iosipescu, marcînd surparea celor care locuiesc acolo:  „În odaia urît mirositoare, tronau două şifoniere vechi din panel, o masă joasă (pe care se aflau un televizor vechi rablagit, în funcţiune, din alea grele cu tub cinescopic, un ceas cu baterii, dar defect), încadrată de două taburete, un scaun tip fotoliu cu tapiseria ruptă, pe care era aşezat un telefon plin de grăsime de la degete murdare şi patul putred unde îşi făcea veacul cea care fusese odată medicul dedicat me­seriei, Dora Iosipescu. Din tavan atîrna o lustră uzată cu patru bra­ţe fără abajururi, dar lumina palid numai cu un singur bec. Lîngă pat, abia se ţinea pe picioarele ei putrede o oglindă cu noptieră, unde zăcea o farfurie goală, care ar fi putut să aibă în ea ceva de-ale gu­rii şi două pahare cu apă pe jumătate pline. Cei doi din cameră poate nu se vedeau sau nu aveau curajul să vadă, căci pe perna unde îi stă­tea capul şi pe farfurie mişunau gîndaci mici şi roşii de bucătărie încercînd să mai aleagă din aşternut ori din vas cîteva firimituri…”: aici,  în acest decor, personajul ajunge „umbra umbrei” sale. Corneliu Carp nu uită epoca, iar în puţinele spaţii libere pe care le lasă povestirea faptelor, reconstituie, de pildă, vremea tulbure „cu prigoana împotriva evreilor” şi soarta unei familii strămutate de autorităţile din Botoşani în Transilvania, „la ferma unui ungur hortist, Andras”, dar şi lecţia reclădirii acesteia din nimic şi pustiu. E, apoi, epoca ve­nirii la putere a socialismului, cu speranţele înşelate ale „oamenilor muncitori şi cinstiţi” şi acţiunea fără milă a torţionarilor al căror prototip e miliţianul Bălăuţă, călău, „om de nimic, fidel sistemului comunist”. În sfîrşit, Corneliu Carp ştie să fixeze, în detalii semni­ficative, portrete care se reţin fie prin înfăţişarea lor (“Iată-l pe domnul Rudi Trandafir, un distins domn în vîrstă, erudit, cu multă ex­perienţă de viaţă, fost profesor de filosofie, un soldat vesel şi trist al timpului, cult, trecut prin multe”), fie prin complexitatea caracterului (“Jan, un domn înalt, bine făcut, cu personalitate, ochii albaştri, privirea curată, senină, sinceră, fruntea lată, cu părul ne­gru încărunţit la tîmple, avea un zîmbet trist. Prezenţa sa emana con­sideraţie şi respect, demnitate şi dîrzenie. Se puteau zări în inte­riorul sufletului său sensibilitate, bunătate sufletească, dar şi pu­ţină slăbiciune, poate din cauza bolilor de care suferea”), dar mai cu seamă interesantă este seria escroacelor unde prozatorul stabileşte schiţa unei tipologii; Mary, Dorina, Maricica, Gina din Nicolina, îngrijind, pe rînd, pe Dora, fură tot ce e la vedere: lor li se adaugă Nela, „vulpiţa şireată”, care a stors bani mulţi de la naivii Ianoş şi Dora Iosipescu în contul unei griji simulate pentru Silviu, inter­nat la spitalul de boli nervoase.

Dar poate că personajul central al cărţii lui Corneliu Carp este oraşul Iaşi, fiinţa vie a acestuia; Copoul, Păcurarii cu Fabrica de Bere, azi, doar în amintirea unor ieşe­ni precum Corneliu Carp, Fundaţia şi „amintirile istorice” ale stră­zii Lăpuşneanu, barul de la „Conti”, locul de altădată al întîlnirii scriitorilor, piaţa Unirii, străzile vechi şi noi primind viaţă din viaţa autorului, un îndrăgostit iremediabil de Iaşi: iarna, cu cerne­rea zăpezilor, vara, cu zăpuşeala ei şi, iată, „marea vînzoleală” a Crăciunului – Iaşul lui Corneliu Carp e locul care primeşte totul: o poveste cumplită precum aceea a familiei Iosipescu, dar şi dragostea mărturisită a unui memorialist despre care, nu mă îndoiesc, vom mai auzi.

Revista indexata EBSCO