Mar 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Deceniul limpezirii. 1906-1916. Bucovina sub lupa „Neamului românesc” a lui Nicolae Iorga, ediţie îngrijită, cuvînt lămuritor şi indici de nume: Liviu Papuc şi Olga Iordache, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015, 1060 p.

În colecţia Opera Omnia, seria publicistică şi eseu contemporan a editurii Tipo Moldova a apărut o selecţie interesantă, alcătuită de Liviu Papuc şi Olga Iordache.

„Cu prilejul unei conferinţe ocazionale, s-a emis aserţiunea că, pînă în ajunul primului război mondial, presa din România nu a înregistrat/ comentat situaţia românilor de peste graniţele vremii, mai ales a celor din Basarabia şi Bucovina, favorizaţi fiind ardelenii”, scriu cei doi în primele rînduri ale „Cuvîntului lămuritor”. Drept pentru care, trecînd la „cercetare aplicată asupra subiectului”, oferă, în această carte, „o mostră a rezultatelor acestei întreprinderi în desfăşurare”. Şi, după ce în paginile de început notează cîteva dintre primele articole cunoscute „la temă” (de la, de pildă, ziare ieşene ca „Evenimentul” ,Jurnalul” – care, la 11 aprilie 1895 publica Chestia Bucovinei. Noi şi Bucovina – ş.a., sau care relevă „primele semne ale interesului pentru înglobarea în cadrul mai larg al românismului a celor aflaţi sub dominaţie străină” – de exemplu ziarul „Era nouă”, din 24.11. 1891 ş.a., ş.a.) ajunge la „Neamul românesc”, al lui Nicolae Iorga. Aici, citim în aceste pagini de început, din 1906 pînă la declanşarea primului război mondial, „constatăm o adevărată monitorizare a provinciei (lucru care se întîmpla, de altfel, şi cu celelalte provincii aflate sub stăpîniri străine)”.

Sînt multe texte, care relatează o sumedenie de fapte, detalii de tot felul care, poate, cum scriu Liviu Papuc şi Olga Iordache, poate că nu au „şansa de a-şi găsi vreun loc în Istoria Mare a ţării”, dar prin bogăţia de informaţii, de analize/ legături cu ceea ce se petrecea în acea vreme în Ţară, în vecinătate/ în general în zonele de interes, semnate de nume mai mult sau mai puţin cunoscute azi, şi prin faptul că presa bucovineană a vremii era „greu accesibilă românilor din Regat”, conturează un tablou interesant al României şi Bucovinei epocii, şi, în viziunea mea, oferă şi o lectură atractivă. Pe de altă parte, prin punerea laolaltă a unor texte care, altfel, fără îndoială, ar fi mult mai dificil de accesat (cum bine ştiu cei care au petrecut timp prin săli de lectură/ arhive) de cititorii mai mult sau mai puţin specialişti este, neîndoios, de folos celor interesaţi.

Sînt, poate, sute de nume ale semnatarilor textelor alese, pe subiecte din cele mai diverse din viaţa oamenilor de acolo (încît orice tip de „selecţie” pentru a le aminti ar fi nedreaptă), cele mai multe fie îngropate în colbul uitării, fie şi atunci destul de puţin cunoscute în detaliu, cu întreaga lor gamă de implicaţii/ semnificaţii/ rădăcini în trecut şi „firişoare” care se vor ramifica în viitor.

Într-un cuvînt, o mare bogăţie de texte apărute în Neamul românesc în acest „deceniu al limpezirii”, despre care încheiem semnalarea cu un îndemn la lectură, şi cu un fragment dintr-un articol de D. Moldovan, Un congres cultural al învăţătorimii bucovinene (N.R., an IX, nr. 20, 25 mai 1914), „Unitatea culturală trebuie să ajungă o faptă! În lucruri de detaliu ne putem deosebi după graniţele politice, în lucruri generale însă, trebuie să avem aceeaşi ţintă în vedere şi să mergem pe acelaşi drum. Dacă vom forma fiecare o cultură după Statele sub a căror stăpînire a dat Dumnezeu să ne aflăm, dacă ne vom deosebi copilăreşte, îndeplinind dorinţa acelor ce bucuroşi ne-ar citi prohodul, după hotarele politice, apo nicicînd nu vom ajunge în rîndul naţiunilor luminate, stimate şi temute!” Cuvinte care ar trebui citite cu atenţie şi azi, cînd am uitat să mai sprijinim revistele din Bucovina… ca să nu ne „amintim” şi de altele.

 

Lucian Alecsa, Femeia fără zîmbet, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015, 154 p.

 

Lucian Alecsa plăsmuieşte în această carte o lume… a lui, cu personaje care mai de care, chiar dacă unele sînt gîngănii, ca „împerecherea angelo-malefică”, respectiv gîndacul numit Giorgione, cel care, pe lîngă tot felul de alte sentimente/ gînduri/ stări ori de trezirea în gînd a „muşuroaielor” sale „de nimicuri umilitoare”, îi poate „genera” „revelaţie sau doar ca un sictir metafizic” – toate acestea îl duc şi la elaborarea „decretului” personal împotriva gîngăniilor –, plopul Mitică, prin „asperităţile scoarţei” căruia, spune autorul-narator, „am văzut adîncurile vieţii”, iar „seva lui mi-a preluat o bună parte de durere, mi-a oblojit rănile produse de bisturiul singurătăţii”, ori măgarul lui Mitran, cel care vedea „iarba brunetă”. Ori luna, cea care, în felul în care se vede în această „lume” plăsmuită aici, „se prăvălea peste orizontul sîngeriu,  ca o tîrfă despuiată peste sofaua mîngîiată de-un cearşaf proaspăt apretat, fiind gata să-şi desfacă palidele raze molatece peste lume, incitînd imaginaţia visătorilor” ca alde Shakespeare şi ai lui, care „se hrănesc cu nesaţ” şi „mai cred în dragoste. Eee, aşa o fi, dar nu în cazul lui Isidor şi al nevestei sale Eleonora, pentru, printr-o înlănţuire un pic cam ciudată, să spunem, eufemistic, de „factori” (plecînd de la moartea unui cuceritor vecin „domn Clement”), care face ca de la iubire nebună să se ajungă la „meta-gelozie”, „un flash mental provocat de zbaterea oarbă a cîtorva entităţi fumigene ce-au pus stăpînire pe minţile celor doi protagonişti ciudaţi, hîrşiţi prin tranşeele dragostei”, şi, în final (atacaţi fiind noapte de noapte „de aceleaşi dihănii înspăimîntătoare, nişte cîini negri, uriaşi, cu ochii roşii şi sticloşi ca jarul” care „urlă îngrozitor la lună pînă vibrează cerul” şi „au început să le muşte somnul” din prima noapte după ce vecinului lor a fost înmormîntat), la moarte. O lume în care, de pildă, ca în Femeia fără zîmbet (şi despre un avort, din perioada în care Securitatea ancheta „scobitul femeilor” aplicînd „codul etic”, adică metoda „pumnul şi palma”), proza scurtă care dă titlul volumului, poate să fie zugrăvită şi astfel: „Cerul de plombagină gîlgîia ca un vulcan gata să erupă sub apăsarea unui soare roşu şi greu, ce aducea cu un bolovan imens, abia scos din vatra încinsă de sub nuc…”.

În fine, o lume „cu de toate”, de care uneori nu ştii dacă să rîzi sau în faţa căreia se te scarpini în cap întrebîndu-te dacă cumva, de pildă, viaţa nu pare a o lua uneori pe „contrasens”, poate nu chiar ca în cazul lui Virgil, „filosoful neînţeles”, chiar dacă tu nu vezi, ori „nebunia” traiului la bloc, cu toate zgomotele şi „gărgăunii” de „stup” nu e cumva prin preajma gîndurilor tale, dacă nu cumva singurătatea, dacă nu cumva femeia, dacă…

E un fel de a citi cartea/ o latură, dar sînt şi altele, pe care Lucian Alecsa le picură prin penelul său de pictor al acestei lumi (sau oglinzi prin care vede el lumea noastră, a tuturor), cu multe umbre, zugrăvită în cuvinte şi care are un ceva al ei care te face, măcar, să te gîndeşti cît de puţin şi la tine, şi la oglinda în care te vezi cu ochii celorlalţi, şi la felul cum sînt cu adevărat oamenii, cei din jurul tău, şi la…

Să lăsăm cititorul să ferească perdeaua spre toate acestea care se văd mai limpede au ba în cartea lui Lucian Alecsa, încheind cu un fragment dintr-un răspuns al lui moş Ghenadie Tincu, din Groparii nu mor decît în zori: „Din tot ceea ce ni se dă să trăim, foarte puţine lucruri sîntem în stare să le interpretăm. Doar a zecea parte dintre gîndurile care ne furnică ţeasta sînt trimise spre judecata semenilor. Poate din lipsă de curaj sau, şi mai rău, dintr-un gest criminal, le ucidem înainte de a le exprima. De fapt, nu e vorba de o ucidere, sînt absorbite de neant, oscioarele lor transparente şi aproape imperceptibile, ca nişte elitre de fluture, recompun tot alte şi alte asemenea entităţi metafizice care, la rîndul lor, se cuibăresc în alte şi alte minţi. Cercul nu se închide niciodată. În timp, capătă efectul unor avalanşe, dezintegrînd tăcerea universului în atomi de gîndire eterică, antrenînd Marele Fluviu de Foc într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu spiritele noastre. Omenirea e captivă acestui păienjeniş de idei, care-s într-o perpetuă metamorfozare”.

 

Nina Viciriuc, Vulpile şmechere din deşertul roz, cuvînt însoţitor de Ioan Holban, Editura Junimea, Iaşi, 108 p.

 

În colecţia „Atrium” a editurii Junimea a apărut recent o carte de versuri semnată de Nina Viciriuc.

Cum vezi lumea cînd ai în faţă o „reflectare” a „sinelui desfrunzit” şi, într-o zi, cînd cauţi spre înlăuntrul tău, „găseşti lira cu coarde plesnite/ doinind copilăriei la margine de pleoape”? Poate ca „balansul vieţii fără relache între păpuşa hazlie a naşterii/ şi mumia din groapa comună”? (Afecţiune). Ori, poate, la Marea confruntare, cum sună titlul unui poem din acest volum, „privind „prin păpurişul întîmplărilor nostalgice şi bizare/ tăind adesea clipele fericirii/ în bucăţi atît de mici/ că nu le deosebeai de cele ale spaimei”… Te gîndeşti, cum scrie, autoarea, la Un mîine fără mine, la faptul că Bătrînă clipă de clipă devin, la „chipul zbîrcit al tristeţii”, ştiind că, atunci cînd nu vedem asta, „minţim/ prin coastele timpului”? Dincolo de truisme, banalităţi, poate, ori clişee de tot felul, fiecare are, pînă la urmă, răspunsul lui, felul lui de a accepta şi a purta pe suflet înţelegerea a ce înseamnă viaţa, cum se separă bucuriile de tristeţi, fericirea/ căutarea de îngenunchierea în faţa inevitabilului. Autoarea „vede”, în aceste versuri, şi „împărăţia pustietăţii”, şi primăverile în care, în loc de florile care dăruie lumii mugurii, apoi parfumul lor, înfloreşte numai urzici, dar şi că „trebuie să fac rost de un nou ideal” (expresie pe care poţi să o înţelegi nu doar într-un fel). Sau scrie un poem cum este Coup de foudre (care, deşi începe cum „ochii iubitului creşteau fluturatice aripi/ aterizînd cărăbuşi la mine pe pernă”, se termină „lunecînd zi de zi pe coaja bananei de timp/ spre fiinţa nefiinţă de azi”). Sau, mai curînd un poem de dragoste ca o ardere profundă, intensă, Cît aş mai rătăci: „Cît aş mai rătăci prin trup de bărbat străin/ prin bolta de viţă a serii să-i dau mîngîieri/ […]/ legîndu-i picioarele cu benzi vişinii de inima mea/ să nu mai alerge spre alte vinovate desfrîuri/ seara mă-mpiedic de căutătura lui galeşă/ s-o iau la fugă în întîmpinarea dorinţei din el/ rotind zile-ntregi în jurul punctelor lui cardinale/ cu piruete de vise să-i trec pragul în şoaptă/ din ochii albaştri să desfac curcubeu”.

Aşadar, acel răspuns de care vorbeam, în cazul autoarei acestui volum, este o poezie care vorbeşte lucid, dar nostalgic-tensionat, elegiac, în ton care s-ar potrivi la o recitare cu o melodie instrumentală care să sune şi în ritmuri de fado, dar şi melopeic, despre viaţă, dar în partea dinspre toamnă, cînd, uneori, îţi pare că „în coşul pieptului am un hambar părăsit” şi în afară arde un „foc de tabără pentru incinerarea propriei speranţe”.

Nina Viciriuc îmbracă în cuvinte ceea ce simte, într-o poezie „ca un fascinant veşmînt” ţesut de un poet care vrea să-şi rostească sentimentele cu litere de tristeţe, dar, totuşi, şi din dorinţa a cînta „inimii ferice dintr-o chitară” a iubirii, care poate naşte în inima noastră indiferent de cîţi ani o apasă către toamnă, către iarnă…

 

Ştefan Boboc-Pungeşteanu, Şi bobocii zîmbesc, versuri umoristice, cuvînt înainte: Constantin Iuraşcu-Tataia, Editura D.I.G., 2006, 82 p.; Îmbobociri de toamnă, prefaţă: Vasile Larco, Editura Rocad Center, Iaşi, 2010, 118 p.; Ştefaniade în sos picant, epigrame şi catrene epigramatice, prefaţă (Elixirul de viaţă lungă): Mihai Batog-Bujeniţă, în loc de postfaţă (Scrierile lui Ştefan Boboc): George Petrone, Editura Rocad Center, Iaşi, 2012, 142 p.

 

La galeria autorilor de scrieri umoristice, fie în proză, fie în varii forme în versuri, nu puţini, dar niciodată „prea mulţi”, pe care i-am prezentat în rubrica noastră (sau/ şi în revista „Poezia”) se adaugă Ştefan Boboc-Pungeşteanu, cunoscut de amatorii de gen şi prin cărţile sale, pe care le semnalăm acum – cuprind proză, versuri umoristice (epigrame, rondeluri, fabule, triolete, „clone epigramatice” ş.a.), „dueluri epigramatice” cu unii confraţi –, şi prin textele publicate în diverse reviste din ţară. Despre creaţiile sale au scris nume cunoscute ale umorului românesc.

Într-o „destăinuire”, autorul, ajuns la venerabila vîrstă de 84 de ani, mărturiseşte: „Anii trec, nu stau pe loc,/ Şi i-am prins într-un şirag;/ La un capăt sînt boboc,/ Iar la celălalt moşneag!” Aşa şi arată textele sale, de parcă ar fi scrise cu o pană care picură o cerneală muiată într-o călimară cu două tipuri de cerneluri – una de culoarea şuguielilor tinereşti, cealaltă a experienţei/ înţelegerii pe care ţi le dăruie curgerea vremii prin sufletul tău, dacă ai, desigur, şi darul de a le culege. Autorul abordează tot felul de subiecte, de la slăbiciunile şi „beteşugurile” de caracter, la situaţia din ţară, oameni politici, soarta noastră, a tuturor (mai ales a pensionarilor) în aceste vremuri, artă, timp, vremuri mai vechi/ mai noi, „transformări”, preoţi care „şi Paradisul vor să-l vîndă”, sindicate, greve, muncă, lene, moda feminină, iubiri/ trădări din dragoste, afaceri, afacerişti ş.a. Sau, de pildă, „interpretarea Bibliei” – „Din Scriptură se relevă:/ Şarpele cel plin de blam/ N-a sedus pe nici o Evă,/ L-a prostit tot pe Adam.” Sau, zîmbind, despre bătrîneţe: „- Boli am multe,-o-ntreagă sumă,/ Ce să mă mai fac de chin?!/ Doctorul i-a zis în glumă:/ – Uită-te în buletin!”

Ca şi alţi confraţi ai săi, cu darul de a surprinde/ îmbrăca în haine de epigramă, cu aer mai vesel sau mai amar ceea ce vede în jur, folosind o gamă de procedee stilistice de gen, autorul ne „povesteşte” şi cum se face că a ajuns epigramist: „Mai totul este în schimbare,/ Chiar hoţii scapă de-nchisoare;/ Eu e posibil să rezist/ Dacă devin epigramist.” Iar cele trei cărţi semnalate relevă un autor cu chemare în ale genului… adică, altfel spus, arată că Ştefan Boboc-Pungeşteanu a reuşit să… „reziste”… cel puţin timpului. În aşteptarea altor volume ale sale, încheiem, că tot sîntem „campioni” la născocitul de taxe, cu o Măsură guvernamentală: „Văzînd prea multă sărăcie,/ Guvernul, iată, s-a gîndit/ Să pună taxă pe prostie…/ Privind în jur s-a răzgîndit.”

 

Gheorghe Boancă, Tu ai hotărît, StudIS, Iaşi, 2015, 116 p.

 

Gheorghe Boancă este, făcînd analogie şi la felul în care pictează (ca reprezentant al picturii „naive” ieşene), o „pată de culoare”. Cine citeşte paginile scrise de el are impresia că iese din timpul acesta, din spaţiul/ mentalitatea oraşului pentru a călători printre oamenii care au ceea ce le trebuie, mai ales sufleteşte, pentru a-şi îngădui răgazul de a înţelege satele, aşa cum le vede, într-un text intitulat Le cîntă greierii la toţi: „S-au mutat demult bătrînii/ Casele-au rămas pustii/ Şi afară urlă cîinii”, iar bătrînele, „de toată lumea părăsite”, aşteaptă în zadar să le mai deschide cineva poarta, azi, cînd „lumea e grăbită”. Ori să vorbească despre Dumnezeu, despre cer şi credinţă aşa cum ascultam de la bătrînii din sat, care parcă ştiau să te facă să te simţi parte a universului cu adevărat. Pentru autor, satul este parte a Creaţiei: „Doamne, Tu ai creat femeia şi bărbatul/ iar după o vreme ai făcut şi satul”.

Lumea din textele lui Boancă, venit dintr-un sat din inima Moldovei, este la fel cum se vede în tablourile sale, plină de culoare, vie, îmbrăcată în straie de viaţă ale oamenilor cu care te poţi întîlni la sat, dar poate nu numai, cei care gîndesc mai puţin sofisticat, dar poate mai mult cu inima la ce înseamnă, de fapt, clipa care trece, la sărăcie, la zbuciumul de zi cu zi pentru o bucată de pîine, la felul în care se destramă, cu anii, sănătatea, la grădinile pentru rodul cărora trec zile multe pline de sudoare, la….

Cine citeşte paginile cărţilor lui Boancă şi vede dincolo de felul său de a scrie, pe care îl poate fiecare judeca/ aprecia/ accepta sau nu după propria înţelegere, că se simte parte la univers din nou, intuind că în spatele cuvintelor stă culoarea specifică a picturii „naive”, dar mai ales viaţa aşa cum este ea în ochii săi, neacoperită de hainele ceţurilor căutărilor cu degetele zădărniciei. Aşadar, ca de fiecare dată, să notăm că autorul scrie cam în acelaşi fel în care pictează, în limbaj apropiat uneori de oralitatea vieţii de zi cu zi a unora dintre bătrînii satelor, punînd accent pe „culoare”, într-un limbaj personal, căutînd detaliul din întîmplări de tot felul, în care „vede” „portrete”, drame, bucurii, varii situaţii, traiul/ munca cotidiană, frumuseţea dar şi năpastele. Iar, aici, mai curînd căutînd să se apropie de/ să „discute” cu Domnul („pentru că nimic nu se poate realiza fără voia lui Dumnezeu”, cum scrie în cuvintele sale de început), să vorbească şi de ce înseamnă Biblia cu pildele, cu învăţămintele şi cu înţelesurile ei aşa cum le vede el. Toate acestea sînt alăturate în această carte-tablou în stil caracteristic, din care încheiem cu un fragment din textul intitulat Numai la greu: „Omul suspină întruna/ Cînd îl cuprinde furtuna/ Îşi face semnul crucii şi se roagă/ De parcă i s-a pus la loc o doagă/ Dar după ce trece furtuna/ Blestemă şi-njură întruna[…]/ Aşa-i omul cînd s-ajunge/ Numai la greu suspină şi plînge”.

Revista indexata EBSCO