Mar 17, 2016

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Cît de utilã poate fi o carte

Tot mai frecvente sînt, în ultima vreme, apariţiile editoriale din domeniul teatrului. O lungă perioadă de timp cartea dedicată acestei zone a artei s-a aflat în suferinţă, o lansare de acest tip fiind o raritate absolută. Din fericire lucrurile s-au schimbat mult în bine în urma impulsului dat de revista „Teatrul azi” şi de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” (ambele coordonate şi animate de criticul Florica Ichim) care au transformat ideea editării cărţii de teatru într-o adevărată acţiune benefică, dinamică, folositoare atît lumii teatrului, cît şi beneficiarilor, iubitorilor de teatru, publicului. Sigur că autorii cei mai prolifici sînt criticii şi istoricii de teatru, dar li s-au alăturat, de-un timp încoace, înşişi slujitorii teatrului, regizorii şi actorii mai ales, unii dintre aceştia publicîndu-şi nu doar memoriile (cum se obişnuia cîndva – vezi cărţile semnate de Aristizza Romanescu, de Aglae Pruteanu, de Petre Sturdza-Doria, de Maria Filotti şi de alţii), ci abordînd teme şi subiecte de nivel teoretic, de cercetare, de analiză şi sinteză, de estetica sau de istoria teatrului. Fac acest lucru mai ales actorii şi regizorii-pedagogi, cei care servesc şcolile de teatru şi care, prin obligaţiile fireşti ce revin acestei profesii, desfăşoară şi o utilă muncă de îmbogăţire a biblioteci teatrale. Sînt multe editurile care sprijină acest efort cultural. Semnalăm cu prioritate activitatea Editurii Artes a Universităţii de Arte „George Enescu”, stăruitoare în editarea cărţilor realizate în spaţiul de învăţămînt şi cercetare al prestigioasei instituţii academice.

Una dintre cele mai recente cărţi ce a ajuns la noi venind din această zonă este semnată de Emanuel Florentin, actor şi pedagog. Este o carte de strictă specialitate teatrală, o carte rezervată unui segment special şi specios al spectacolului de teatru – pantomimei. Intitulată Pantomima sau Drumul de la joc la artă, cartea umple un gol care era resimţit din ce în ce mai acut nu doar în şcolile de teatru ci în general, în spaţiul larg al artei spectacolului în România. Bibliografia care însoţeşte volumul lui Emanuel Florentin ne oferă o idee definitivă în acest sens, adică ideea golului. Toate cărţile importante vizînd domeniul pantomimei pe care E.F. le citează sînt străine – de la, să zicem The Mime a lui Jean Dorcy (New York, 1961), pînă la New Directions in Ancient Pantomime de Edith Hall şi Rosie Wyles (Oxford University Press, 2008) sau de la Evolutione del Mimo de A.G. Bragaglia (Milan, 1930) pînă la Theatre of movement and gesture de Jacques Lecoq (London and New York, 2006). Nici măcar traduceri ale unor asemenea lucrări de specialitate nu îmbogăţesc bibliografia domeniului. Devine evidentă, într-o asemenea situaţie, importanţa cărţii lui Emanuel Florentin şi utilitatea ei – adevărată mană cerească pentru studenţii în teatru, pentru specialiştii genului, pentru iubitorii teatrului şi, în general, pentru oricine vrea să cunoască, să-şi lărgească şi să-şi îmbogăţească orizontul de cultură teatrală. Pantomima sau Drumul de la joc la artă este importantă şi utilă nu doar pentru că e o raritate în bibliografia teatrală românească, ci, mai ales, pentru că este cu adevărat o lucrare temeinică, documentată pînă la epuizarea surselor, analitică pînă la evidenţierea straturilor de adîncime ale genului, informată cuprinzător asupra evoluţiilor prin secoli şi milenii a mimei şi pantomimei, cu dezvăluiri inedite despre slujitorii cei mai străluciţi ai genului, de la vechii greci şi latini pînă la marii artişti contemporani cărora Emanuel Florentin le rezervă în cartea sa splendide portrete (v. capitolul II, Portretele maeştrilor) succint prefaţate de ideea că sînt „creatori de şcoli teatrale, de programe estetice, de utopii sau lumi iluzorii, toţi reprezentînd, zice Emanuel Florentin, „puncte de referinţă în arta pantomimei”, „toţi sînt maeştrii acestei arte”. Citîndu-le numele (aşa cum sînt ei aşezaţi în carte) o facem spre a-i da dreptate lui E.F. Iată-i: Jean-Gaspar Deburau (1796-1846), Jacques Copeau (1879-1949), Charles Dullin (1885-1949), Etienne Decroux (1898-1991), Jean-Louis Barrault (1910-1994), Jacques Lecoq (1921-1999), Marcel Marceau (1923-2007).

Fiind el însuşi actor şi practician consecvent şi cu rezultate excelente în domeniu (vor fi de acord cu noi toţi cei care l-au văzut în cel mai recent spectacol de gen (Fall), Emanuel Florentin îi evocă pe maeştrii aici citaţi cu un fel de nostalgie abia descifrabilă, dar mai ales cu ochiul pătrunzător al celui care cunoaşte exigenţele şi dificultăţile genului, dar şi cu rigoarea cercetătorului de istoria teatrului care îşi propune să evidenţieze cu prioritate contribuţia genului la dezvoltările, la evoluţiile artei spectacolului. Aflăm din cartea lui date şi fapte semnificative ale procesului istoric de trecere de la vechea pantomimă greco-latină, la cea a Evului Mediu, la Commedia dell’arte şi pînă la mima contemporană, ai cărei reprezentanţi ne sînt şi ei prezentaţi, subliniindu-li-se mai ales contribuţiile la înnoirea genului. Printre aceştia se numără Henryk Tomaszewski, Pierre Byland, Yves Lebreton, Bolek Polivka, precum şi unele trupe / teatre ca Mummenschauz (Elveţia), Théâtre du Mouvement şi Théître de l’Ange Fou (Franţa).

Autorul cărţii se opreşte insistent asupra aspectelor contemporane ale genului demonstrînd cu argumente solide (şi cu trimiteri la spectacole şi festivaluri specializate) că nu mai putem vorbi azi doar de mimă şi pantomimă, că în teatrul vizual contemporan modalităţile estetice se îmbină organic, încît departajările sînt aproape imposibil de făcut între mimă şi pantomimă pe de o parte şi celelalte mijloace de expresie pe de altă parte.

Parte desprinsă dintr-o serioasă teză de doctorat şi adaptată exigenţelor editoriale, cartea lui Emanuel Florentin (Editura ARTES, 2015) este o contribuţie profesionistă, venită din interior, nu doar la mai buna cunoaştere a unui gen teatral foarte original, ci şi la îmbogăţirea lui cu date şi idei noi.

Revista indexata EBSCO