Mar 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Premiul Renaudot 2015

Delphine de Vigan (n. 1966) este o figură binecunoscută în mediile artistice pariziene, ca romancieră şi realizatoare de film. Sfîrşitul anului trecut i-a adus însă consacrarea literară prin Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt al liceenilor decernate pentru cel mai recent roman al ei, D’après une histoire vraie / După o poveste adevărată (J.C. Lattčs, 2015). Majoritatea scrierilor sale au fost de altfel încununate cu diverse distincţii în ultimii ani, unele chiar ecranizate (No et moi, 2010), dar această ultimă naraţiune e cu adevărat spectaculoasă.

Scriitorii francezi par într-adevăr să nu aibă limite cînd vine vorba de inventivitate în materie de autoficţiune, concept creat, evident, de ei şi croit parcă pe calapodul dominantelor psiho-sociale şi culturale ale Hexagonului. E şi cazul autoarei, ba chiar cu asupra de măsură, confuzia identitară ducînd cititorul aproape în pragul greţii sartriene, a unei ameţeli ontologice. Astfel, deschidem cartea şi dăm peste o scriitoare, care se numeşte… Delphine şi îi seamănă leit autoarei, are doi copii mari, pe punctul de a-şi începe studiile superioare şi e îndrăgostită de un jurnalist celebru pentru emisiunea sa literară. Ba mai mult, imensul succes de critică şi public obţinut de ultimul ei roman (Rien ne s oppose a la nuit, 2011), de esenţă autobiografică – cum altfel ? -, consacrat mamei sale, o lasă descumpănită şi îngrozită de perspectiva de a se apropia din nou de literatură. Ce se mai poate scrie după aşa ceva?, se întreabă nu doar ea, ci şi numeroşii cititori pe care îi întîlneşte. Secătuită, vacantă, fragilizată, Delphine e chinuită şi de o serie de scrisori anonime care o acuză că şi-a scos familia la mezat, oferind-o nesăţioasei curiozităţi publice, pentru un succes facil.

Prin urmare, pe acest teren instabil şi traumatic, scriitoarea face cunoştinţă cu L., o femeie de vîrsta ei, 40 şi ceva de ani, cu care simpatizează imediat şi cu care îşi descoperă genul acela de afinităţi elective pe care se construiesc marile prietenii. E drept că, pentru un cititor atent, moto-urile ce cuprind citate din faimosul thriller al lui Stephen King, Misery, în care un autor celebru e ţinut prizonier de o admiratoare nebună, dau de bănuit că această subită complicitate tandră, caldă şi dulce e prea frumoasă pentru a fi adevărată… Dar autoarea e prea abilă pentru a prelua doar şi a adapta în spirit francez un text binecunoscut. Cu fineţe şi subtilă măiestrie, ea distilează treptat indicii ale unei disfuncţionalităţi ameninţătoare într-o relaţie aparent profundă, amicală, dar care modelează o eternă tentaţie umană, aceea a preluării controlului asupra minţii şi vieţii unui individ: „L. s-a instalat în viaţa mea, cu consimţămîntul meu, printr-un soi de vrăjire progresivă.”

D’aprčs une histoire vraie nu e chiar un sofisticat roman de suspans deşi, în buna tradiţie postmodernă, se foloseşte inteligent de codurile, convenţiile şi formele acestuia. Dar le pune tot în serviciul autoficţiunii, problema de fond ridicată de această stranie porozitate între real şi imaginar încarnată de dublul autoarei nefiind doar un joc fascinant, ci o adevărată metaforă a condiţiei contemporane. Delphine de Vigan îşi sculptează textul în carnea unei mize intelectuale şi estetice pasionante, cea a nedumeririlor noastre vitale şi a interogaţiilor majore asupra locului şi formei romaneşti, a raportului său tot mai complex şi ambiguu cu imaginarul şi realul. Autoarea reuşeşte să menţină – în ciuda celor aproape 500 de pagini – un echilibru incitant între un thriller, cu toate ingredientele acestuia, şi o metaficţiune ŕ la française.

 

Dacă nu încerci să te cunoşti prin scriitură, să scormoneşti ceea ce te locuieşte, ceea ce te construieşte, să-ţi redeschizi rănile, să zgrepţăni, să scobeşti cu mîinile tale, dacă nu-ţi pui la îndoială propria persoană, familia, mediul, nu are niciun sens. Nu există altfel de scriere decît scrierea de sine. Restul nu contează. (p.65)

 

Da, dar există mai multe cărţi în D’aprčs une histoire vraie, cel puţin două, care ne amintesc şi de Gide şi de Cortazar; în prima dintre ele, asistăm, surprinşi şi neputincioşi, la acapararea existenţei Delphinei de către seducătoarea L., care devine cu  iuţeală indispensabilă, pînă la a-şi impune ritmul de viaţă, ba chiar şi structurile frazeologice. Cea de a doua, mult mai adîncă şi rafinată, este povestea unui scriitor care se inspiră din toate sursele posibile pentru a-şi contura romanul, un roman care vorbeşte tocmai despre dificultatea creaţiei, o naraţiune ce evoluează după modelul work in process, cu notaţii despre conversaţii sau mici evenimente, verificate obsesiv. Poate cea mai preţioasă calitate a acestui text, probă clară a talentului şi a stăpînirii tuturor mijloacelor de expresie, este capacitatea atît de rară a autoarei-narator de a-şi dezvălui intimitatea cu o forţă analitică şi un recul rece, specifice unui psihiatru. Pînă la urmă, povestea lor, L. şi Delphine ar face un roman strălucit, nu? O punere în abis îndrăzneaţă, riscantă, dar perfect condusă, pînă la confuzia încîntată a cititorului.

Ieşim derutaţi din acest altfel de roman (dar ce roman de astăzi mai seamănă cu definiţia sa clasică?), care pulverizează atît de discret şi viclean, malign aproape, frontierele securizante ale spaţiului în interiorul cărora funcţionăm în mod obişnuit. Resursele afective şi inspiraţia se mai pot reface după un asemenea thriller psihologic în care autoarea îşi pune în scenă propriul dublu, tulburat de succesul ultimului său roman şi hărţuit de o prietenie periculoasă? Rămîne de văzut…

Delphine de Vigan se amuză pe seama propriilor fantasme: „Ficţiunea, autoficţiunea, autobiografia, pentru mine, nu sunt niciodată un parti pris, o revendicare, nici măcar o intenţie. Este, eventual, un rezultat”.

Revista indexata EBSCO