Mar 17, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Despre o Istorie a literaturii creştine siriace

„Literatura Siriei, după cum ne este cunoscută astăzi, excepţie făcînd traducerile din greacă şi alte cîteva limbi, este o literatură creştină. Scrierile păgînilor sirieni, aşa-numiţii sabeeni din Harran, care mai dăinuiau, parţial, în secolul al XIII-lea, par să fi dispărut cu desăvîrşire. Începuturile acestei literaturi se pierd în primele veacuri ale creştinismului. Perioada ei de înflorire s-a extins din secolul al IV-lea pînă în secolul al VIII-lea, pentru ca, treptat, să dispară, deşi lucrări sporadice se mai întîlnesc pînă în secolul al XIV-lea şi chiar mai tîrziu.”

William Wright, Istoria literaturii creştine siriace, „Introducere”, p. 11.

 

„Siriaca a început ca dialect aramaic[1] local din Edessa (Urhay, Urha modernă din SE Turciei), cu propria scriere atestată întîi în inscripţii din primul secol după Cristos. Trebuie că a fost adoptată ca limbă literară a creştinătăţii vorbitoare de aramaică la o dată timpurie, şi ca rezultat al acestei folosiri s-a răspîndit rapid odată cu creştinismul în provinciile orientale ale Imperiului Roman şi Imperiului Persan spre Orient. Siriaca este de fapt unul din cele trei dialecte aramaice tîrzii care au dus la producerea unor cuprinzătoare literaturi care au supravieţuit, celelalte două fiind aramaica evreiască şi mandeeană; atît în calitatea literară, cît şi în cantitate, siriaca le depăşeşte cu uşurinţă pe celelalte două cuprinzătoare literaturi aramaice”.

Sebastian P. Brock, A brief outline of Syriac literarature, MORAN ‘ETH’O – 9, St. Ephrem Ecumenical Research Institute, Kottayam, India, 1997)

 

Am reluat cartea aceasta urmare a… unei asocieri de nume. Consultasem cu ani în urmă vechea ediţie în limba engleză a cărţii lui William Wright despre literatura creştină siriacă, pentru ceva legat de nestorianism. Am regăsit apoi, într-un anticariat, departe de casă, o ediţie veche a unei alte cărţi, An account of Palmyra and Zenobia, with travels and adventures in Bashan and the desert, semnată de… William Wright.

Peste alte luni şi luni, am aflat de nebunia distrugerii sitului de la Palmyra de către barbarii zilelor noastre, şi am reluat cartea despre acel loc, care avea atîtea să ne spună legat de începuturile noastre, despre care autorul, William Wright (1837–1899), fiul unui fermier nord-irlandez, spune că a fost scrisă mai mult fie în pasul legănat al cămilelor, fie în corturi, în timpul celor nouă ani pe care i-a petrecut în Siria.

Apoi am regăsit versiunea în limbă română la Istoria literaturii siriace (pe care o avem în română graţie lui Remus Rus), „pierdută” cumva printre alte cărţi, scrisă de William Wright (1830-1889), orientalist de renume (fiul căpitanului Alexander Wright, care a fost în serviciul Companiei Indiilor Orientale, şi al fiicei ultimului guvernator olandez al Bengalului), născut undeva în apropiere de frontiera cu Nepalul.

Imaginea Siriei (unde, cu secole în urmă, străluceau Antiohia, Damascul, Edessa – „Atena Siriei”) în ochii multora dintre oameni este acum – cînd, să recunoaştem şi asta, în multe locuri/ ades cultura pare să fie pe un raft din spate al preocupărilor omenirii –, din nefericire, legată de conflictele dintre tot felul de tabere cu tot felul de interese mai mult sau mai puţin clare/ ţinînd de probleme nu numai locale, de milioanele de oameni cu vieţile bulversate. Încă o dată istoria întoarce lucrurile în aşa fel încît pămîntul care părea, de pildă, odinioară o salvare pentru mulţi armeni, să nu mai fie astăzi casă nici pentru cei de acolo. Şi, într-un alt context, pare cu totul învăluită în colburile timpului acea Sirie a vechii biserici creştine, cu strălucirea dar şi frămîntările de secole ale acesteia, la care vom poposi răsfoind această carte a lui William Wright. Poate vom călători spre Palmyra altă dată cu celălalt William Wright, care a scris şi o altă lucrare, de mică amplitudine, despre hitiţi şi Biblie[2].

„Parte integrantă din moştenirea literară creştină universală, literatura creştină scrisă în limba siriacă nu s-a bucurat de o popularitate prea mare”, scrie Remus Rus, dat fiind „caracterul ei provincial şi marginal în relaţie cu tradiţia generală a Bisericii creştine”, circumscriindu-se unei tradiţii bisericeşti „ale cărei structuri doctrinare au fost, secole de-a rîndul, supuse marginalizării” din „raţiuni de ordin teoretic” – este vorba de bisericile ortodoxe siriene. Astfel, literatura siriacă, cu precădere după secolul al V-lea, este legată de numele a două biserici creştine – nestoriană (de la Nestorie, m. în 451) şi iacobită (de la Iacob Baradeus, 500-578) (în literatura de specialitate de azi, acestea, formele care se manifestă, sînt cunoscute drept „biserici ortodoxe vechi orientale”).

Istoria primelor secole ale creştinismului a fost una complexă, mărturie stînd şi sinoadele cu motivaţiile şi hotărîrile luate, cu edictele care au discutat despre/ produs tot felul de schimbări, ramificaţii/ doctrine/ facţiuni ş.a., au adus pe cerul istoriei „Patriarhi ai Răsăritului”, nume de referinţă ale istoriei creştinismului (amintim pe Sfîntul Efrem Sirul, m. 3737), comunităţi (monofiziţi, iacobiţi, encratiţi, gnostici ş.a.) care au crescut şi s-au topit sub năvala timpului ori a armatelor, fie ele laice ori sub steagul vreunei credinţe. Pînă în secolul al V-lea literatura siriacă a avut un „drum” al ei, fără influenţe greceşti, texte semnificative pentru creştinism fiind traduse direct din ebraică. (Sînt diverse împărţiri/ categorisiri ale literaturii siriace. De pildă, Sebastian Brock[3] consideră că, din punct de vedere istoric, poate fi „împărţită convenţional” în trei perioade: vîrsta de aur – pînă în secolul VII, perioada arabă – pînă la 1300, şi perioada de după 1300 pînă azi.) După această dată, influenţa bizantină este tot mai puternică, ducînd treptat la traduceri însemnate din opera părinţilor greci („trebuie să le rămînem recunoscători pentru nespusa lor trudă cu care au păstrat în traduceri destul de reuşite” multe lucrări ale acestora, care, altfel, ar fi fost pierdute – W. Wright). La fel, subliniază Wright, le datorăm şi „informaţii bogate despre evenimentele politice”, despre bisericile lor, „reţinute” în cronicile unor Ioan din Efes, pseudo-Dionisie din Tell-Mahre (Cronica Zuqnin), Bar-Hebreus, Mihail Sirianul ş.a.

Pe de altă parte, autorii de limbă siriacă/ bisericile din care făceau parte au influenţat, la rîndul lor, popoare/ biserici creştine cu care au avut legătură/ contact: bizantini, armeni (citind despre Moise din Khorene şi a sa Istorie a Armeniei am notat că Wright scrie că acesta ar fi folosit o versiune a altei Istorii a Armeniei, scrisă de Bardaisan/ Bardaisanes, supranumit „ultimul dintre gnostici”[4], în limba greacă), georgieni, perşi, arabi ş.a., pînă în India şi China. Pe de altă parte, au „transmis înţelepciunea Greciei antice arabilor” (W. Wright), contribuţia lor (prin traduceri în siriacă şi arabă) la apariţia/ dezvoltarea gîndirii filozofice în lumea islamului (şi nu numai – specialiştii au vorbit despre faptul că terminologia arabă ştiinţifică are rădăcini şi în siriacă) şi, în acest fel, indirect, la naşterea scolasticii medievale.

Parte din aceste frămîntări pot fi înţelese şi mai bine consultînd cele două mari colecţii în care un loc important îl au textele siriace (din secolul al XIV-lea „limbă moartă” – R. Rus), anume Corpus scriptorum christianorum orientalium, şi Patrologia Orientalis, care au început să apară cam în acelaşi timp, prin anul 1903, sau, recent, şi Gorgias Encyclopedic Dictionary of the Syriac Heritage.[5]

Specialiştii consideră că studiul literaturii siriace a început cu Eusčbe Renaudot[6] (1646-1720) (cel care publica, în 1718, o carte despre cum erau văzute India şi China de „călătorii mahomedani”[7] (îmi vine în minte şi pentru că am citit un articol interesant despre o controversă legată de un posibil monument nestorian în China, amintit aici)[8]. William Wright a fost unul din numele de referinţă în domeniu, nu doar prin Istoria literaturii creştine siriace[9].

Structura cărţii (după Cuvînt înainte, semnat de Remus Rus): 1. Literatura siriacă. Introducere, 2. Sfînta Scriptură, 3. Literatura siriacă din secolul al II-lea pînă în secolul al IV-lea, 4. Literatura secolului al V-lea, 6. Literatura siriacă în secolul al VI-lea, 7. Literatura secolului al VII-lea, 8. Literatura secolului al VIII-lea, 9. Scriitori nestorieni din secolele al VII-lea şi al VIII-lea, 10. Literatura secolului al IX-lea, 11. Literatura nestoriană în secolul al IX-lea, 12. Literatura iacobită în secolul al X-lea şi al XI-lea, 13. Literatura nestoriană din secolul al X-lea şi al XI-lea, 14. Literatura iacobită din secolul al XII-lea, 15. Literatura nestoriană din secolul al XII-lea, 16. Literatura siriacă iacobită din secolul al XII-lea, 17. Literatura nestoriană din secolul al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea.

Mulţimea de nume, date despre „confruntări” ideatice de tot felul, de lucrări originale (comentarii, tratate, imne, poeme – cum sînt cele ale lui Cyrillonas, din păcate dispărute sau mult discutate ca apartenenţă, azi[10], sau poate Efrem Sirianul considerat poate cel mai bun poet din tradiţia siriacă –, predici, istorii, cronografii, glosare, lucrări cu caracter enciclopedic ş.a.) sau traduse la care se face referire în această „Istorie” sînt elocvente, la fel şi bogăţia informaţională care se poate desprinde, şi din această „povestire” sumară a lor.

Pe de altă parte, dincolo de această istorie, am citit şi despre cum (şi pe fundalul ideii de identitate etnică, în Orientul Mijlociu, dar nu numai), spre finalul secolului al XIX-lea şi secolul XX se vorbeşte despre o „literatură siriacă modernă”, chiar şi cîteva traduceri ale unor cărţi occidentale în siriacă. Astfel, amintim nume ca Toma Audo (1854-1918), fost episcop al Bisericii Caldeene Siriene de Urmia, care, între altele, a elaborat dicţionarul de siriacă clasică Treasure of the Syriac Language, patriarhul Bisericii Catolice Siriace Aphram Rahmani/ Ignatius Ephrem II Rahmani (1848-1929) şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Siriace Ignatius Aphram I Barsoum (1887-1957), cu Kitab al-Lulu al-Manthur fi Tarikh al-Ulum wal-Adab al-Suryaniyya, tradusă The scattered pearls: History of Syriac literature and science etc. Sau jurnalele în siriacă Kokhwa (Steaua), apărut în Urmia în 1906, sau Steaua Orientului, apărut în 1908, azi existînd cîteva publicaţii de acest fel. Siriaca, din ce ştiu, este azi şi limbă liturgică în cîteva, puţine, comunităţi creştine, limba mai este studiată, deşi în puţine locuri/ universităţi (Oxford are un masterat în domeniu).

Sînt gînduri care mi-au venit după ce am văzut, cum spuneam, imaginile cu vestigiile de la Palmyra prăbuşindu-se pradă nebuniei oamenilor de azi, şi răsfoind cîteva cărţi mai vechi ori mai noi, între care această Istorie a literaturii creştine siriace a lui William Wright. Atît de frămîntata dar şi pasionanta istorie a omenirii, a felului în care s-a scris şi ce s-a scris pe această planetă, are, pînă la urmă, cîteva pagini frumoase şi în limba siriacă.

 

William Wright, Istoria literaturii creştine siriace, traducere şi introducere de Remus Rus, Editura Diogene, 1996, 228 p.

[1] R. Rus – alfabetul siriac le are la baza pe cele fenician si ebraic, si are trei forme: estrangelo, nestorian si iacobit/ serto.

[2] The Hittites and the Bible, 26 p.; am consultat editia aparuta la Londra, în 1882.

[3] în J.H. Eaton, ed., Horizons in Semitic Studies: Articles for the Student, University Semitics Study Aids 8 (Birmingham: Dept. of Th eo-logy, University of Birmingham, 1980.

[4] Ara – un autor siriac despre care nu se stiu prea multe (Wright crede ca e posibil sa fi activat în secolul al IV-lea) – a scris un tratat împotriva magilor si sacerdotilor persani, si altul contra adeptilor lui Bardaisan, pe care-i numea „Gîndaci”.

[5] Edited by: Sebastian P. Brock, Aaron M. Butts, George A. Kiraz, Lucas van Rompay, Gorgias Press, 2011

[6] Probabil cea mai cunoscuta opera a sa este traducerea în latina la Historia patriarcharum Alexandrinorum, Jacobitarum a D. Marco usque ad finem saeculi XIII, cum catalogo sequentium patriarcharum, Paris, 1713; scrisa initial în araba, citînd însa surse grecesti si copte, este o compilatie începuta (desi sînt si contestatii) de episcopul (de Hermopolis Magna/ Ashmuein, situata în Egiptul de azi) ortodox si istoricul Severus ibn al Mukaffa/ Severus din El Ashmuein (m. 987).

[7] Anciennes Relations des Indes et de la Chine de deux voyageurs mahométans [Ahbar al-Sin wa-l-Hind] et [Sulaiman et Abu Zaid Hasan ibn Yazid] qui y allèrent dans le neuvième siècle ; traduites d’arabe : avec des Remarques sur les principaux endroits de ces relations.

[8] Edward E. Salisbury, Article on the genuineness of so-called Nestorian Monument of Singan Fu, 1852.

[9] Am consultat si cele doua volume ale Apocryphal Acts of the Apostles, edited from Syriac manuscripts in the British Museum and other libraries by William Wright, 1871, sau The chronicle of Joshua the stylite : composed in Syriac A.D. 507, with a translation into English and notes by W. Wright, 1882, între altele.

[10] Am citit nu demult o interesanta lucrare despre atribuirea unor opere acestui poet: Carl W. Griffin, Cyrillona: A Critical Study and Commentary, The Center for the Study of Early Christianity, School of Arts and Sciences Of The Catholic University of America, Washington D.C., 2011.

Revista indexata EBSCO