Mar 17, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Omul inexistent

Există, oare, omul? Un important antropolog occidental spunea că este eronat a se pretinde că omul descinde, filogenetic, din maimuţă întrucît el, pur şi simplu, nu este altceva decît o maimuţă. Fiinţa umană era văzută, în această afirmaţie, postulare, sau teză, ca fiind o realitate biologică, bio-antropologică şi atît, deci nimic altceva. Susţinînd că omul este, strict vorbind, o maimuţă, antropologul, care îndrăznea acest tur de forţă în materie de alterare a perspectivei curente ce aparţine conştiinţei de sine a omului, făcea o anumită distorsionare semantică – el ar fi trebuit să se exprime diferit, spre a fi corect: omul este, într-un adevăr o specie de primat. Nimic nu obligă sistematica animalelor ca în ordinul primatelor să fie incluse doar – şi numai doar – specii de maimuţe. Faptul că omul aparţine primatelor nu preschimbă omul în maimuţă. Problema cu omul-maimuţă şi omul-om are, ca aspect principal, unul diferit de tot ceea ce poate fi investigat strict anatomic, fiziologic, biochimic, psihologic, mintal – maimuţa nu dispune, instinctual vorbind de un comportament, vizînd fiinţele din aceiaşi specie, care să atingă nivelul de cruzime, sălbăticie, desfrînare, distructivitate pe care omul le atinge frecvent. Dacă vom distinge omul de animal după cuvînt vom avea o dificultate prin similitudinea, nu rareori evidentă, om-papagal; dacă vom avea în vedere, însă, limbajul, ca vehiculare verbală, prin cuvînt, a unei concepţii, viziuni, ori pachet informaţional, totul fundamentat pe concepte, corelaţii şi interacţiuni ale acestora atunci recunoaşterea, în categoria ontologică om, a unei fiinţe nu creează dificultăţi decît în unele cazuri de handicap grav, psihologic şi intelectual. Afirm continuu că toate formele de viaţă sînt egal inteligente, nu în sensul adaptării evolutive a speciilor, ci în cel mai exact sens al termenului şi respectiv în semnificaţiile obligatorii ataşate conceptului de inteligenţă. Diferenţa între variaţiile pe care le adoptă viaţa provine din capacităţile nesfîrşit multiple de care dispun formele vieţii în exprimarea produsului inteligenţei şi atît. Omul este, bio-filogenetic, un primat oarecare, dar este singura fiinţă terestră care dispune de un limbaj conceptualizat, articulat şi recognoscibil, în principiu integral, în conţinutul său, de către un semen. Se încheie astfel atribuirea unei mărci de identificare fiinţei umane? Aristotel subliniază, cu perfectă îndreptăţire, că omul care îşi asumă şi practică în deplină cunoaştere regulile raţiunii, adoptă principiile existenţei morale şi trăieşte în cadrul unei lumi a spiritului – spiritul, ori sufletul: vegetal, animal, raţional – se situează mai presus de toate fiinţele terestre, mai exact de toate speciile animale, iar în cazul în care se sustrage eticii, raţiunii şi cunoaşterii devine inferior oricărui animal, oricărei forme de existenţă fizică. Gîndind, evident, la prima dintre aceste două modalităţi de a fi, acelaşi Aristotel numeşte omul un zeu muritor. Iată deci încadrarea omului ca limită inferioară, de către întreaga viaţă terestră, iar ca margine celestă, incapabil fiind de o prezenţă absolută, se vede limitat prin condiţia sa mortală. Blaise Pascal numea omul, considerat existenţial, o inserţie între tot şi nimic, sau – sub aspect etic – o fiinţă aflată între înger şi demon. Distanţa între viziunea omului în filozofia aristotelică şi tratarea condiţiei umane de către Pascal pare să fie inexistentă.

Spre a explica însă de ce am avut în vedere considerarea omului ca inexistentă este nevoie, însă, de o scurtă privire suplimentară asupra definirii fiinţei umane prin limbaj. Îngerii s-au adresat – şi, eventual, se mai adresează – oamenilor prin limbaj; acelaşi lucru ni se spune, uneori, despre sufletele sfinţilor trecuţi de mult de orizontul terestru sau, cîteodată, se pretinde acelaşi lucru despre sufletele unor oameni obişnuiţi, care nu mai sînt; Dumnezeu însuşi a vorbit omului şi umanităţii, adresîndu-se unor mari aleşi, iar Profeţii au primit inspiraţia unor mesaje către popoare prin Duhul Sfînt şi, îndeosebi Dumnezeu a vorbit oamenilor prin Fiul Său. Aici nu este nimic de zis. Omul rămîne om comunicînd prin limbaj, în lumea terestră, ori se adresează Infinitului Spiritului prin rugăciune. Poate că întreaga viaţă comunică, dincolo de imanenţă, în Transcendenţa Divină, dar omul are pentru această comunicare, precum pentru orientarea întregii sale vieţi, limbajul. Rugăciunea şi comunicarea evenimenţială sînt fapte distincte, dar pentru ambele omul dispune de oportunitatea limbajului, acesta aflat egal în planul principiilor, în cel al raţiunii, dar şi al tuturor faptelor. Atît doar că demonul, fie în sens filozofic grec, fie în sens biblic, diavolul, vorbeşte şi acesta sau, la plural aceştia, căci demonul lui Socrate nu este unul dintre diavolii exorcizaţi de Iisus, ori Mefisto, cel care îl interceptează pe Faust. Oamenii vorbesc prin darul tuturor oamenilor, constitutiv, ontologic, de a vorbi, poate vorbesc uneori aşa cum au mai vorbit cîndva inspiraţi de fiinţe superioare, dacă însă vorbesc, unii, mulţi sau puţini, dar mai curînd mulţi sub impulsuri perverse, diabolice? Dar cei care mediază, în lumea umană, infiltrarea mesajelor diabolice mai sînt, în mod real oameni? Sub aspectul răspunderii noastre către ei, cu siguranţă da – sub raportul, însă al manierei lor de a fi în cursul efectuării răului, prin gîndul nemărturisit, trecut însă, oricum prin concepte, sau prin exprimarea în limbajul rostit, al relei intenţii şi hotărîri, neîndoielnic, nu. Sîntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; păstrăm sau nu păstrăm amprenta divină. Evoluţia biologică care a condus la prezenţa omului în lume este indiscutabilă,totuşi omul nu este doar produsul evoluţiei biologice – este rezultatul inserţiei spiritului în materie, după afirmaţia perfect susţinută a lui Henri Bergson, este rezultatul aspiraţiei noastre, a umanităţii în devenire, către Punctul Omega (,,Eu sînt Alfa şi Omega”) reluată, după Noul Testament, de Pierre Teilhard de Chardin, neglijat acum, după o fabuloasă primire în Occident a operei lui în deceniile VI şi VII ale secolului trecut. Tot la fel fusese tratat şi Bergson, pentru excepţionala sa operă cu o jumătate de secol înainte, de asemenea lăsat apoi în umbră.

Omul are dreptul de a se considera om, în măsura în care întruneşte condiţia aristotelică, de superioritate, întru etică şi raţiune, asupra restului lumii vii. Criteriul eticii şi raţiunii nu poate fi, în ultimă instanţă decît cel kantian: este condus comportamentul pretins uman de principii şi legi care pot funcţiona drept reguli universale, sau nu? Crimele, şi cruzimile mai ales, jalonează întreaga istorie a umanităţii. Armatele asiriene aplicau torturi inimaginabile celor pe care îi învingeau în numeroasele lor războaie. Cu toate acestea, merită văzute basoreliefurile de la Muzeul Pergamon din Berlin, prezentînd portrete regale asiriene, precum şi altele redînd chipurile unor conducători militari ai acestui popor – toate arată figuri de o nobleţe inegalabilă. Aceştia erau, însă, oameni? Miguel Servet, medic, teolog totodată, descoperitorul circulaţiei pulmonare a sîngelui, care avea să fie descrisă, în ansamblul organismului, ceva mai tîrziu de William Harvey, intră într-un grav conflict doctrinar cu Biserica Romano-Catolică. Se retrage la Geneva, sperînd că va fi înţeles de Calvin. Rezultatul este că acolo va fi condamnat şi executat după o procedură de ruşinoasă, jalnică, stupidă sălbăticie. Mai toată lumea condamnă Franţa post-revoluţionară pentru folosirea, oricum masivă, a ghilotinei; se uită cum aveau loc execuţiile inconceptibile, sub aspectul cruzimii din perioada regală anterioară, a „Vechiului Regim”. Războaiele secolului XX, cu genocidul enorm, al lagărelor dar şi al bombardamentelor, nu au avut pereche în toată istoria planetei. De la Crucificarea lui Iisus, Creştinismul a trăit aproape continuu ca o religie a martirajului, dar o epocă întreagă, o parte îndelungată a Evului Mediu, tocmai Creştinismul, a îndemnat la condamnarea prin cele mai inumane execuţii a unor fiinţe nefericite, ce se opuneau cel mult fără sens dogmei catolice, dar şi a oamenilor, cărora li se datorau adesea creaţii filozofice remarcabile. Luptele de gladiatori de la Roma, dar şi sacrificiile umane din Cartagina pre-romană, ori din imperiile americane precolumbiene despre orice vorbesc numai despre umanitatea omului nu. Totul pare să fi continuat peste milenii sub raportul agresiunii, crimei, cruzimii… Se dovedeşte foarte limitat numărul fiinţelor autentice ale speciei căreia ar fi fost cazul de a i se acorda în ansamblu numele de umană. Celelalte exemplare, purtătoarele cruzimii, crimei, agresiunii, numele cărei specii ar trebui să îl poarte? Nici o altă varietate animală nu a împins suferinţa inculcată altora – şi încă, adesea nemotivat, nici măcar parţial – atît de departe. Pînă chiar şi pretenţia de a nu încheia un conflict militar decît prin obţinerea unei capitulări necondiţionate vine dintr-un principiu creştin sau, măcar, fie şi vag uman?

Paradoxal, omul real a existat pînă de curînd ca om – spre a folosi iar o terminologie aristotelică – doar în potenţă, nu şi în act. În act, nu a existat nici măcar în calitate de maimuţă, ci doar de neom. Părea, acum vreo douăzeci şi şase de ani, că se deschide calea apariţiei omului uman drept om în act, permanent. Acum încep să se ivească noi îndoieli, dar s-ar zice că mai păstrăm încă o şansă.

Revista indexata EBSCO