Mar 17, 2016

Posted by in ESEU

Ilinca BERNEA – Despre subordonarea artei unei forme de militantism ideologic

Ideea că bine ar fi ca arta să invoce idealuri ”de conduită” socială pare să fi atins cote epidemice, cum nu s-au mai înregistrat decît în momentele de apogeu ale dictaturilor şi regimurilor autocratice, şi se răspîndeşte masiv, iar publicul de artă pare a nu avea anticorpii necesari ca să o respingă. Propagarea ei la scară industrială riscă să instituie o cenzură dubioasă care să trieze criteriile de valoare de ordin estetic, subordonîndu-le criteriilor convenabilităţii trasate de ideologiile en titre.

Din ce în ce mai frecvent, în critica de teatru, film şi carte apar voci dispuse să ancheteze creaţiile din pespectiva (ne)adeziunii la ”idealurile” filo-umaniste. Într-o cultură care nu mai pridideşte cu protocolul şi flatările la adresa propriilor cuceriri, omul-generic a devenit un totem de care nu te mai poţi atinge nici cu o floare.

Cea mai superficială şi mai puţin reflexivă manieră de a te raporta la un personaj este prin prisma ideii fixe cum că personajul reprezintă o tipologie – desemnată în convenţie realistă – cînd personajul nu e nici persoană (ci o ficţiune care se substituie unui virtual subiect uman) şi nici un cod de reprezentare al unei categorii de oameni, personajul este un travesti al libertăţii autorului/artistului de a vorbi despre viaţă şi lume în felul propriu. Cel mai adesea, arta nu operează cu generalităţi şi personaje-tipice, ci cu universalii şi cu cazuri particulare. Sigur că există artă-realistă şi personaje-tipice care au fost intenţionat gîndite de artist să desemeneze un gen uman, dar numai sub aceste auspicii se justifică o interpretare care să pună în discuţie gradul de veridicitate al reprezentării în raport cu fenomenologia socială sau gradul de corespondenţă cu realitatea etc. Convenţia realistă este o formulă estetică printre zeci de altele posibile.

În cele mai multe dintre cazuri, avem de-a face cu o pleiadă de personaje a-tipice (în majoritatea artelor care portretizează) sau de personaje-alegorice, de personaje – mesager, de personaje-schiţă-neterminată, de personaje-dorinţă, de personaje-coşmar, de personaje-metaforă sau de personaje-prozodie, de personaje-teoretice, de personaje-ipotetice, de personaje-discurs sau de de personaje-prilej-de meditaţie. Nici eroul nici anti-eroul nu sunt modele, matriţe: sunt simple extensii elastice ale limbajului într-o zonă de vacuitate.

Există şi artişti înregimentaţi, care trag tare cu tezismele şi, fatalmente, cei mai mulţi dintre ei cred că adaugă artei lor un nivel în plus sau nişte ingrediente care îi dau un gust mai picant sau îi dau perspectivă sau îi conferă mai multă greutate cînd, de fapt, o reduc, o împuţinează, o plasează într-un ţarc, sub obroc.

Bref, nu se poate face artă în afara oricărui context social politic, arta este, prin excelenţă un dialog sau un conflict al artistului cu lumea. Doar telenovelele se întîmplă în vid sau în lumi de butaforie, în afara oricărei realităţi verosimile. Dar este necesar ca arta să fie întotdeauna mai mult şi altceva decît ceea ce se poate spune, scrie sau transcrie în concepte şi constucte ideatice şi în eseuri social-politice.

Încă din renaştere arta a împuternicit eul-creator cu dreptul de a interpreta pe cont propriu lumea şi, în consecinţă, limbajul explodat a explodat, a înflorit, s-a revărsat în nenumărate direcţii, a căpătat forme neaşteptate, deschizînd orizonturi în toate dimensiunile gîndirii şi simţirii, lărgind frontierele înţelegerii. Ce interes am avea să-l recanalizăm pe un culoar-controlat şi gestionat de morala publică sau de o conştiinţă impersonală?

Cenzura artei, indiferent în numele cărei virtuţi sau valori, e poliţie a gîndirii. Cenzura oricărei forme de expresie umană e poliţie a gîndirii. Avem nevoie de aşa ceva? Lumea în care trăim n-ar fi infinit sărăcită dacă toate acele elemente culturale care ne stîrnesc revolta şi repulsia ar dispărea peste noapte? Există oare măcar o mînă de common-sense-uri care să poată atrage adeziunea unanimă măcar în plan moral? Oare cultura însăşi nu e un cîmp deschis de bătălie al gusturilor şi valorilor? O cultură vie, vreau să spun.

Puterea încearcă, pe de-o parte, să ne controleze vieţile pe cale legislativă şi prin edicte, prin morala publică şi, pe de altă parte, să ne controleze minţile prin ideologie. Odată revărsată în artă, ideologia se manifestă asemeni unui virus care ia în stăpînire expresia, o ţine sub control. Dacă anticorpii (discernămîntul estetic) nu funcţionează, virusul poate atinge şi infesta toată fibra artistică a creaţiei. S-au văzut atîtea cazuri.

Politicul e însăşi relaţia individului cu puterea. Iar rezistenţa pe care o acesta o poate opune, libertatea pe care şi-o poate permite, îşi pot găsi în artă terenul de manifestare, însă, ideologia este o jucărie a puterii, concepută anume pentru a complica şi perpetua jocurile de putere, este apanaj al malaxorului social, un instrument de-personalizant.

E o capcană pentru cei care ţin la autonomia gîndirii. E o colectivizare a gîndirii în numele unei nevoi de colectivizare a dorinţei şi a binelului şi a bunurilor, a adevărului şi valorilor. Dar orice colectivizare este o slăbire a puterii individului, o deposedare a acestuia de adevărul propriu în numele unui adevăr comun (declamat a fi mai consistent şi mai real).

Gîndirea artistică este, prin tradiţie, una nesistematizată şi nesubordonată rigorilor din domeniul gîndirii teoretice. Tocmai această rigoare este cea care îi face pe suporterii diverselor ideologii să se închidă în propriile corolare. Partizanii sunt oameni ai convingerii (cel mai adesea spirite justiţiare) şi ajung destul de frecvent sa adopte poziţii rigide şi autoreferenţiale şi să îi demonizeze pe cei care nu le împartasesc. Atitudinea de suporter trece, în astfel de cazuri, înaintea reflexivităţii, simţul combativităţii e mai puternic decat nervul gîndirii critice care, dacă e sa fie autentică, are şi o latură auto-reflextivă si dubitativă. Tocmai pentru că ideologiile sunt doar construcţii de idei, sunt forme de îngrădire a înţelegerii, sunt o închidere a gîndirii într-o semantică unidimensională. Or arta, aşa cum a fost concepută şi profesată de-a lungul cîtorva milenii, nu operează doar cu idei; miza, adevărul şi înţelesul ei nu sunt reductibile la raţionamente, arta nu ajunge niciodată la concluzii fără echivoc. De aceea artistul de şcoală veche este mai puţin pătimaş decît ideologul, oricît ar fi de pasional. El nu este un om al convingerii, ci al metaforei, un mesager al febrei şi-al un sceptic în planul gîndirii. Platon considera că artiştii n-au acces la epistemă. Prin gura lor vorbesc zeii, dar ei nu ”înţeleg” (nu reuşesc să decodifice în termeni raţionali) ceea ce aceştia spun. Cu atît mai bine!

Acum artiştii au început să înţeleagă, multe. Din ce în ce mai multe. Iar Zeilor nu prea le mai vine să vorbească.

 

Revista indexata EBSCO