Mar 17, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Poziţia autorului. Consideraţii obiective

Faptul că, întors de la studii în străinătate, Eminescu s-a stabilit, pînă la urmă, în Bucureşti, reprezintă o decizie strategică în cadrul cîmpului cultural românesc, aflat în formare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Strategice sînt şi retragerea lui Ion Creangă în bojdeuca lui de la Iaşi, şi plecarea lui I.L. Caragiale, „definitivă”, la Berlin.

Putem sesiza, încă de la început, o rezistenţă faţă de noul centru, Bucureştiul, exprimată fie printr-un reacţionarism regional (a se vedea acelaşi lucru şi la Sadoveanu, la Ibrăileanu sau Bacovia), fie prin devalorizare şi alegerea altui centru, considerat autentic. Încă din perioada de formare a cîmpului cultural românesc, apare această contestare a centrului, de fapt a valorii sale de reprezentare sau a statutului său ontologic, Bucureştiul fiind în fapt o periferie, o „mahala”, dacă este raportat la tradiţia moldovenească sau la marile centre culturale occidentale, mai ales la Paris.

Există cel puţin un element de convergenţă între opera lui I.L. Caragiale şi aceea a fiului său, Mateiu. Ele îşi dau mîna în efortul de devalorizare a centrului, pe care inevitabil îl şi construiesc totodată. Îl şi construiesc, desigur; nu există un Bucureşti mai pregnant, un Bucureşti mai Bucureşti decît acela pe care îl străbatem în Craii de Curtea Veche. Poziţia lui Mateiu este, cu toate acestea, net deosebită de aceea a tatălui său. Ea construieşte, în cadrul cîmpului cultural, un fatalism estetic ce ar putea fi numit efect de capcană. Mateiu respinge veleităţile Bucureştiului de a fi un centru, dar refuză să adere la un alt centru, aşa cum a făcut tatăl său (deşi poziţia lui I.L. Caragiale nu are consecinţe asupra operei). El îşi trăieşte viaţa în Bucureşti şi, în general, în România ca pe un blestem. Este viaţa într-o capcană, din care nu se poate ieşi, o pseudo-viaţă. Mateiu îşi scria jurnalul intim în franceză, arătînd astfel că s-a descentrat în raport cu propriul cîmp cultural. Estetismul său era şi o raportare politică. Craii… este o carte din care nu se poate evada, consecinţa unei viziuni foarte lucide asupra unei lumii. Acestei lumi Mateiu nu-i dădea nici o şansă, în afară de aceea – paradoxală – de a fi un centru al decăderii.

Nu a fost înţeleasă îndeajuns semnificaţia dispoziţiei lui Urmuz de a compune texte fără nici un sens, dar cu un colorit balcanic, ca şi Mateiu. Urmuz a mers, în plan existenţial, mai departe decît Mateiu, hotărînd să tragă toate consecinţele din viaţa dusă în capcană: s-a sinucis. Mai complicată poate este poziţia lui Tristan Tzara, ale cărui poezii sînt, la fel ca prozele lui Urmuz, lipsite de sens, numai că scrise, la un moment dat, în franceză. El ne-a făcut să ne întrebăm dacă non-sensul este acelaşi în orice limbă. Odată cu aneantizarea propriului centru, Tzara distruge toate centrele posibile. Iată o poziţie grozav de consecventă! Dadaismul este, pînă la urmă, un virus global (care se răspîndeşte şi astăzi).

Poziţia lui Tzara a subminat cîmpul cultural românesc, dar fără consecinţe directe majore. Influenţa sa se face simţită, de exemplu, în poziţia unui poet important din perioada comunistă, Nichita Stănescu, al cărui nimic semantic nu-i decît o replică a neantului politic căruia trebuia să-i reziste. O influenţă avînd consecinţe încă incalculabile a avut însă decizia lui Cioran de a scrie în franceză. Această schimbare strategică în destinul său a influenţat cultura română întrucît Cioran adoptase anterior o poziţie tipic eminesciană. Părăsirea limbii române echivalează cu subminarea centrului cîmpului cultural. Dacă, în loc să înnebunească, Eminescu ar fi hotărît, la un moment dat, să scrie în franceză, cultura română ar fi fost lipsită de o centralitate pregnantă, ar fi patinat constant spre zonele de autonegare. Eminescu a inaugurat centrul cîmpului într-un fel fără echivoc şi autoritar, riscînd să afecteze evoluţia cîmpului însuşi (de unde gravele probleme de legitimare cu care s-a confruntat modernistul Macedonski). Cioran, care a fost un adept al direcţiei naţionale eminesciene (s-a mutat din Ardeal la Bucureşti), a lovit puternic, prin schimbarea limbii şi integrarea într-un alt cîmp cultural, dominant, în legitimitatea acestei direcţii, a dat o lovitură puternică centrului cîmpului cultural românesc. Dificultatea deciziei este evidentă; acesta este motivul pentru care ea a fost luată atît de tîrziu, practic după terminarea războiului. „Neantul valah” este expresia care desemnează o cultură în care Eminescu s-a dovedit a fi un eşec. Riscurile unei asemenea pulverizări au fost, se pare, conştientizate atît de Cioran, cît şi de prietenul său, Constantin Noica, cel care a decis să rămînă în ţară după 1945. Raportarea la România este tema unui revelator schimb de scrisori între cei doi. Noica a dezvoltat o pasiune fără margini pentru Eminescu, dorind să ducă mai departe această direcţie şi să-i arate, în continuare, viabilitatea. Comuniştii înşişi au făcut toate eforturile pentru a salvgarda centralitatea lui Eminescu întrucît el a exprimat cel mai ridicat grad de încredere faţă de proiectul cultural românesc.

Poziţia autorului, în anii comunismului, a fost ameninţată. Expresia anti-comunistă dură, de factură burgheză sau religioasă, era prea riscantă şi, de aceea, n-a fost foarte întîlnită. Ameninţat cu moartea, Paul Goma a plecat la Paris. I.D. Sîrbu a scris mult pentru sertar. Marin Preda l-a folosit pe I.D. Sîrbu în Cel mai iubit dintre pămînteni, o operă de compromis. Poziţii estetizante sau retrageri strategice din lupta cu politicul se regăsesc adesea de-a lungul perioadei comuniste. Limbajul esopic, bineînţeles, nu lipseşte. O schimbare cu adevărat importantă este însă postmodernismul optzeciştilor, într-o anumită măsură un soi de rezistenţă prin cultura pop. Într-adevăr, Liiceanu n-ar fi putut menţiona formaţia Beatles în Jurnalul de la Păltiniş; în schimb, Cărtărescu o face fără probleme în poeziile sale. Prin limbajul său, literatura optzecistă schimbă referenţialul la care trimite propaganda comunistă. Dacă l-am lua în considerare doar pe Cărtărescu, am vedea în ce măsură această mişcare vine să nege centralitatea lui Eminescu în încercarea de a construi un nou centru. Levantul este o operă unică de ironizare postmodernistă a însăşi bazelor culturii române moderne. La el, avem un alt Bucureşti decît la Caragiale sau decît în Patul lui Procust. Este Bucureştiul care se vede de la fereastra unui bloc comunist de pe Strada Ştefan cel Mare. Nici Orbitorul lui Cărtărescu, nici Pupa Russa, romanul lui Gheorghe Crăciun, nu sînt însă opere cu adevărat subversive. Ele nu joacă, în orice caz, rolul Tobei de tinichea sau al Mărturisirilor unui clovn în Germania postbelică pentru că nu resimt urgenţa trimiterii la un prezent care falsifică trecutul. Raportarea la comunism constituie, după 1989, una din raportările posibile (mult timp, singura), dar nu există cu toate acestea o poziţie suficient de relevantă în cadrul culturii române. Herta Muller, care a mizat pe anticomunism, a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură datorită asimilării în cîmpul cultural german. Dar mai este posibilă identificarea unei poziţii relevante?

Dramatică, deşi deloc lipsită de logică este transformarea lui Marius Ianuş: de la anarhismul cald, de băiat bun (cu poeme dintr-un Bucureşti semănînd foarte mult cu al lui Cărtărescu) la ortodoxismul cel mai radical. În căutarea unei poziţii relevante, Ianuş a sfîrşit prin a fi înlocuit cu numele real al autorului (ce urmează a fi inventat). Este însă aceasta o soluţie? De fapt, multă vreme după Revoluţia din 1989 definirea unei poziţii a fost un lucru aproape imposibil. Dacă n-a existat un roman al comunismului (deşi texte există chiar mai multe), e şi pentru că nimeni n-a ştiut multă vreme din ce perspectivă ar trebui abordat comunismul. „Tranziţia”, de orice fel ar fi, nu permite o distanţare stabilă a autorului. Implementarea democraţiei – dacă asta înţelegem prin tranziţie – nu e totuşi democraţie şi, oricum, un roman despre comunism, scris în cheie democratică, ar fi fost excelent în comunism, dar este de-a dreptul plictisitor după căderea lui. Mai interesant pare să fie un roman de pe poziţii comuniste. Chiar dacă nici el nu există încă, ar putea fi, la un moment dat, o soluţie.

Criza economică izbucnită în 2008, care duce mai departe tranziţia într-un fel exasperant, reprezintă totuşi momentul unei schimbări. Ea favorizează adoptarea poziţiilor religioase sau comuniste (stîngiste, în orice caz). De asemenea, permite reactualizarea unor poziţii mai vechi, cum este fatalismul estetic al lui Mateiu Caragiale. Fatalismul a fost mereu o soluţie. El este şi prima poziţie a autorului concepută în spaţiul românesc (în vremea cînd autorul nici nu exista). Omul e ”sub vremi” – cu asta nu dai greş niciodată. Nici măcar Eminescu n-a scăpat prilejul de a-şi exprima, în Rugăciunea unui dac, starea profundă de rău, pe care o simte acela care trăieşte într-o patrie iluzorie. Şi el a resimţit din plin efectul de capcană. Ce altceva este Rugăciunea unui dac? Nebunia, căreia i-a cedat, nu este însă o poziţie auctorială. Trebuie să luăm lucrurile mai uşor, dacă vrem să scriem texte cît de cît inteligibile. După mai mult de un secol şi jumătate de cultură modernă, fatalismul – estetic şi, evident, balcanic, nihilist şi apocaliptic – pare să fie în continuare una din puţinele poziţii stabile şi cu adevărat relevante ale autorului.

Revista indexata EBSCO