Mar 17, 2016

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Iluziile literaturii, deziluziile criticii şi flerul lui Bogdan Creţu

„La ce bun o carte de critică a criticii?” se întreabă criticul şi istoricul literar ieşean Bogdan Creţu în preludiul recentei sale cărţi, Iluziile literaturii şi deziluziile criticii (Bucureşti: Editura Contemporanul, 2015). Întrebarea mi-a adus aminte de articolul lui Alecu Russo, „Critica criticii”, publicat în Albina românească, la Iaşi, în 1846, adică într-o epocă în care literatura română trecea, schillerian, de la etapa „naivă”, la cea „sentimentală”, adică de la perioada extatică, a notaţiei cronicăreşti de epice evenimente exterioare (maziliri şi invazii ale tătarilor, cazacilor, leşilor) sau fenomene ale naturii (invazii de lăcuste, secetă, molime), la perioada – albastră – de lirism, de auto-reflexivitate intimistă sau patriotică. Expresivitatea involuntară – teoretizată atît de inspirat de Eugen Negrici – era înlocuită de stil, deliberat. Simplific, desigur, dar o fac nu pentru a nedreptăţi literatura română veche, ci pentru a puncta faptul că, la Bogdan Creţu, ca şi la Alecu Russo, preocupările pentru critica criticii apar la un moment de cotitură estetică sau, mai precis, ideologică.[1]

La Russo, era vorba de încurajarea teatrului – în sens literar şi instituţional – naţional. În cazul lui cărţii lui Creţu, e vorba de încurajarea unei trecerea de la critica literară operînd cu criterii „pur” estetice, la o critică literară conştientă de mizele şi premisele ei mai larg culturale: ideologice, economice, antropologice în ultimă instanţă. De fapt, aici Russo şi Creţu se întîlnesc, pentru că ambii vorbesc tocmai despre critica literară nu ca discurs despre o operă fetişizată nuzeistic, plasată într-o ierarhie a cărei menire e tocmai aceea de a sustrage „capodopera” curgerii timpului, ci despre critică literară ca mod de încurajare a unui mod literar/cult de a locui, de a valorifica un anumit context, în speţă cel românesc. Russo puncta foarte bine această idee, subliniind că publicul „dă aplausuri” nu doar pieselor româneşti bune, ci şi celor mai puţin bune pentru că „a înţăles, fără însuşi a-şi da socoteală de ce, că este mai de folos a se juca pe sţena naţională obiceiurile, năravurile ştiute în limba noastră, decît traduceri de obiceiuri străine, de multe ori tălmăcite într-o limbă zisă românească, care n-o înţelege nici publicul, nici actorul, nici tălmaciul, obiceiuri şi năravuri care n-au nici o asemănare cu a noastre, şi prin urmare nici pot aduce vreun folos scopului unui teatru, adecă îmbunătăţirea năravurilor şi educaţia obştească”.[2] Cu alte cuvinte, publicul românesc trecea în epoca lui Russo la faza în care intuia rolul autoreflexivităţii în articularea unei comunităţi naţionale, simţea nevoia să opereze cu cristalizări culturale idiomatice, locale sau naţionale, care ajutau la structurarea naţiei. „Tălmăciri, imitaţii, cercări”, adică traduceri, parafraze şi eseuri, „nu alcătuiesc o literatură”, zice Russo în acelaşi text şi, nealcătuind o literatură, nu pot ajuta la „alcătuirea” unei naţiuni. Pentru aceasta e nevoie de un sistem de economie simbolică propriu, specific, naţional. Nu poţi alcătui o naţiune doar pe bază de filme, cărţi, bănci, corporaţii şi ideologii de import. Ce poţi alcătui cu aceste elemente de Lego transnaţional sunt simulacre de ţări, ţarcuri de jucărie în care locuiesc servitorii, lumpenii, palidele imitaţii proletarizate ale celor de la Centru, adică ale celor care structurează realitatea conform valorilor generate de propriul lor sistem.

În cazul cărţii lui Bogdan Creţu, ceea ce surprinde el în Iluziile literaturii şi deziluziile criticii e momentul de transformare a criticii estetice cumva anistorice din timpul regimului comunist – cu rol bipolar, estetismul funcţionînd, în funcţie de contextul istoric, şi ca adaptare-evazionistă la regim, şi ca formă de rezistenţă sau de subversiune a unui regim de imbecilitate imediată – într-un discurs critic mai ancorată în mutaţiile, nuanţele şi nevoile contextului românesc. Cu alte cuvinte, Creţu surprinde aici, după părerea mea, un deceniu de afirmare a unei critici literare capabile să repună în funcţiune sistemul de economie simbolică naţional. Nu e vorba de naţionalism îngust aici, ci de a re-adaptare a criticii la realitate şi, deci, de recăpătarea unei funcţii recuperator-prospective reale. Acest tip de critică are, în sfîrşit, şi libertatea, şi instrumentele şi conştiinţa de sine care îi îngăduie să sondeze legăturile literaturii cu, pentru a folosi o expresie dragă lui Bogdan Creţu, „patul” ei „germinativ”, care nu e doar „mintea geniului” solitar, ci un întreg complex existenţial.

Creţu notează pe bună dreptate aporiile unui sistem de critică literară prelungind, în context post-comunist, faliile şi metodele anilor şaizeci: „Imediat după 1990, în numai doi-trei ani, instituţia criticii literare, atît de puternică pe vremea comunismului, a dispărut aproape în totalitate. Evident, s-a mai scris cronică de întîmpinare, dar fără impactul de dinainte. Ceea ce a rezistat pînă astăzi este nostalgia criticilor şaizecişti după acel sistem închis al literaturii în care rolul legiuitorilor le revenea criticilor. Or, o astfel de poziţie era consolidată de un context deloc favorabil literaturii în sine: cel al presiunii ideologice” (387). Enumerînd temele şi titlurile majore ale generaţiei de critici tineri deja consacraţi, cum ar fi Paul Cernat, Andrei Terian, Iulian Costache sau Antonio Patraş, Creţu observă că monografiile acestor critici sunt construite în jurul ideii complementarităţii esteticului cu ideologicul, care „nu trebuie combătut, ci recuperat, ca un aspect esenţial al oricărei opere de artă” (390). Acest fenomen de istoricizare a percepţiei critice îi dă temei lui Creţu să afirme că „epoca adevăratelor ‘revizuiri’ ale clasicilor abia a început. Iar perspectivele sunt foarte diverse, dar nu divergente” (390).

În aceste condiţii, în care lucrurile par a fi puse deja pe un drum bun, tot ce are de făcut criticul este să contribuie la efortul de re-istoricizare a criticii literare româneşti din perspectivă diacronică, prin monografii, şi sincronică, prin cronici de întîmpinare racordate la noua sensibilitate. În trei mari secţiuni (”Sinteze, studii, monografii”, „Profiluri, eseistică, publicistică”, „Confesiunile criticilor”) încadrate de două texte programatic-eseistice şi încheiate cu două interviuri foarte vivace, Creţu trece în revistă un deceniu (2006-2015) de activitate – monografică, publicistică şi memorialistică –  critică românească. Din punctul meu de vedere, Creţu ilustrează, pe întreg parcursul cărţii, trăsăturile pe care el însuşi le proclamă esenţiale pentru fişa postului oricărui critic literar: echilibru, operarea cu criteriile la vedere şi atenţia acordată nu doar lucrăturii estetice, ci şi nuanţei istorice.

Această atitudine îi îngăduie lui Creţu să facă judecăţi de valoare confirmate ulterior. Una dintre ele este cea legată de vocaţia de critic literar a lui Costi Rogozanu, în care Creţu scrie, încă din 2006, că „nu crede”. Rogozanu a devenit ulterior un performant comentator politic, dar fagocitarea esteticului de către ideologic e, la el, fapt împlinit. Altă judecată de valoare a lui Creţu are ca obiect porozitatea Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Modul în care e re-valorizat Ion Negoiţescu, pe urmele Leliei Nicolescu, Garabet Ibrăileanu, cu ajutorul monografiei lui Antonio Patraş, sau Ilarie Voronca, prin monografia lui Ion Pop, este dătător de speranţe pentru istoricii sau sociologii interesaţi de ceea ce Zoltan Rostas şi a sa Cooperativă Gusti numesc „un alt interbelic”. Iarăşi pline de salvatoare nuanţări sunt capitolele dedicate multiplelor şi necesarelor proiecte de autor sau de coordonator de dicţionare, lucrări colective şi ediţii ale lui Eugen Simion, care a emers în ultimii 25 de ani ca personajul cel mai dinamic şi mai benefic implicat în viaţa culturală dintre clasicii în viaţă ai criticii literare româneşti.  Lucrările dedicate dosarelor de securitate ale lui G. Călinescu (Ioan Oprişan) sau Nicolae Balotă (Gabriel Andreescu) sunt, iarăşi, modele de imparţialitate. Marin Mincu e re-evaluat cu ochi critic, chiar dacă la modul empatic, de Bogdan Creţu, care i-a fost ucenic criticului dobrogean.

Bogdan Creţu reuşeşte, prin această carte, să surprindă cu acurateţe – cu ochi pătrunzător şi auz fin – un moment de primenire a hermeneuticii literare româneşti şi, prin aceasta, să contribuie semnificativ la dinamica lui.

 

 

[1] Tot într-un moment de cotitură istorică şi estetică apare şi volumul Critica criticii al lui Ion Vitner. Publicat în 1949, volumul criticului literar marxist condamnă „impasul subiectivităţii” şi critica „ne-ştiinţifică”, adică de alte orientări decît marxistă. Vitner respinge preocuparea reacţionară pentru estetic a maiorescianismului, sub a cărui zodie aşează întreaga întreaga tradiţie a criticii literare româneşti, de la Maiorescu la Călinescu, trecînd prin Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Dimitrie Caracostea. Singurul critic care rămîne în picioare în cartea lui Vitner e Constantin Dobrogeanu-Gherea. Conform lui Vitner, misiunea criticului e aceea de a face din cărţile sale arme de luptă şi călăuze ideologice sigure pentru clasa muncitoare: „Singura modalitate de a înviora climatul criticii este să fim în critica literară de astăzi reprezentanţii lumii care se ridică. Ai lumii care a cucerit la noi puterea politică şi care construieşte astăzi o viaţă socială de tip nou, bazată pe echitate şi pe muncă: lumea oamenilor muncii.” (Ion Vitner, Critica criticii, Bucureşti: Colecţia Contemporanul, 1949, 40).

[2] Alecu Russo, „Critica criticii”, în Opere complete, ed. Lucian Predescu (Bucureşti: Cugetarea, 1942), 315-320, pp. 315-316.

Revista indexata EBSCO