Mar 17, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Gardurile

Gardul, aşa cum presupune gînditorul german Carl Schmitt, gardul este un element care întemeiază civilizaţia umană. Omul începe să existe cu adevărat, cu o conştiinţă a sa, doar după ce ia în posesie, adesea prin rapt, cu violenţă, un teritoriu asupra căruia se înstăpîneşte măsurîndu-l, act fundamental de gîndire, şi îndată apoi prin îngrădirea acestuia. Cine nu a cucerit prin luptă ceea ce are, acela nici nu merită să aibă ceva! Utopia comunistă, prin abolirea de drept a proprietăţii private, a atacat în chiar baza ei vitală specia umană, alienînd-o din temelii. Proprietatea nu este doar element de progres în istorie, ci ea e întemeietoare pentru condiţia umană. Simbolic vorbind, omul răpeşte pentru sine un loc în care să se cuibărească cu perechea sa şi mai apoi şi cu eventualii săi pui, progeniturile. Iar alături de cuib stă pe acelaşi loc-proprietate şi altarul la care el aduce jertfă Dumnezeului moşilor şi strămoşilor săi. Fără acestea respectivul ins nu mai este fiinţă întreagă, ci doar una handicapată din esenţă, o stîrpitură. La o adică îşi pune în joc chiar viaţa pentru a-şi apăra proprietatea, la modul extins: patria, pentru că viaţa omului e oricum caducă în timp ce existenţa proprietăţilor, a patriilor, este vitală pentru cei care vor veni după noi. Proprietatea este a celor care ne-au precedat şi a celor care ne vor urma. Prin comparaţie cu valoarea acesteia, noi, oricît ne-am crede de importanţi, sîntem mai degrabă derizorii, o trecere, o tranziţie doar între cei care au fost şi cei care vor fi, iar legătura aceasta dintre diferitele succesiuni, timpul însuşi, este Dumnezeul neamului, adică tradiţia ca realitate supremă, ontică, a ceea ce există. Tradiţia nu este doar o sumă de cutume, detaliile unei revelaţii sau un conglomerat, o achiziţie de elemente culturale ci e o realitate spirituală, chiar metafizică, adevărata bază a existenţei omului, mai adevărată şi mult mai reală decît omul însuşi.

Odată cu scurgerea timpului istoric, şi în mod vertiginos în contemporaneitate, în paralel şi în strînsă legătură cu consolidarea tradiţiei, raportul dintre om şi proprietate s-a modificat printr-o spiritualizare tot mai accentuată. Proprietăţile, patriile nu mai sînt doar simplu teritoriale, geografice, ci s-au idealizat ca şi realităţile care le definesc, ca şi graniţele care le delimitează. Hotarul, cuvînt de origine maghiară (sînt oare gardurile, în raport cu noi, românii, cu ceilalţi vecini ai lor, o specialitate a ungurilor?), hotarul nu mai limitează suficient pentru că fiinţa omului nu mai este, ca în alegoria de mai sus, doar teritorială, volumetrică, ci îşi cucereşte atribute dintre cele mai diverse, conţinuturi care dau carnalitate, substanţă noţiunii de om. Personalitate vie, complexă, plină de miez, nu simplu concept abstract, insul uman are apartenenţe la totalităţi care îl fortifică în lupta sa cu adversarii potenţiali. Fundamental, ca din totdeauna, el are o familie de care aparţine şi care îi aparţine, la aceasta se adaugă clasa socială, confesiunea religioasă (biserica înaintaşilor săi, şi este semnificativ că în majoritatea cazurilor din creştinism, botezul nu aşteaptă vîrsta conştiinţei ci este înfăptuit de voinţa precursorilor îndată după naştere), naţionalitatea (faptul că fiecare este, sangvinic, copilul unor părinţi, adică de un neam anumit) şi apartenenţa la umanitate (ca cetăţean al lumii!). Asupra acestor graniţe ideale, concentrice, s-a dat un asalt distrugător, îndeosebi de la iluminism şi de la revoluţia franceză încoace, un adevărat fapt sinucigaş al umanităţii, o atitudine dictată de lăcomie, pentru că – să recunoaştem! – ea s-a dovedit a fi de maximă eficienţă economică dar iremediabil dezastruoasă în ordinea spiritului. Globalizarea ulterioară a distrus tocmai gardurile acestor realităţi spirituale, singurele care mai pot apăra fiinţa popoarelor noastre în faţa valurilor succesive care se revarsă peste noi. Însă pentru a salva ceea ce mai poate fi salvat trebuie făcut apel nu la garduri materiale, propriu-zise, din sîrmă ghimpată, ci la unele înalt spirituale care au capacitatea de a consolida identităţile, potenţîndu-le, încît ele să fie gata oricînd să lupte împotriva topirii noastre în totalităţi ale altora, ale celor care tocmai ne cuceresc. Tocmai ne cuceresc în varii moduri, nu neapărat la modul clasic, prin război, ci adesea prin insinuare perfidă, prin înfiltrări în realităţile noastre, alterîndu-ne definitiv. Să lupţi nu pentru etern proclamatele drepturi ale unui om ideal, pur vid conceptual, ci pentru existenţa conţinuturilor şi a delimitărilor care le definesc pe acestea, pentru consolidarea frontierelor ideale, a gardurilor din conştiinţe, aceasta înseamnă să lupţi împotriva morţii familiilor, a bisericilor, a neamurilor, a umanităţii chiar. Ar putea fi rostul unei ideologii de dreapta, creştin-democrate, să organizeze bătălia pe viaţă şi pe moarte, a individului ca şi a popoarelor, nu neapărat atacînd înspre exterior ci îndeosebi consolidînd cu disperare interiorul acestor entităţi fiinţiale care ne determină identitatea dîndu-ne astfel viaţă. Paradoxal, gardurile, adevăratele garduri, cele din conştiinţe, nu ne separă ci, prin afinităţi generice, ne unesc în totalităţi organice, în structuri vii, însă o fac garantîndu-ne că, în aceste uniuni politice, rămînem întregi şi nu doar nişte ologi.

Revista indexata EBSCO