Mar 17, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Helen NATHAN – O poveste praghezã

Helen Nathan (n. 1956, Yorkshire, UK) e născută dintr-un tată ceh şi o mamă englezoaică; din 2004, predă engleza în Praga. Nuvela ‘O poveste pragheză’ este publicată în Povestiri din Praga/Prague Tales, eds. John àBeckett et al., New Europe Writers, Warsaw, 2007.

O poveste pragheză – Helen Nathan

Prima dată l-am văzut stînd la o masă din spatele kavárnei la Obecní dům. Şedea singur, pe jumătate ascuns de frunzele unui palmier mare, de ghiveci, la o masă în semi-umbră, într-un colţ din fundul camerei. Pe masa din faţa sa rămînea neatinsă o ceaşcă de cafea. El părea preocupat de propriile-i gînduri, uitînd de murmurul vocilor din jurul său şi de clinchetul tacîmurilor pe porţelan. Trecut de patruzeci de ani, nu se remarca prin nimic altceva decît prin comportare şi prin veşmintele demodate. Părul său negru, scurt, era netezit spre spate, iar ochelarii săi cu ramă de metal, rotunzi  îi dădeau feţei un aspect cam de bufniţă. Costumul său era croit într-un stil de pe la începutul anilor 1930. Sub sacou, purta un maieu, şi se vedea clar cum lanţul de aur al unui ceas de buzunar îi traversa stomacul. Un guler rigid şi o cravată închisă completau costumul. O haină groasă de culoare gri şi o pălărie moale atîrnau pe un cuier de pălării de lîngă el, iar un baston cu miner de fildeş era sprijinit de scaunul alăturat. Arăta ca un om de afaceri prosper. Părea ne-la-locul său printre turiştii îmbrăcaţi sportiv în cea mai mare parte, dar dacă nu-i trecuse prin cap asta, nici unul dintre ceilalţi clienţi nu părea să-l observe. Nimeni nu a venit să i se alăture, iar ospătarii l-au lăsat singur în solitudinea sa. Pe cînd mă ridicam să plec, el încă mai şedea acolo, şi am avut impresia că a aruncat o privire în direcţia mea, dar cînd am ajuns la uşa principală  şi m-am uitat în urmă, nu mai era acolo.

A doua oară cînd l-am văzut a fost cîteva săptămîni mai tîrziu. Tocmai coborîsem dintr-un tramvai la Náměstí Míru şi am păşit pe trotuar. Înainte de a traversa drumul, m-am întors să aştept ca tramvaiul să înainteze, şi pe cînd pornea tramvaiul, am zărit faţa bărbatului privind pe fereastră. Părul netezit spre spate şi ochelarii rotunzi cu rame metalice erau inconfundabili. Ni s-au întîlnit ochii pentru puţin, înainte ca tramvaiul să prindă viteză. M-a recunoscut ? Locuia pesemne în vecinătatea mea, sau era unul dintre obişnuiţii plimbăreţi duminicali printr-unul dintre parcurile locale. Praga e un oraş atît de mic încît nu era neobişnuit ca, pe stradă sau în transportul în comun, să întîlneşti feţe familiare, precum şi oameni pe care chiar îi cunoşti.

Doar cîteva zile mai tîrziu, aplecîndu-mă peste marginea unei loje la opera Státní, chiar înainte de ridicarea cortinei pentru Aida, s-a întîmplat să arunc o privire în jur la celelalte loje de la balcon, şi iată-l acolo, sezînd cu două loje la stînga mea ! Recognoscibil cu ochelarii săi rotunzi cu rame metalice, familiari acum, deşi îmbrăcat ceremonios pentru operă, într-un stil pe care bărbaţii nu-l mai purtau de aproape şaptezeci de ani. Indiscutabil, mă remarcase primul, şi nu şi-a coborît binoclul de operă direcţionat spre mine, pe cînd eu la rîndul meu îl priveam fix, cu uimire. M-am tras puţin în spate pentru a ieşi din cîmpul său de observaţie, dar hotărît să-i vorbesc în pauză, pentru a afla motivul supravegherii sale indiscrete. După primul act, de îndată ce cortina a căzut, şi pe cînd sala mai răsuna de aplauze, am ieşit pe uşă strecurîndu-mă de la locul meu şi, trăgînd adînc aer în piept, am ciocănit la uşa lojei aflate la două uşi distanţă de-a mea. Am tras de uşă să o deschid, şi încercînd să par mai îndrăzneţ decăt mă simţeam, am păşit înăuntru pregătit să mă confrunt cu acest bărbat misterios – dar, vai ! doar m-am îmbujorat de stînjeneală pe cînd cinci necunoscuţi mi-au răspuns la salut întorcîndu-şi feţele, cu expresii variind de la surpriză la iritare.

– A fost aici, chiar înainte de începerea spectacolului, un domn – un bărbat de vîrstă mijlocie ce purta ochelari cu rame rotunde …,

am început eu.

Grupul de cehi îmbrăcaţi elegant m-a asigurat că atunci cînd au ajuns, cu cîteva momente înainte de ridicarea cortinei, nu fusese nimeni în loja lor. Am ieşit din loja lor, stînjenit şi tulburat. Ştiam că în timpul pauzei nu aveam să-l găsesc pe bărbatul ciudat pe hol sau la bar, dar din acel moment am început să-l caut în cafenele, tramvaie, teatre şi parcuri – de fapt, oriunde şi peste tot, atît de sigur eram că în cele din urmă îl voi vedea din nou.

Totuşi au trecut săptămîni fără ca eu să fi zărit străinul; iar în cele din urmă a venit clipa cînd nu m-am mai aşteptat să-l văd, şi într-adevăr am uitat aproape de el. Apoi, într-o seară blîndă de octombrie, într-o vineri, după ce am traversat Staromětské náměstí, şi am dat colţul la Dušní, am fost surprins să-l văd stînd la cîţiva metri în faţa mea, sub un copac în spatele bisericii Sf Mîntuitor. Purta un trenci uşor şi pălăria sa moale, iar bastonul îi era în mîna dreaptă. Părea să aştepte pe cineva, şi dat fiind că în serile de vineri, destul de regulat, străbat acest traseu, mi-a trecut prin minte că mă aştepta. Mai mult curios decît panicat, am fost încîntat că am în sfîrşit şansa să-i vorbesc; dar pe cînd mă apropiam, el s-a întors şi a început să meargă înaintea mea în direcţia Sinagogii Spaniole. M-am gîndit că aceasta îi era probabil destinaţia – era a mea; am presupus că mă văzuse acolo cu vreo ocazie, şi că ar putea fi unul dintre cei ce vin întîmplător să se închine.

Pe măsură ce ne apropiam de intrarea în Sinagogă, el a traversat strada şi apoi, în loc de a intra, a continuat de-a lungul lui Dušní, lăsîndu-mă perplex în picioare lîngă bordură, şi nu în mică măsură supărat. Cine era acest străin enigmatic, acest om care părea să fi ieşit dintr-un decor de film din anii ‘30 ? De ce reapăruse şi, după tot acest timp, mă aştepta – doar pentru a evita să vorbească cu mine ? Luînd o hotărîre pe moment, m-am grăbit după el, în timp ce înainta cu paşi mari pe Dušní spre rîu, bastonul său bocănind zgomotos pe trotuar. Eram doar la cîţiva paşi în spatele său, cînd brusc el a cotit la dreapta spre U Staré školy; dar cînd, la doar cîteva momente după ce o făcuse el, am dat colţul, nu se mai vedea nicăieri. Strada mică şi destul de întunecată era părăsită. Locuia pe această stradă? Reuşise din nou să mă evite strecurîndu-se prin propria-i uşă din faţă? Luceau lumini la ferestrele cîtorva case, dar nu aveai cum afla în care dintre ele ar fi putut intra. M-am întors în loc luînd-o înapoi către Sinagogă – şi am petrecut ora următoare întrebîndu-mă cine putea fi acest personaj evaziv, şi de ce îmi tot apărea fără să-mi vorbească niciodată.

În noaptea aceea, el mi-a apărut în vise. L-am văzut iuţind pasul pe trotuarul de pe Václavské náměstí, în timp ce tramvaiele treceau zăngănind pe lîngă magazine fără lumini de neon….L-am văzut păşind în sus şi în jos într-un birou, în faţa unui pupitru de stejar, concentrat asupra hîrtiei pe care o ţinea în mînă…L-am văzut într-un living room, în care perdele albe de muslim filtrau lumina soarelui, iar perdele grele de catifea roşie atîrnau la ferestre în camere cu tavan înalt; era vizibil agitat, gesticulînd spre altcineva ce avea forma unei siluete…L-am văzut coborînd în pas alergător un etaj, uitîndu-se peste umăr în urmă şi strigînd la cineva din spate, buzele sale formînd cuvinte pe care nu le puteam nici auzi nici înţelege…L-am văzut pe peronul unei gări mari, chiar al Pragăi, Hlavní nádraží, aşa cum arăta probabil în urmă cu mai mult de jumătate de secol. Erau oameni care se aplecau în afara trenului aglomerat, iar peronul era ticsit la maxim de oameni ce stăteau îmbulziţi în grupuri, cu batistele la faţă, cu braţele unul în jurul celuilalt, cu feţe pe care era gravată durerea despărţirii, cu ochii plîngînd cu lacrimi tăcute…

M-am trezit cu o tresărire. Invadarea subconştientului meu de către străini mi-a dat un indiciu, la fel şi stilul demodat al hainelor sale. El părea a fi cineva care a trăit….sau trăise în Praga înaintea celui de-al II-lea Război Mondial. Apariţia şi dispariţia lui în momente ciudate şi în locuri ciudate erau rezultatul unei deformări a timpului ? Dacă străinul era oarecum conectat la trecut, tot nu mă apropiasem de aflarea identităţii sale, sau de motivul pentru care mă supraveghea,  aparent.

Mă aflam din nou în postura de a cerceta feţele oamenilor din cafenele şi teatre, aruncînd priviri iscoditoare prin vagoanele de tramvai, uitîndu-mă peste umăr pe străzile din Praga, în timp ce îmi urmam viaţa zilnică. Au trecut săptămîni. Toamna a devenit iarnă, iar zăpada a căzut pe străzile oraşului. Cînd l-am văzut din nou, Praga avea un aspect festiv, cu scuarele sale dominate de copaci decoraţi sclipitor, iar centrul era aglomerat în egală măsură de rezidenţi şi de turişti, înfofoliţi de frig.

La început nu l-am recunoscut pe omul ce stătea în picioare în faţa Teatrului Estates, şi din mers am trecut chiar pe lîngă el – abia mai tîrziu, după sclipirea de recunoaştere, m-am întors în loc şi l-am văzut fixîndu-mă cu privirea. În pofida vremii reci, purta trenciul, şi slăbise. Arăta prăpădit, şi destul de şubrezit. Dacă crezusem că aş fi încîntat să-l văd din nou, acum în schimb eram şocat de modul în care i se schimbase aspectul; în mod clar, ajunsese în vremuri grele.

Timp de cîteva secunde, ne-am înfruntat, pe cînd treceau pe lîngă noi, de ambele părţi, grupuri de oameni. Am început să merg înapoi spre el, pledîndu-i pe tăcute să nu se mişte, să nu dispară din nou, cînd deodată s-au deschis uşile Teatrului, iar spectatorii de la concertul de seară s-au revărsat pe trotuar, încît el a fost înconjurat de un val de oameni, ce-şi băteau picioarele şi-şi frecau mîinile în aerul friguros de seară, iar sporovăiala lor a acoperit sunetul vocii mele ce striga “Cekejte! Nechoďte!” “Aşteaptă! Nu pleca!”; pe cînd eu, împingînd grupurile de oameni, îmi croiam drum în căutarea străinului.  Am urcat în fugă treptele Teatrului pentru a vedea peste capetele mulţimii, ce încă se mai mişca în cerc în faţa clădirii, şi apoi pe Ovocný trh, pe laterala Teatrului, alunecînd şi împiedicîndu-mă pe pietrele îngheţate ale pavajului. Silueta în trenci nu se vedea nicăieri, iar zădărnicia demersului meu m-a făcut să mă opresc. Scuturînd din cap de frustrare, ştiind că mă evitase încă odată, m-am întors în loc şi mi-am văzut de drum.

În acel an, iarna a ţinut Praga sub control strîns. Temperaturile rămîneau săptămîni întregi sub punctul de îngheţare, iar cerurile erau gri şi opace. Într-o seară de la sfîrşitul lui ianuarie, amarnic de friguroasă, s-a făcut o slujbă specială pentru Ziua Memorială a Holocaustului la Sinagoga Spaniolă. Stranele s-au umplut treptat cu oameni înfăşuaţi în haine groase; erau cu pălăriile trase mult pe urechi, cu fulare sau eşarfe înfăşurate la gît, cu mîinile înmănuşate adînc înfipte în buzunare, aşa cum încearcă oamenii să-şi păstreze căldura în aerul friguros, ce se infiltra în interiorul clădirii enorme.

Serviciul religios de comemorare a milioanelor ucişi în cel de-al II-lea Război Mondial a fost solemn şi mişcător. Pe cînd ne ridicam să spunem kaddish[1] pentru cei morţi, am privit peste cei din Sinagogă şi l-am văzut pe străin stînd în picioare, sprijinit de peretele de sub o fereastră. Era slab şi îmbrăcat sărăcăcios, ochelarii săi rotunzi, cu rame de metal păreau acum prea mari pentru faţa sa sfrijită, dar ochii săi tot mai aveau acea trăsătură penetrantă pe care am sesizat-o prima dată în tramvai şi la operă, cu atîtea luni în urmă. De data asta, bărbatul nu era singur. Stăteau cu el o femeie, cu părul închis la culoare şi doi copilaşi. Îşi ţinea mîna pe umărul ei, şi fiecare părinte ţinea un copil de mînă. I-am privit pe cînd spuneam rugăciunea, şi în timp ce de jur împrejurul clădirii-cupolă răsunau cuvintele comunităţii cu un ecou ce se stingea treptat, bărbatul păru să mai indice odată cu capul în direcţia mea. Apoi el şi familia lui dispărură, corpurile lor devenind bidimensionale, asemeni umbrelor de pe pereţii de mozaic, pînă ce au ajuns să pară că intră chiar în pereţi….şi că nu mai există. M-am întrebat în fugă dacă îi mai văzuse altcineva, dar nu credeam.

Nu l-am mai văzut niciodată pe bărbat sau pe familia sa, şi nu am aflat niciodată numele străinului care dorise ca cineva să spună kaddish pentru familia sa.

Prezentare şi traducere Ligia Doina CONSTANTINESCU

[1]Kaddish, termen în Iudaism, desemnînd un imn de laudă adus lui Dumnezeu, recitat ca parte a slujbei zilnice, sau sub altă formă drept rugăciune de jelanie sau doliu.

Revista indexata EBSCO