Mar 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Dan FÃRCAŞIU – Istoria apocrifã (De mortuis nihil nisi verum)

Amintirile celor ce au trăit evenimentele sunt o sursă valabilă pentru istorie, dar se cer verificate cu documente sau amintirile altora, în special cînd declaraţiile bazate pe amintiri au o natură senzaţională. Acest calificativ se aplică afirmaţiilor atribuite lui Şerban Milcoveanu în articolul „Secretele Basarabiei” al lui Ion Coja [1]. Revelaţiile din articol nu par a fi fost publicate, dar se notează că au fost dezvăluite oral, în diverse foruri publice. În consecinţă, rezultatul verificării trebuie de asemenea distribuit.

Primul secret dezvăluit priveşte tratativele din 1916, într-o staţiune balneară din Suedia, pentru o pace separată între Rusia şi Germania, bazată pe împărţirea României, Rusia luînd Moldova pînă la Carpaţi, iar Austria – Muntenia şi Oltenia. Autorul notează că în pactul ruso-german din Sec. XVIII a fost împărţită doar Polonia, iar în 1916 urma să se împartă România. Întrucît nu se putea lua un teritoriu de la un stat neutru, Rusia a dat un ultimatum României să intre în război, cu promisiunea că generalul Brusilov va porni o ofensivă şi se va întîlni cu armata română la Tisa, promisiune neîmplinită, armata lui Brusilov rămînînd pe poziţii [1].

Ca o observaţie minoră, la împărţirea Poloniei în 1775, Austria a ocupat şi Bucovina. Acea lovitură dată românilor a fost analizată de Mihai Eminescu [2]. Privind celelalte afirmaţii, cercetarea confirmă încercările Germaniei de a încheia pace separată curînd după ce s-a văzut, spre sfîrşitul lui 1914, că o victorie rapidă ca în 1870 nu era posibilă. Mesajul către ţar prin armatorul danez Hans-Niels Andersen n-a primit răspuns favorabil [3]. Germanii au reluat eforturile în 1916, sperînd că există şanse mai mari cu noul prim-ministru al Rusiei, Boris von Stürmer, tot fără succes, în principal pentru că Rusia refuza autonomia Poloniei [4]. Germania a creat în 1916 Regatul Poloniei, ca un stat satelit [5]. Pactul conferind Rusiei regiunea din jurul Constantinopolului de ambele părţi ale strîmtorii (oraşul în sine rămînînd port liber) a fost făcut public în 1917 [6] în acelaşi timp cu pactul Sykes-Picot privind împărţirea orientului apropiat în zone de influenţă britanică şi franceză[7], dar nu exista vreo clauză acordînd Rusiei un coridor prin România. A existat şi un pactul secret între Germania şi Turcia (1914), de asemenea fără vreo clauză referitoare la România [8]. Între sfîrşitul războiului balcanic şi intrarea României în războiul mondial au avut loc multiple tratative, secrete şi mai puţin secrete de interes pentru România, discutate în tratatul cuprinzător de istorie a românilor al lui Seton-Watson [9] care în mod regretabil nu a fost niciodată tradus în româneşte. Nu se găseşte vreun plan de a împărţi România formulat în tratativele ruso-germane, ruso-franceze, sau în afara lor. Întrucît singura sursă de informaţie citată sunt convorbiri la popotă (cantina ofiţerilor) în Basarabia, teza lui Milcoveanu [1] e greu de acceptat1.

Intrarea României în război a fost precedată de tratative multiple cu puterile beligerante de ambele părţi. Exista un tratat de alianţă, tot secret, între Regele Carol I şi Kaiser, care nu a fost pus în aplicare, menţinîndu-se neutralitatea timp de doi ani, cu mari avantaje pentru ţară, care a vîndut grîu şi unora şi altora [9] (vezi Suedia în 1940-45). Nu a existat vreun ultimatum din partea Rusiei, ci au avut loc negocieri în care un rol determinant l-a jucat ataşatul militar britanic, Christopher Thomson. Ajuns în Bucureşti în 1915, şi-a format repede opinia că România, nepregătită şi prost înarmată, n-ar fi putut face faţă unui război pe două fronturi contra Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei. Opinia sa nu a fost acceptată de guvernul britanic şi ca urmare s-a semnat Tratatul de la Bucureşti [10]. Tratatul stipula intrarea României în război, pentru care urma să primească Bucovina pînă la Prut şi Ceremuş (regiune controlată de austrieci) şi din ţinuturile controlate de unguri un teritoriu mărginit de Tisa la Nord, o linie de demarcaţie trecînd pe la marginea oraşului Debreţin, atingînd Tisa cam la 12 km Nord de Seghedin, continuînd pe Tisa pînă la vărsarea în Dunăre, apoi de-a lungul Dunării. O hartă a României aşa cum ar fi arătat conform tratatului există într-un articol despre acel subiect [11]. În tratat, ţările semnatare promiteau să nu încheie pace separată. Thomson a rămas în continuare în România şi, printre altele, a ajutat la distrugerea sondelor de petrol la retragerea în Moldova, ca să nu le poată folosi nemţii [10].

 

  1. În 1917-18, cînd România era pe jumătate ocupată, planuri de împărţire a ţării, înlocuirea regelui Ferdinand, etc., au fost circulate printre politicienii germani, austrieci şi unguri [9].

 

Partea militară a tratatului prevedea ca francezii şi englezii să pornească ofensiva în Salonic pentru a-i bloca pe Bulgari (urmînd să facă joncţiunea cu românii în Banat [9]), iar ruşii în Galiţia. În Salonic, forţele aliate conduse de Maurice Sarrail au petrecut majoritatea anului 1916 pregătindu-se şi au atacat doar în octombrie, oprindu-se la Serres, la jumătatea distanţei pînă la frontiera Bulgariei [12]. Se zice că soldaţii români în tranşee improvizaseră un cîntecel: „Aoleu, Sarai, Sarai, Noi ne batem şi tu stai” [13]. În Galiţia, Brusilov a atacat la 8 iunie, ocupînd oraşul Lutsk şi luînd 200.000 de prizonieri de la austrieci, care s-au retras în derută. Deoarece liniile de comunicaţie deveniseră prea lungi şi, mai ales, comandantul frontului rusesc de Nord nu a pornit şi el la atac după cum era stabilit, ofensiva s-a întrerupt, dînd timp nemţilor să aducă trupe în ajutorul austriecilor. Brusilov a reînceput ofensiva şi a atins Carpaţii (în actuala Ucraină) la 20 sept. Succesele lui Brusilov au jucat un rol în decizia României de a intra în război în august [14].

De notat că în planul aliaţilor principalul scop al ofensivei ruseşti era să-i facă pe nemţi să retragă trupe de la Verdun unde atacurile şi contraatacurile s-au succedat, din februarie pînă în noiembrie 1916 [15]. În acel sens, ofensiva lui Brusilov a reuşit. S-a oprit la sfîrşitul lui septembrie, ambii combatanţi fiind epuizaţi. Pierderile ruşilor (un milion de oameni) au jucat un rol important în prăbuşirea armatei imperiale în 1917, iar armata austriacă nu a mai contat în restul războiului. Brusilov n-a mai fost capabil să facă joncţiunea cu armata română la Vatra-Dornei [9]. Ofensiva românească din Transilvania s-a oprit cînd nemţii şi bulgarii au atacat Turtucaia [13] iar trupele austro-ungare din Transilvania au fost înlocuite cu trupe germane conduse de Erich von Falkenhayn [13]. În acea criză, ruşii au trebuit să trimită trupe în ajutorul frontului românesc [14]. Trupele ruseşti au făcut mai mult rău decît bine în anul următor [13]. Din punct de vedere strategic, România trebuia în 1916 să atace Bulgaria, pe care o putea neutraliza înainte de avea timp trupele germane să intervină. Acea cale nu a fost urmată pentru că aliaţii ruşi erau convinşi că Bulgaria nu va lupta niciodată contra eliberatorilor săi, iar pe de altă parte populaţia României voia eliberarea Transilvaniei şi ar fi reacţionat negativ la atacul în cealaltă direcţie [9].

Al doilea secret este încălcarea Tratatului de la Bucureşti din 1916 [11] privind frontiera de apus a României, care ar fi trebuit să fie pe Tisa [1]. Acest protest împotriva istoriei se întîlneşte şi la alţi comentatori români, deci nu e chiar aşa secret.

De fapt şi de drept, România încălcase tratatul din 1916 prin încheierea păcii separate, la Buftea în Mai 1918 [16]. Aliaţii au considerat condiţiile speciale produse de părăsirea frontului de trupele ruseşti în 1917 şi au acceptat România cu drepturi depline la conferinţa de pace. (Un mare merit în această privinţă l-a avut Take Ionescu [9]) Elementul nou a fost adoptarea celor 14 puncte ale lui Woodrow Wilson, acceptate ca bază a capitulării Germaniei şi aliaţilor săi [17]. U.S.A. a anunţat că nu e legată de înţelegerile anterioare între aliaţii săi europeni. De exemplu, Wilson a obiectat ferm la cererile Italiei privind coastele Adriaticei [18]. Hotarele urmau să se bazeze pe compoziţia naţională a locuitorilor de cele două părţi ale noii frontiere, cu excepţii determinate de viabilitatea politică şi economică a ţărilor respective. Aplicarea principiului se poate ilustra prin exemplul Banatului. Distribuţia populaţiei pe baza recensămîntului unguresc din 1910 se află în Tabela I. Există obiecţii serioase la datele respective. Astfel, un român, slovac, etc., care neavînd şcoală în limba maternă citea şi scria pe ungureşte, era înscris ca maghiar. De asemenea, funcţionarii din administraţie şi militarii detaşaţi în Transilvania, Slovacia, etc. erau trecuţi ca locuitori stabili.(După unii experţi, recensămîntul din 1900 e mai demn de încredere [19])2 Aceste erori intenţionale nu au afectat rezultatele pentru Banat, unde minoritatea ungurească era mică.

Tabela I. Populaţia Banatului în 1910[20].

 

(a) întregul Banat; (b) Banatul românesc după 1919; (c) Banatul iugoslav după 1919 (calculat din liniile precedente) Notă: În Banatul iugoslav au rămas 117.435 români, iar în Banatul românesc 44.208 sîrbi şi 110,070 unguri. (d) Calculat din celelalte coloane, prin diferenţă.

Se vede că în Banatul istoric (mărginit de Mureş, Tisa şi Dunăre) exista o pluralitate românească. Împărţirea provinciei a creat o regiune cu majoritate românească şi alta cu o pluralitate sîrbească similară cu cea a românilor în întreaga provincie şi cu românii ca a treia minoritate (după germani şi unguri). Teza păstrării întregului Banat în România era de fapt teza pe baza căreia Ungaria voia să ţină naţionalităţile din regiunile periferice pentru că în Marea Ungarie centrul pur maghiar contrabalansa majoritatea din fiecare regiune periferică luată separat. Într-un caz ipotetic, dacă compoziţia naţională a Banatului s-ar fi găsit în Dobrogea, întreaga provincie s-ar fi cuvenit în mod logic României. Banatul de Sud-Vest mărginindu-se cu o regiune cu o mare majoritate sîrbească, împărţirea din 1919 e justificată. Argumentul hotărîtor a fost însă altul: Hotarul pe Tisa şi Dunăre ar fi făcut Belgradul oraş de frontieră, cu consecinţe profund negative pentru dezvoltarea politică şi economică a Iugoslaviei. În retrospect, întrucît cele două părţi ale Banatului sunt similare ca resurse şi climă, un schimb de populaţie (voluntar, dar oferindu-se avantaje) ar fi fost o idee bună.

 

  1. Rezultatele recensămîntului din 1900 au fost prezentate într-o colecţie de hărţi, reprezentînd populaţiile de o anumită categorie prin culori distincte. În clasificarea pe bază de religie apar mai mulţi credincioşi ortodocşi şi greco-catolici decît apar români în clasificarea bazată pe naţionalitate în regiunea de frontieră, incluzînd părţi rămase în Ungaria după 1919. Acest rezultat indică o eroare de metodologie a recensămîntului [19] (b).

Acţiunile lui Brătianu la conferinţa de la Paris sunt discutate de Seton-Watson [9]. Brătianu l-a trimis acasă pe Take Ionescu, care-şi făcuse raporturi excelente cu diplomaţii aliaţilor, iar apoi a refuzat să accepte schimbarea regulilor şi a insistat la respectarea strictă a acordului din 1916. Punctul lui de vedere nefiind acceptat, a făcut un fel de grevă şi n-a participat în momente cheie în care s-au trasat frontierele pe baza recomandărilor experţilor. România a rămas în pagubă. Seton-Watson notează în special că prezenţa unui reprezentant bine pregătit ar fi putut asigura ca frontiera cu Iugoslavia să se traseze la apus de calea ferată care lega Timişoara cu Dunărea, prin Vîrşeţ (Vrsac) şi Biserica Albă (Bela Crvka). Pierderea acelei legături feroviare a dăunat mult dezvoltării economice a Timişoarei şi întregii regiuni [9]. Se putea oferi spre compensare o suprafaţă egală la răsărit de noua frontieră, pe malul drept al Timişului, care în harta naţionalităţilor [9] apare ca fiind în majoritate germană şi sîrbă. Aceeaşi hartă prezintă regiunea Vîrşeţului ca predominant românească. (Oraşul în sine era 49.5% german, 31,4% sîrbesc, restul unguresc şi românesc [21].

Secretul al treilea e de-a dreptul într-o altă ligă decît precedentele: la conferinţa de pace, Wilson a dictat crearea unui Israel european cu capitala la Lemberg (Lvov, Lviv) cuprinzînd Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte din Ucraina.. Acţiunea fiind costisitoare, aliaţii europeni, secaţi de război, n-au putut plăti. „Cînd a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson”. Ca urmare planul s-a redus, urmînd să se facă Israelul în Basarabia. Aceasta a fost cauza pentru care unirea Basarabiei nu a fost recunoscută de parlamentele ţărilor aliate [1].

Cercetarea istoriei şi biografiei lui Wilson a produs o singură referinţă la Lemberg, privind pogromul de la 21-23 noiembrie 1918 [22]. În cursul războiului dintre noile ţări Ucraina şi Polonia, oraşul Lvov (Lemberg) a fost cucerit de polonezi, după care au urmat două zile de jaf şi omor. Ştiri parvenite prin Berlin, puneau numărul morţilor la 3.000. Wilson a numit o comisie de anchetă condusă de Henry Morgenthau, Sr., al cărei raport s-a publicat un an mai tîrziu. S-a constatat că fuseseră omorîţi 64 de evrei şi un număr dublu de ucraineni creştini. Cauza fusese că în haosul acelor zile, armata poloneză recrutase printre alţii şi deţinuţi de drept comun, ieşiţi din închisoare la prăbuşirea administraţiei austriece, iar comandantul local nu şi-a oprit trupele la timp. (Cifra dată de Germani era menită să influenţeze tratativele de pace.) În final, raportul Morgenthau se îndoia că termenul pogrom este potrivit pentru asemenea acte.

Punctul central al „secretului” priveşte sionismul în 1919. Ideea sionistă a fost generată de predicatorul protestant american William E. Blackstone [23]. Iniţial, argumentele sale erau teologice, privind convergenţa religiilor: considera că evreii pot să-l găsească pe Isus numai pe teritoriul naţional biblic. Noutăţile despre pogromurile din Rusia, conduse cel puţin cu aprobarea tacită a autorităţilor l-au făcut să propună acţiuni imediate. A pornit o petiţie cerînd sprijinul guvernului american pentru restaurarea unui stat evreiesc în Israel, pe care au semnat-o 413 personalităţi proeminente, incluzînd preşedintele curţii supreme, senatori, membri ai Camerei, Arhiepiscopul Catolic de Baltimore, John D. Rockefeller, J.P. Morgan şi alţii. Existau evrei printre semnatari, dar puţini. Memorandumul a fost prezentat personal Preşedintelui Harrison, în 1892. Patru ani mai tîrziu, principiile sionismului au fost formulate în Europa de Theodor Herzl, care a creat şi o organizaţie pentru a pune ideea în practică. În 1903, organizaţia lui Herzl a primit o ofertă de la ministrul britanic al coloniilor să li se dea evreilor o regiune în Kenia pentru o ţară a lor [24]. Blackstone i-a trimis lui Herzl o biblie cu pasaje subliniate arătînd că restaurarea statului evreiesc trebuie să se facă în Israelul biblic [23] (b). Organizaţia sionistă a decis să nu accepte oferta Angliei.

În 1916, Louis D. Brandeis, proaspăt numit la curtea supremă, l-a ajutat pe Blackstone să prezinte un nou memorandum lui Woodrow Wilson, care s-a arătat favorabil. (Memorandumul a fost publicat la sfîrşitul războiului). La 2 noiembrie 1917 a fost emisă declaraţia ministrului de externe britanic Balfour, atestînd sprijinul britanic pentru un stat evreiesc în Palestina [25]. Wilson nu şi-a declarat în public acordul cu acea declaraţie decît după război. Este general admis însă, că fără acordul său „cabinetul britanic nu ar fi adoptat niciodată Declaraţia Balfour”. [23] (a) Declaraţia a fost încorporată în tratatul de pace cu Turcia (1920) şi în mandatul Ligii Naţiunilor acordînd controlul Palestinei guvernului britanic [25] (a).

În faţa datelor istorice, povestea cu Wilson propunînd în 1920 un stat evreiesc în Basarabia [1] se prăbuşeşte. De asemenea, Wilson n-a fost rechemat de la conferinţa de pace; dacă ar fi fost, acţiunea ar fi fost înscrisă în procesele verbale ale congresului (congressional record). Dezacordul s-a referit la Articolul 10 din Tratatul de la Versailles, care conferea menţinerea păcii unei organizaţii suprastatale, Liga Naţiunilor. Aceeaşi iluzie au avut-o cei care au creat în 1945 ONU, iar mai tîrziu Uniunea Europeană. Senatul american a notat incompatibilitatea articolului cu constituţia ţării, care atribuie prerogativa de a declara război congresului. În consecinţă, tratatul nu a fost ratificat. Un tratat de pace care nu menţiona liga Naţiunilor a fost semnat între S.U.A şi Germania. în 1921 [18]. Suveranitatea României asupra Basarabiei a fost recunoscută în Tratatul de la Paris din 1920, ratificat de Anglia, Franţa şi Italia. Din păcate tratatul conţinea aceeaşi clauză privind Liga Naţiunilor, aşa că a rămas neratificat de S.U.A [26].

O clauză a secretului numărul 3 prezintă obligaţia impusă României de a despăgubi băncile franceze şi engleze pentru pierderile cauzate de naţionalizarea uzinelor Putilov. Plăţile, efectuate între 1922-şi 1926, au produs mari greutăţi în România: sărăcia ţării a făcut ca soldaţii să mănînce mămăligă şi să poarte opinci „pentru că nu avea bani statul pentru bocanci”.

Afirmaţia e în esenţă adevărată: România a suferit penalizări după 1920. Nu am găsit nimic însă privind uzinele Putilov în obligaţiile României. Există un studiu despre Compania Putilov, cu un capitol dedicat finanţelor şi relaţiilor cu băncile. Ca în orice societate pe acţiuni, au existat proprietari individuali şi instituţionali, ruşi şi străini. Compania a căutat să asigure controlul rusesc în consiliul de administraţie, mai ales că producea armament pentru armata rusă, deci capitalul străin a fost sub 50% [27].

Fiind vorba de bani, aliaţii mari şi mici au căutat să-şi tragă spuza pe turtă. Aliaţii mari aveau şi ei datorii de război [28] pe care au căutat să le plătească storcînd Germania cît au putut. Guvernul francez a fost notoriu în privinţa aceasta şi a contribuit la starea de spirit care l-a adus pe Hitler [29]. O analiză, foarte negativă, a tratatului de la Versailles a fost făcută de J.M. Keynes [30]. În asemenea condiţii, o ţară mică avea nevoie de multă iscusinţă diplomatică. S-a notat că „intransigenţa” lui Brătianu a avut un rol în decizia aliaţilor de a aloca României doar 1% din daunele cerute Germaniei [31] (după altă sursă, 1,1% [32]).

Pierderile economice ale României din război au fost deosebit de mari. Se notează: [32] distrugerea sondelor şi rafinăriilor în 1916; trimiterea tezaurului în Rusia (la cererea aliaţilor) în faţa avansării armatei germane, unde a fost apoi furat de bolşevici; rechiziţionarea de către trupele de ocupaţie a tot ce se putea mînca, tot ce avea roţi şi tot ce se putea vinde (v. de asemenea [9]); continuarea războiului în apus şi răsărit un an după ce aliaţii făcuseră pace. În cursul campaniei din Ungaria în 1919, armata română a căutat să recupereze pierderile din 1917-18 printr-un program de rechiziţii similar de draconic [9][31]. Aliaţii şi-au pronunţat nemulţumirea introducînd clauze în tratatele de pace cu Austria (la St. Germain) şi cu Ungaria (la Trianon) prin care România trebuia să plătească pentru unele obiective economice în teritoriile obţinute [31]. În acelaşi timp, României i s-au alocat 10.5% din totalul despăgubirilor foştilor inamici (cu excepţia Germaniei, v. supra). Pentru a permite Austriei să contracteze un împrumut pentru reconstrucţie, achitarea datoriilor de război urma să se facă peste 20 de ani. În 1923, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia au acceptat sau chiar iniţiat un plan la Liga Naţiunilor ca şi plata datoriilor Ungariei să se amîne cu 20 de ani![32]. Cu alte cuvinte, România nu a primit aproape nimic.

E spre cinstea guvernului (sau guvernelor) României că deficitele bugetare de imediat după război au fost eliminate şi între 1922 şi 1926, România a avut un excedent bugetar în fiecare an [32]. Dacă afirmaţiile din articolul Coja-Milcoveanu[1] sunt coroborate de alte surse, lipsa de alimente şi echipament a militarilor în termen a fost mai probabil datorită corupţiei administratorilor armatei.

Secretul numărul patru priveşte felul în care a fost reunită Basarabia cu România. Vom discuta doar partea specifică privind Basarabia [1].

(a) Comandantul armatei trimise de Trotski contra lui Denikin în 1917, Rakovski, n-a urmat ordinele ci s-a îndreptat spre Moldova, fiind oprit la 31 dec. prin manevre diplomatice şi trimiterea de către Brătianu a unei divizii care a luat poziţii pe Nistru.

(b) Sfatul Ţării n-a votat unirea, în ciuda apelurilor guvernului român, deoarece voia să aducă mai întîi acasă cei 100.000 de tineri încorporaţi în armata rusă. O delegaţie trimisă la Moscova în decembrie 1917, n-a fost primită de Lenin, dar de pe coridor a auzit dintr-o cameră cuvintele; „Să trăieşti frate!” Intrînd, au aflat că ofiţerul însărcinat cu comunicaţiile lui Lenin şi Trotski era român. Acesta a transmis un ordin contrafăcut, ca basarabenii să fie transferaţi în provincia lor.

(c) Simţind ceva, Lenin a trimis în control un „politruc”, bolşevicul Vlad Inculeţ, care în gara Chişinău a strigat că România e duşmanul de moarte iar Rusia este buna mamă a Basarabiei. „Ce s-a întîmplat nu se ştie, dar a devenit preşedintele Sfatului Ţării”.

(d) Fără a aviza guvernul român, Sfatul Ţării a votat unirea, 86:3 (militarii se repatriaseră). Voturile contra au fost ale evreilor, care voiau Statul Israel în Basarabia.

(e) Informaţiile de mai sus au fost obţinute la Chişinău în 1938, în locuinţa istorică a lui Alecu Russo, de la conducători naţionalişti basarabeni şi într-un caz de la gazdă, D-na Alexandrina Russo, fiica scriitorului. Aceasta şi-a trimis copiii în Regat în 1940, dar a rămas acasă şi a fost deportată în Kazahstan, unde a şi murit.

În evaluarea afirmaţiilor lui Milcoveanu, e important să se compare cronologia sa cu cea găsită în documente.

(a) Denikin a preluat comanda frontului de pe Don la 13 mai, o lună după ce s-a decis unirea Basarabiei [33] iar Rakovski n-a condus trupele sovietice [34]. Pentru România unirea Basarabiei nu intra în discuţie atît timp cît era aliată cu Rusia (pînă în noiembrie 1917). Problema principală a fost dezintegrarea armatei ruse şi acţiunile subversive ale comuniştilor, din armata rusă şi autohtoni, care circulau între Iaşi şi Odesa. Doi dintre aceştia, Gheorghiu-Bujor şi Rakovski, arestaţi în Iaşi în aprilie, au fost eliberaţi la 1 mai de o bandă de soldaţi ruşi şi comunişti locali şi duşi la Odesa, care intrase sub control bolşevic [35]. Cei doi au înfiinţat Comitetul Sovietelor de pe Frontul Românesc (Rumcerod) care urmărea extinderea comunismului în România [36]. Bujor a încercat să racoleze românii din Odesa. (pentru a nu fi luate de nemţi, un număr de instituţii şi întreprinderi din România fuseseră dislocate la Odesa) [35]. Neavînd succes, a arestat un număr însemnat dintre ei. Au fost eliberaţi la 3 martie 1918 cînd armata germană a ocupat Odesa [34].

La 21 decembrie 1917, armata română a dezarmat şi expulzat grupul de soldaţi ruşi bolşevici de la Socola (5000 de oameni) şi grupurile similare din Galaţi, Neamţ şi alte localităţi [9]. Curăţarea ţării a durat pînă la sfîrşitul lui ianuarie 1918, în care timp ruşii capturaţi au fost şi hrăniţi [37].

(b) Dacă acceptăm istoria cu locotenentul sovietic român din Moscova, trebuie să admitem existenţa a doi români, ca să se salute „Să trăieşti frate!” Oricum, vizita delegaţiei de basarabeni la Moscova în decembrie 1917 n-avea sens, întrucît capitala s-a mutat de la St. Petersburg la 12 martie 1918 [33] după declararea independenţei.

În martie 1917 (după căderea ţarului), s-a format Partidul Naţional. Democratic al Moldovenilor, care n-a strîns mulţi membri, iar ruşii au format soviete fără un singur român. Basarabenii sub arme în Rusia nu s-au ascuns, ci au creat în iulie un comitet la Odesa, reprezentînd 200.000 de militari din provincie. În cursul verii, anarhia crescîndă din Ucraina s-a revărsat şi în Basarabia: doi dintre intelectualii români cei mai activi au fost asasinaţi. Comitetul militar a convocat un congres, cu 989 delegaţi, ofiţeri şi soldaţi. La 23 oct. s-a adoptat în unanimitate rezoluţia pentru „autonomia istorică şi politică a Basarabiei”, pe principiul autodeterminării, conţinînd cuvintele: „dorinţa de a unifica întreaga naţiune română”. S-a decis convocarea Sfatului Ţării, iar pînă la 1 noiembrie s-au deschis 400 de şcoli româneşti [9].

(c) La 25 mai 1917, Kerenski l-a trimis în Basarabia pe Ion (nu Vlad) Inculeţ, ca să urmărească evoluţia evenimentelor. Născut în 1884, Inculeţ a fost activ de timpuriu în cercuri româneşti [38] colaborînd cu Constantin Stere la publicarea în 1905 a revistei „Basarabia” [39]. Şi-a făcut studiile superioare în Estonia şi la St. Petersburg, obţinînd doctoratul în fizică în 1915. În tot acel timp a continuat să contribuie cu articole la revista Basarabia. (Mai tîrziu, devenind membru al Academiei Române şi-a ţinut discursul inaugural despre teoria relativităţii.) Sfatul Ţării, întrunit la 21 noiembrie, l-a ales în unanimitate ca preşedinte.

(d) În prima sesiune, s-a proclamat la 15 dec. Republica Democrată Moldova, cu Inculeţ ca preşedinte. şi statut de republică autonomă în federaţia rusă. Provincia a fost însă năpădită de unităţi ale fostei armate ruse. Situaţia militară a României fiind destul de precară la acea dată, s-a încercat formarea unei gărzi naţionale a Moldovei, fără prea mult succes [40].

La 14 ian. 1918, o hoardă provenind din două divizii ruseşti care părăsiseră frontul a jefuit Chişinăul. Comitetul Rumcerod (v. supra) s-a declarat puterea supremă în Basarabia trimiţînd forţe de ocupaţie, [41] a suspendat Sfatul Ţării şi a arestat membrii comisiei aliate din Chişinău [9].

Basarabia a cerut protecţia României [36]. După altă sursă, Generalul Şcerbacev, fostul comandant al armatei ruse pe frontul românesc a cerut şi el ajutorul armatei române [41]. „În ceasul al unsprezecelea”, adăugîndu-se şi insistenţele generalului Berthelot, Brătianu a trimis o divizie sub generalul Broşteanu [9]. Chişinăul a fost eliberat pe 16 ianuarie şi întreaga provincie zece zile mai tîrziu. La 24 ianuarie Sfatul Ţării a declarat independenţa [40]3.

Noua republică era ameninţară atît de Moscova, cît şi de Ucraina independentă, care voia şi ea să ocupe cel puţin o parte. Averescu, ca prim-ministru, a semnat la 9 martie un pact cu Rakovski [34], dar nu se putea aştepta ca sovieticii să se ţină de cuvînt. Inculeţ şi primul ministru Ciugureanu au apelat la guvernul român şi la aliaţi. La invitaţia lor, Marghiloman a vizitat Chişinăul[9]. Stere a sosit şi el din Bucureşti ca să-l ajute pe Inculeţ să obţină votul pentru unire în Sfatul Ţării [39]. Unirea a fost votată la 9 Aprilie [33]. Votul fiind nominal, se poate verifica în arhive dacă trei dintre cei şase evrei au votat contra [1]. Mai semnificativ este însă faptul că 17 delegaţi români nu au votat pentru unire, ci s-au abţinut, la fel ca ucrainenii (13), ruşii (7) şi alţii [9]. Condiţiile din actul de unire nu au fost respectate de guvernele României, introducîndu-se o centralizare excesivă, care a făcut Basarabia „un cuibar de intrigă şi corupţie” [9].

(e) Alecu Ruso (1819-1859) n-a avut o locuinţă în Chişinău. Trimis la şcoală în Elveţia la 11 ani, s-a stabilit la întoarcere la Iaşi. A murit de tuberculoză, fiind ţintuit anul dinainte la pat. O fiică a lui ar fi avut în 1938 minimum 80 de ani. Nu se poate deci spune că „şi-a lăsat copii(i) să fugă în Regat,” ci că ei şi-au părăsit mama octogenară la Chişinău. Pe de altă parte, o cronologie a vieţii scriitorului, atît de amănunţită încît indică data la care a cîntat în corul unui vodevil la Iaşi, nu notează căsătoria sau naşterea unui copil nelegitim [42]. Această nepotrivire s-ar putea verifica cu documente sau scrisori din colecţia academiei. Pînă atunci, rămînem sceptici.

 

3 Există în unele surse o confuzie a datelor, întrucît România a trecut la calendarul gregorian după război şi uneori nu e clar în ce stil e data. În cazul de faţă, data pe stil nou e 6 februarie [40].

 

REFERINŢE

[1]. Ioan Coja, Secretele Basarabiei, Interviu cu dr. Şerban Milcoveanu, Textele altora, 17/03/2012; http://ioncoja.ro/textele-altora/secretele-basarabiei/

[2]. Mihai Eminescu, Bucovina şi Basarabia, Bucureşti 1941, republicat: Jon Dumitru Verlag, München, 1981

[3].http://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/peace_initiatives

[4].https://en.wikipedia.org/wiki/Boris_St%C3%BCrmer

[5].https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Poland_during_World_War_I

[6].https://en.wikipedia.org/wiki/Constantinople_Agreement

[7].https://en.wikipedia.org/wiki/Sykes%E2%80%93Picot_Agreement

[8].http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Treaty_of_Alliance_Between_Germany_and_Turkey

[9].W. Seton-Watson, The History of Roumanians, Cambridge University Press, 1934; Archon Books, 1963, mai ales pp. 463-565.

[10].https://en.wikipedia.org/wiki/Christopher_Thomson,_1st_Baron_Thomson

[11].https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Bucharest_(1916)

[12].http://www.1914-1918.net/salonika.htm

[13].Constantin Kiriţescu, Povestea Sfîntului Nostru Război, Bucureşti, 1930 (citat din memorie)

[14].https://en.wikipedia.org/wiki/Brusilov_Offensive

[15].http://www.firstworldwar.com/battles/verdun.htm

[16].https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Bucharest_(1918)

[17].https://en.wikipedia.org/wiki/Fourteen_Points

[18].U.S. Department of State, Milestones: 1914–1920. The Paris Peace Conference and the Treaty of Versailles; https://history.state.gov/milestones/1914-1920/paris-peace

[19].(a) https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Trianon; (b) http://www.bogardi.com/gen/g100.htm

[20].http://en.wikipedia.org/wiki/Banat

[21].https://en.wikipedia.org/wiki/Vr%C5%A1ac

[22].https://en.wikipedia.org/wiki/Lw%C3%B3w_pogrom_(1918)

[23].(a) Jonathan Moorhead, The Father of Zionism: William E. Blackstone? JETS 53/4 (December 2010) 787–800; http://www.etsjets.org/files/JETS-PDFs/53/53-4/JETS_53-4_787-800_Moorhead.pdf; (b) https://en.wikipedia.org/wiki/William_E._Blackstone

[24].https://en.wikipedia.org/wiki/Proposals_for_a_Jewish_state#British_Uganda_Program

[25].(a) https://en.wikipedia.org/wiki/Balfour_Declaration ; (b) Kathleen Christison, Perceptions of Palestine. Their Influence on U.S. Middle East Policy, University of California Press, Berkeley, 1999; http://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=kt5t1nc6tp;brand=ucpress;

[26].https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Paris_(1920)

[27].Jonathan A. Grant. Big Business in Russia: The Putilov Company in Late Imperial Russia, 1868-1917. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 1999., Chapter 4.

https://books.google.com/books?id=qsgo2aiYbLIC&pg=PA96&lpg=PA96&dq=Us+Capital+Putilov+enterprises&source=bl&ots=dsU6vNvaZ7&sig=Euh9NCoOG_56mlVtVh5vxasia0w&hl=en&sa=X&ved=0CDkQ6AEwBGoVChMIza3GpJOuyAIVylweCh3sgwA2#v=onepage&q=Us%20Capital%20Putilov%20enterprises&f=false

[28].http://www.sparknotes.com/history/european/interwaryears/section1.rhtml

[29].E. Alexander Powell, Thunder Over Europe, Ives Washburn, New York, 1931.

[30].https://en.wikipedia.org/wiki/The_Economic_Consequences_of_the_Peace

[31].https://en.wikipedia.org/wiki/Hungarian%E2%80%93Romanian_War

[32].Radu Irimescu, Roumania’s Financial Progress Since the War; Society of Friends of Roumania, Bull., New York, 1926, Ch 15; http://www.tkinter.smig.net/romania/FriendsOfRoumania/index.htm [33].http://www.indiana.edu/~league/1918.htm

[34].https://en.wikipedia.org/wiki/Christian_Rakovsky

[35].https://en.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gheorghiu_Bujor

[36].https://en.wikipedia.org/wiki/Rumcherod

[37].http://1914-1918.invisionzone.com/forums/index.php?showtopic=124744&page=11

[38].https://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Incule%C8%9B

[39].https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Stere

[40].https://en.wikipedia.org/wiki/Moldavian_Democratic_Republic

[41].https://en.wikipedia.org/wiki/Bessarabia

[42].Alecu Russo, Scrieri Alese, Editura Albatros, Bucureşti, 1970.

Revista indexata EBSCO