Mar 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Cinci ani fãrã pãrintele Bartolomeu

În ultimul deceniu au dispărut din scena vieţii personalităţi de a căror lipsă societatea românească se resimte profund. Una dintre ele este Bartolomeu Anania, de la a cărui moarte s-au împlinit, iată, cinci ani. Poet, dramaturg, cărturar de o invidiabilă erudiţie, autor al unei noi versiuni româneşti a Bibliei, întrucît aceasta trebuia „să-şi împroprieze vîrsta de acum a limbii române”, preocupat de mituri, în primul rînd de cele româneşti – precum „Mioriţa” sau „Meşterul Manole”, pe care le-a şi transfigurat în ample poeme dramatice –, Valeriu Anania e un destin a cărui traiectorie ciudată, ca să preiau chiar epitetul folosit de el în „Memoriile” sale, ne tulbură şi ne ajută totodată să ne pătrundem de sentimentul istoricităţii, ca şi de credinţa că existenţa şi nepăsătoarea istorie – cum ar fi zis Marin Preda – cu tot absurdul lor, nu sînt totuşi atît de… absurde şi  lipsite de sens.

Două credinţe neclintite, care s-au potenţat reciproc, l-au întărit în momentele-limită pe părintele Bartolomeu. Întîi de toate, credinţa în Dumnezeu şi, nu fără legătură directă cu aceasta, în forţa de rezistenţă şi de regenerare a poporului român, unul dintre cele mai vechi popoare creştine. Apoi, credinţa în harul său de scriitor. La ieşirea din puşcărie, unde, în condiţii de exterminare, folosise orice prilej pentru a scrie şi apoi pentru a–şi salva manuscrisele, gîndul cel dintîi i s-a îndreptat spre o pe drept rîvnită carieră de scriitor: „Voiam cu tot dinadinsul să intru în literatură, băteam la uşa tuturor redacţiilor literare, dar stigmatul de puşcăriaş îi inhiba chiar şi pe cei mai binevoitori. Citindu-mi poeziile, date prin secretară, Demostene Botez, de pildă, voia să mă publice neapărat în «Viaţa Românească», dar, aflînd de unde veneam, a îngheţat şi s-a bîlbîit. Crohmălniceanu m-a luat peste picior, şi nici măcar la «Glasul Patriei», unde mi-am călcat pe inimă să încerc, nu m-au primit. Dar continuam să scriu şi să nădăjduiesc”.

Şi, într-adevăr, oriunde s-a aflat, în puşcărie, în mănăstiri din Transilvania şi Oltenia, în America, la Honolulu (jurnalul ţinut aici este şi unul de creaţie), la Bucureşti, la Văratec sau la Cluj, în momentele de disperare sau în cele de linişte şi echilibru, scrisul, literatura au constituit pentru Valeriu Anania obsesia fecundă şi raţiunea sa cea mai înaltă de a fi.

În 1946, călugărul student Valeriu Anania era liderul de necontestat al studenţilor (nevoit să militeze şi din umbră, fiindcă la un moment dat „organele” lui Drăghici l-au expulzat din Cluj), şi conducător al acţiunilor însufleţite de un ardent patriotism în Ardealul recîştigat, dar grav răvăşit după patru ani de cumplită ocupaţie. O zi luminoasă, după atîta suferinţă şi durere: ziua cînd posturile de radio anunţau că marile puteri îi recunosc României drepturile suverane asupra Transilvaniei. Citim în „Memoriile” părintelui Bartolomeu: „Ca la o comandă, toată studenţimea a ieşit în stradă de prin cantine (era la vremea cinei), din cămine, din case particulare, din berării şi din parcuri şi, în numai o jumătate de ceas, coloane imense se îndreptau manifestînd victorios spre catedrala ortodoxă… Toate clopotele băteau puternic. Pe treptele catedralei s-a ivit bătrînul preot Laurenţiu Curea – care nu părăsise Clujul în vremea ocupaţiei maghiare –, cu o făclie în mînă şi doi diaconi. Mulţimea s-a aşezat în genunchi şi a prins a cînta Hristos a înviat cu atîta putere încît părea că se deschide cerul. Bătrînul preot a rostit doar cîteva cuvinte:

– Studenţi, acum patru ani, eu am fost cel ce v-am urmărit în drumul pribegiei (la Sibiu – nota mea); dau mărire lui Dumnezeu că tot eu sînt cel ce vă primeşte acum; bine aţi venit, trăiască România Mare!”. Mulţimea încolonată s-a deplasat apoi spre reşedinţa episcopului Nicolae Colan „mult încercat şi el, în vremea ocupaţiei” şi la cea a episcopului Iuliu Hossu: „Din mers am fost împins în fruntea coloanei. Ne-am ales repede o delegaţie şi am cerut să fim primiţi de episcop. Acesta a ieşit cu noi în balcon.

– Prea Sfinţite, i-am spus, studenţimea română a venit să şteargă scuipatul unguresc de pe obrazul Prea Sfinţiei Voastre. Şi i-am sărutat obrazul şi mîna, în ovaţiile celor de faţă”.

Theodor Baconschi observa că tragismul vieţii lui Valeriu Anania „este refluxul voinţei de a reuni contrariile”. Eseistul îi schiţează un portret care e esenţialmente moral: „Părintele Anania este prin excelenţă un om liber, un om care a refuzat să-şi sacrifice înzestrările pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligaţiilor circumstanţiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotrivă, vocaţia unei coerenţe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare şi cultivă neatîrnarea ca pe un superlativ al smereniei”.

Ieşit din puşcărie, ajuns, în 1965, în SUA, unde existau două Episcopii româno-americane, atît prelatul, păstorul, cît şi cărturarul, scriitorul şi publicistul Valeriu Anania se confruntă cu realităţi, cu lupte intestine, cu (non)caractere, multe imposibil de anticipat atunci de la meridianul nostru, în consecinţă toate presupunînd din parte-i eforturi de adaptare, de cunoaştere, dar, mai ales, prin natura însăşi a misiunii, de implicare în problemele complexe ale comunităţilor româneşti de peste Ocean. Se impun a fi reţinute din mărturiile părintelui Anania aspecte ce privesc exilul românesc, nu doar cel din America, ci şi din Europa, îndeosebi cel din Franţa şi Spania. Paradoxurile exilului, şi nu numai ele, sînt frapante. De altfel, Valeriu Anania face o distincţie netă între Emigraţia românească şi Exilul românesc (ortografierea cu majusculă îi aparţine). În timp ce prima „este alcătuită din oameni paşnici, cuminţi, plini de hărnicie şi cumpătare, cei care îşi părăsiseră ţara mai demult sau mai nou – din motive economice”, exilul e „o categorie eminamente politică, alcătuită din oameni care plecaseră din Ţară (sau nu se mai întorseseră) de teama comunismului sau din repulsie faţă de acesta”. Divizat politic ori din alte cauze, nu dintre cele mai nobile, dimpotrivă, exilul avea (şi poate mai are), constata autorul la faţa locului, un singur principiu unificator: anticomunismul. Numai că, în virtutea acestuia – „îşi concentrase acţiunile împotriva oricărui român din străinătate bănuit a fi comunist, procomunist sau chiar neutru…”. Părintele Anania a suportat un asemenea tratament încă de la descinderea sa la Episcopia Misionară din Detroit. Multe publicaţii ale exilului au declanşat atacuri împotriva sa. Cu unele excepţii pe care le şi numeşte, obligat de onoare şi de respectul pentru adevăr: „Destin”, editată de George Uscătescu la Madrid, „Revista Scriitorilor Români”, a lui Mircea Popescu, care apărea la Paris şi Roma, „Fiinţa Românească”, scoasă de Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu la Paris, „Limite” a lui Virgil Ierunca, tot în capitala Franţei, „Prodomos”, editată de Paul Miron şi Ioan Cuşa, la Freiburg şi Paris, „Buna Vestire”, de la Roma, al cărei editor era Monseniorul Aloisie Tăutu. De remarcat că toate acestea apăreau în Europa. Exilul românesc dispunea în acea vreme de foarte multe publicaţii. Primele atacuri împotriva părintelui Anania şi a Episcopiei Româno-Americane au fost lansate în „Curierul informativ al Mişcării legionare”, care apărea la Madrid sub conducerea lui Horia Sima şi Gheorghe Costea.

Ca şi în România socialistă, în exil nu lipsesc delatorii ordinari, lingăii. Ca şi în cea postdecembristă nu puţini erau cameleonii, profitorii, impostorii, talibanii. Figurile unora dintre aceştia „prinse” în cartea memoriile lui Bartolomeu Anania alcătuiesc o galerie care te umple de scîrbă. Printre ele, episcopul legionar Valerian Trifa, cel ce controla ziarul „America”, apărut în 1968, sau un oarecare Eugen Popescu, de profesie frizer, fost secretar al organizaţiei de bază PCR din localitatea Vinerea Hunedoarei, care îl turnase la Securitate pe preotul comunei, dar care într-o Americă „unde orice impostură este posibilă” se dăduse mare „mîncător de comunişti”, ceea ce i-a facilitat parvenirea în funcţia de preşedinte al unicei organizaţii laice a românilor americani, dirijată, la rîndul ei, de acelaşi Trifaconceput) în societatea românească de după 1990, ele fiindu-ne „servite” ca norme ale unui nou cod al eticii… Oricum, mitul exilului românesc, ca întrupare a moralităţii politice, a democraţiei ori ca model de luptă pentru binele patriei arată rău de tot. Îşi dezvăluie falsitatea, deşi, e limpede, nu a fost în intenţia părintelui Bartolomeu demitizarea lui. Realitatea este însă cea care este şi ea nu poate – şi nici nu trebuie – să fie vopsită în culori luminoase. Vopsită era oricum în diverse culori politice, mereu schimbătoare în funcţie de interesele meschine şi veleităţile unor indivizi sau ale unor grupuri ce alcătuiau comunităţile româneşti din Europa, America sau de pe alte tărîmuri.

Noul venit la Episcopia din Detroit avea de înfruntat şi ignoranţa şi inerţiile unor preoţi şi ierarhi ortodocşi din America. Preluînd editarea periodicului „Credinţa” şi a „Calendarului-almanah”, pe care s-a străduit să le transforme în publicaţii de ţinută şi cu o cît mai largă audienţă ”s-a izbit de nivelul cultural al cititorilor, începînd cu preoţii. Primele mele conversaţii cu aceştia se dovedeau a fi destul de…sumare.

– Bănuiesc că sînteţi familiari cu un mare român de aici…

– …?

– E vorba de Eliade.

– Ei, cum să nu, pe Eliade Rădulescu doar l-am învăţat la şcoală”.

„Credinţa”, fiind o revistă bilingvă, întrucît se adresa româno-americanilor, redactorul era criticat de vîrstnici atunci cînd textelor în engleză li se rezerva un spaţiu mai generos şi de cei tineri cînd limba română predomina – fiindcă, spuneau ei: „Dacă n-o putem citi, de ce s-o mai plătim?”… Dar, din păcate, şi de bătrîni. Aceştia uitaseră „limba noastră strămoşească”, de care, altminteri, făceau mult caz. Ei vorbeau o „limbă pestriţă”. Într-o pagină suculentă, Valeriu Anania redă o conversaţie între două românce din prima generaţie de emigranţi:

„ – Cum te mai fluieşti? (de la to feel – a (se) simţi)

– Acum mă filui mai ghinişor, că am fost la hoşpital şi mi-a dat doctoru’ să iau nişte mediţinuri. Acum pot să mă hodinesc pe porci (porch = balcon, prispă) şi chiar să ocuiesc (to walk = a merge, a umbla) pe saidoc (side-walk = trotuar) pîn’la drugstor (drugstore = farmacie).

– Şi departe-i drugstorul?

– Iac’aici, după corner (colţ)”

Cu toate acestea, revista a reuşit să-i intereseze pe românii americani, încît tirajul ei a crescut repede de la nici 200 de exemplare la 3000. Cît priveşte calendarul-almanah anual, părintele Bartolomeu Anania mărturiseşte: „În unsprezece ani am editat unsprezece almanahuri, şi cred că aceasta a fost singura mea pasiune culturală în tot acest timp”.

Unul dintre momentele literalmente faste este cel petrecut pe coasta de Vest a Pacificului, în California, unde părintele Anania, invitat de familia Ionescu, a oficiat slujba de cununie a doi tineri români, traversînd pentru aceasta întreg continentul. Este un moment evocat cu emoţie. „La masă – povesteşte autorul – am rostit un discurs care a mers la inimă şi care, de fapt, a fost începutul parohiei noastre de pe ţărmul Pacificului”. Un alt episod interesant este cel al invitării lui George Emil Palade la un dineu organizat în beneficiul comunităţii româneşti din zona Detroit, după ce s-au supus la vot în Comitetul de organizare a evenimentului două nume sonore: cel amintit şi Mircea Eliade. S-a optat pentru laureatul Premiului Nobel, considerîndu-se că este mai reprezentativ decît autorul „Istoriei religiilor” şi, în consecinţă, prezenţa sa mult mai profitabilă. Ceea ce s-a şi confirmat. Valeriu Anania rememorează: „Am fost delegat să-l invit şi, mai ales, să-l conving. Palade devenise atît de celebru încît săptămînal refuza cîte o invitaţie din partea universităţilor lumii, fiecare dorind să şi-l înscrie în palmaresul academic cu o comunicare cît de scurtă, dar să fie… Fără să-mi dea un răspuns la invitaţie, m-a invitat el să-i văd institutul de fizică moleculară pe care-l conducea. O bibliotecă impresionantă, de specialitate. În laboratorul său am văzut, pentru prima dată, un microscop electronic, noutate absolută a secolului. Ştiam de la George Pîslaru că laboratorul companiei Chrysler avea unul. Palade avea două. Cînd am intrat în spaţioasa sală de cercetare am avut impresia că mă aflu în scriptoriul unei mînăstiri benedictine, unde călugări tăcuţi copiază manuscrise vechi. Aşa păreau cercetătorii lui Palade, vreo douăzeci, veniţi (selecţionaţi) din toate colţurile lumii, fiecare aşezat pe un scaun cu faţa la perete şi aplecat pe o masă cu tomuri, caiete, fişe, microscop şi lamele. Profesorul mă conducea de braţ şi-mi vorbea în şoaptă. S-a oprit însă în dreptul unei mese la care studiau doi români, soţ şi soţie. Îi primise cu condiţia fermă ca, la sfîrşitul cercetărilor şi în posesia calificării, să se întoarcă în România (chiar dacă era comunistă) spre a-i fi de folos poporului român. Şi mi-o spunea cu mîndrie”. Simptomatic, profesorul Palade nu răspunde pe loc invitaţiei, cerînd un timp de gîndire şi de consultare a agendei sale. Şi asta pentru că savantul „care cunoştea facţiunile românilor dorea să evite folosirea numelui său de un anume grup, fie religios, fie politic, ceea ce era absolut normal din partea unui om ca el. Aşadar îşi lua timp pentru a se informa asupra Comitetului nostru”.

Memorialistul Valeriu Anania ne-a restituit, cu o remarcabilă forţă epică, o epocă şi o lume, de fapt mai multe epoci şi mai multe lumi: a mănăstirilor, a clerului, a puşcăriilor antonesciene şi dejiste, a exilului, a emigraţiei. Dar şi aventura unei fascinante existenţe şi a unei mari conştiinţe.

Revista indexata EBSCO