Mar 17, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Roxana Cotruş – Daddy issues/ disecţie

În cuvîntul său de deschidere a lecturii cărţii de debut a poetei Roxana Cotruş – Daddy issues/ disecţie, Editura Charmides, 2015 – vorbeşte despre valurile de debuturi de după anul 1990. Face şi o vagă clasificare, dă nişte nume şi se opreşte la acest ultim val de după 2011, în care ar intra şi poeta despre care vreau să scriu aici. Este adevărat, valuri de debutanţi au invadat piaţa lecturii cărţii de poezie – fie vorba între noi, lecturile se fac între poeţi şi mai puţin de către cititorii care ajung greu la cartea de poezie, slab prezentă în librării, mai ales atunci cînd este vorba despre un  debutant; rareori cîte un critic literar de soi la care ajunge cartea să o mai şi promoveze sau să-i facă o cronică de întîmpinare! Eu am şi o evidenţă a lor, a celor care contează, pentru că sunt şi debuturi editoriale care nu merită evidenţiate nici în vreun fel. De optsprezece ani, de cînd se acordă la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi pentru cartea de debut în poezie – Opus Primum – am primit zeci şi zeci de cărţi de poezie semnate de tineri poeţi, aspiranţi la acest premiu şi „gloria” pe care ar da-o poezia în contextul unei vieţi sociale alcătuită din specimene umane din ce în ce mai ignorante. De cîţiva ani, numărul lor a depăşit frecvent douăzeci de titluri. În ultimul an, douăzeci şi unu de titluri. Printre ele şi cartea Roxanei Cotruş, care a ajuns şi în nominalizări. Ceea ce înseamnă că a întrunit aprecierea celor cinci critici literari care fac parte din juriu şi care cunosc bine pulsul tinerei poezii de la noi. Observaţiile lui Radu Vancu sunt de data aceasta pertinente şi la obiect.

Cît priveşte poezia Roxanei Cotruş din această primă carte a ei nu o singularizează cîtuşi de puţin. Tema tatălui, obsesia imaginii acestuia ca bărbat ce intră primul în ochii fiicei, în perceperea celuilalt sex (un altfel de complex Oedip, pe invers, dacă vreţi) este, aşa cum am mai remarcat, des folosită de tinerele poete. De la Xenia Karo (cine mai ştie acum despre poezia ei de la finalul anilor nouăzeci?) pînă acum la Roxana Cotruş această obsesie a tatălui, fie iubit, fie urît, fie sinucigaş, fie adulat sau respins, apare în poezia tinerelor poete. Aici este adusă în prim plan ca durere, ca imagine a sinucigaşului, care de la statul în „colţul patului” pînă la unele „lecţii de mate” sau alte momente ratate din viaţa de început a poetei şi pînă la atîrnatul de ştreang în cearşaful alb (repulsie ce i se fixează freudian poetei noastre, dormind de atunci numai în cearşafuri colorate) domină memoria în decantare a fiicei. Acest complex Oedip este oarecum înjumătăţit aici: obsesia bărbatului-tată, lipsa deliberată a mamei în reflecţiile fiicei-poete (cel puţin pe parcursul acestei cărţi, disecţii, cum o subintitulează poeta), schizotimia care se instalează ca marcă a unui temperament ce duce la interiorizare, deci acest „complex”, freudian în fond, ţine de un context asocial, chiar dacă poeta se manifestă dezinvolt, firesc aproape, necontrolat uneori sau observîndu-se cu atenţie. Tata, care dispare subit, prin acel act de suicid, în imaginea fiicei este ca o jucărie, care poate fi reparată (a se vedea întreg poemul Tata, te repar, pp. 24-26). Dacă e să luăm unul din sensurile cuvîntului „issue”, la poetă pus la plural, şi anume „deznodămînt, sfîrşit”, am putea înţelege de ce şi „disecţia” agăţată în titlu ca o lămurire sau dorinţă de ieşire din „complex”. Dincolo de acest „complex Oedip”, căutăm poezia. Poezia care trebuie să se aşeze într-un limbaj al ei, într-o stare a ei, într-o miză, în imagini şi, evident, în mesajul artistic, estetic.

Cartea este concepută cu un început, care nu este cîtuşi de puţin o iniţiere în „caz” (nici în „poezia” cărţii) – „m-am născut să fiu copilă-ispită/ privită/ neatinsă.// nu mă văd pe mine/ dar vă ştiu pe toţi./ Pielea mea v-a absorbit veninul/ ochii-mi sunt suspin./ şi vă ştiu pe toţi.// Joaca de-a ilarul./ dorinţele-mi sunt/ precum un trăsnet ce/ pe mine mă atinge,/ pe mine m-agaţă/ şi mă poartă,/ mă schimbă/ mi-arată de unde-am venit.// Illo tempore./ se-aud paşii lui venind,/ legănându-se/ prelung./ iubind./ îndurând./ – stolul/ cearşaful alb/ scările/ betonul/ sicriul/ drumul/ de ţară/ livada/ prunii, merii/ păreau nişte pitici/ în/ toposul nedumeririi mele./ A fost pământul// Rust tempore./ am cunoscut moartea încă de pe atunci./ o gazelă în lumea tuturor/ şi-a nimănui./ le ascultam respiraţia în fiecare seară/ şi dimineaţă./ teama-mi punea stăpânire pe fiinţă/ şi/ aluneca-n mister./ macabru// De-acolo vin” –  şi cu un sfîrşit, epilog, în care suntem induşi după un parcurs de o carte la ideea de împăcare a gîndului, a transformării obsesiei în a doua natură, în obişnuinţă: „Mai ţii minte/…/, mergeam cu tine de mână/ aproape zilnic…/ /tot cei mai buni prieteni am rămas.)”. După moartea tatălui, regretată prin felul în care s-a întîmplat, ca o trădare, care a luat totul, iubirea, viaţa, speranţa, complexul, iluzia, rămîne prietenia ascunsă în sufletul care simte senzaţiile în mîna care atînge acea mână imaginară, încă vie, caldă, a tatălui, a celui iubit.

Pe de altă parte apare victima, care nu este cel plecat, tatăl, ci fiica, fiinţa rămasă să sufere. Depăşind această imagine (Radu Vancu remarcă lipsa de imagine în cartea poetei, de imagine poetică cred, deşi aceasta este restructurată într-o altă normă stilistică, nu de trop, nu de redare a imaginaţiei, ci a repunerii realului în context cu starea creată de o tragedie care derulează un întreg ciclu de imagini, un întreg film!) ne îndreptăm spre textul în sine, în care căutăm poezia, poate noutatea. Despre prea multă noutate nu este vorba aici, aşa cum am mai spus. Ba aş crede că unele texte readuc imagini create şi de alte poete în cărţile lor în care tema obsesivă a tatălui este prezentă. De exemplu recuzita de imagini folosită în poemul amortizare, într-o oarecare măsură, am mai găsit-o, mi se pare, la Alexandra Turcu (sper să nu greşesc), oricum într-o carte a unei debutante de anul trecut despre care am scris la această rubrică. Şi anume îmbrăcarea tricoului murdar, XXL, cu care s-a şters praful  – „(de fapt, am şi şters de vreo două-trei ori cu el pe jos.)” apar cam în aceeaşi manieră şi în altă parte. Poate fi şi o falsă memorie, o transpunere a unui aceluiaşi fapt de către două autoare. Dar nu asta este important, ci realizarea în sine a textului, care întregeşte cartea, gîndită pe o structură narativ-poetică (mai mult narativă decît poetică!) ce ţine de viziuni epice şi nu lirice.

Astfel în dezinvoltura creativă a poetei, ancorată în redarea unei situaţii trăite, cu toate adausurile de stări şi angoase, cu  durerile topite în detaşări şi ruperi ce induc ideea de psihopatofobie (unele texte par a fi scrise după inhalaţii de aburi ai unui ceai făcut de „plante de vise”, halucinogene, care duc la transe necontrolate – de aici şi impresia că unele texte nu sunt împlinite, chiar defecte, neasamblate cum trebuie, neglijente). Resemnarea pare a fi şi ea o latură ce îi joacă renghiul poetei noastre. Rana din suflet nu se poate repara, ci aşa cum am remarcat mai sus, duce la schizotimie, cuvînt şi stare care dau chiar titlul unui poem oarecum definitoriu al cărţii: „nici măcar nu ştiu identitatea instrumentului/ cu pricina/ îi zic liant – / liant despărţitor de suflete.// tu ştii că-n fiecare curea/ şi funie/ şi strângere de gât/ se joacă/ în orice atingere pe claviculă/ te văd pe tine?/ Tu ştii./ şi-atunci mă ia frica/ şi simt că mă sufoc/ şi nu vreau să fiu călcată de turme/ de vaci/ de oi/ de haite de câini/ ce nici măcar nu ştiu că/ netezesc pământul deasupra ta,/ căci nu ştiu că zaci acolo/ tu./ că, nu, tu pentru ei, nici pentru ăştia de lângă mine,/ tu nu eşti erou./ tu AI FOST erou/ acum eşti o istorie/ de factură inspiraţională/ (şi nu numai)/ doar pentru mine.”. Teama este o dominantă a cărţii. În poemul octombrie 27, ca o filă de jurnal, aceasta este menţionată ca indiciu al unei evoluţii spre aşa ceva.” …am să-mi ajung din urmă teama pe care o aveam până să te/ regăsesc aşa cum te-am ştiut,/ teama ce-mi dădea senzaţia că ar trebui să mă despăgubeşti/ pentru ce spun./ am să-i râd şi ei în faţă./ te bag în ghiozdan/ te iau cu mine în fiecare mini-excursie/ pe care o fac/ avântându-mă pe malul bălţilor în care/ se scaldă/ dorinţa mea de a lăsa povara genţii deoparte.// de-atunci probabil va fi bine/ dar nu voi mai fi eu./ că eu respir prin tine.” E o altfel de metempsihoză, dacă vreţi, prin care poeta defineşte izomorfismul sufletelor pereche.

Un aspect ce ţine de limbajul poetic – unul ce nu aduce prea multe noutăţi, poate şi din cauza absenţei tropilor, relaţie prin care aceştia ar fi putut îmbogăţi fondul poetic al textelor – trebuie totuşi remarcat. Şi anume acela al readucerii în fondul de vocabular, dacă vreţi, jumătăţi de cuvinte, un soi de limbaj argotic (sau jargotic), cum ar fi „mate”, „facultă” şi aşa mai departe, expresii schiloade care nu numai că nu îmbogăţesc limbajul poetic, ci îl coboară într-o zonă de minimalism sau mizerabilism menită perisabilului.

Peste toate aceste aspecte pot să constat un debut editorial mai mult decît remarcabil; una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale anului trecut aparţinînd debutanţilor.

Revista indexata EBSCO