Mar 17, 2016

Posted by in Ex libris

Ionel NECULA – Emilian Marcu – un roman al taigalei siberiene

Nu ascund că m-am aplecat greu şi după multe ezitări asupra noului roman semnat de Emilian Marcu. Îi citisem cele patru volume ale romanului anterior, Suburbii municipale, mă pronunţasem asupra lor, şi mă convinsesem definitiv că autorul are destule aptitudini narative şi stăpîneşte bine ştiinţa construcţiei romaneşti. Ştie să dezvolte arborescenţă unei idei, s-o stilizeze, s-o matlaseze cu tot ce trebuie pentru a se configura într-o operă fabuloasă şi captivantă.

Romanul Tobele mute (Editura Pim, Iaşi, 2014, postfaţă de Mioara Bahna), asemeni celui anterior, amintit mai sus, este un roman curajos, fascinant şi mustos, care iese din tipicul obişnuit Îmi imaginez cîtă îndrăzneală i-a trebuit autorului pentru a-şi decupa acţiunea dintr-un peisaj fabulos, supralicitat în literatura rusă, cel al taigalei siberiene, dintr-o pustietate geroasă şi impropie locuirii, unde o comunitate de deportaţi este nevoită să-şi dureze aşezarea în care va trebui să vieţuiască în restul de viaţă ce le-a mai rămas de parcurs.

Era după război, dar cine ştia că acesta se încheiase de mult şi lumea intrase în normalitate, normalitatea colhoznică instituită de partidul lui Lenin şi Stalin. Aici, aproape totul se baza pe experienţa războiului, ca şi cum înainte nu ar fi existat, cu adevărat viaţă pe aceste meleaguri(p.208.

    În fruntea ţării trona tătucul gruzin, dar lumea, inclusiv deportaţii din imensitatea tărîmului siberian, nu-l percepeau atît ca o realitate fatală, ci mai mult ca un mit, ca pe un supervizor năprasnic, al cărui nume era periculos să fie luat în deşert. Aici, în acest sat-lagăr de la marginea lumii s-a născut Ion Alnimănui, fiul unei familii de deportaţi, rămas fără părinţi la vîrsta adolescenţei. stinşi din viaţă înainte de a-i dezvălui anumite amănunte despre locul de unde fusese ridicaţi şi deportaţi, despre eventualele rude rămase în viaţă, şi despre ceea ce înseamnă viaţa. Tatăl, mai ales,ar fi dorit, fireşte, să-i spună ceva despre locurile de unde veniseră, despre trecut, despre viitor, dar a murit repede, strivit de un mesteacăn înainte de a-i facea aceste destăinuiri. Rămas fără rădăcini, fără trecut şi fără rubedenii, comandantul satului-lagăr l-a trecut în catastife sale sub acest nume şi adolescentul şi l-a asumat ca pe o emblemă purtătoare de destin.

Drama lui Ion Alnimănui este drama omului fără identitate, fără rost şi cu viitor incert, este drama omului aruncat în lume, cum ar spune Sartre şi obligat să se descurce singur, ca o pasăre în captivitate, prin hăţişurile lumii.Radicalizată, absenţa libertăţii din lagăr echivalează cu o libertate absolută. Unde să se ducă? În taigaua siberiană nu se poate vieţui decît în colectivitate, laolaltă. Orice rătăcire dincolo de împrejmuirea locului e primejdie de moarte. Aici toate fiarele sînt hămesite de foame şi dispuse la sfîşieri aleatorii. Oamenii ştiu lucrul acesta, ştiu că nu se pot baza decît pe ei înşişi şi caută mijloace de înţelegere şi de convieţuire.

Altfel, aici, în inima Siberiei, viaţa este simplă, în treapta de jos a piramidei lui Maslow. La mare preţ este sexul, votca, mahorca şi castraveţii muraţi. Mai rar, în zilele duminicale şi la anumite evenimente, femeile pregăteau pelmeni fierbinţi care se asocia de minune cu votca şi cu sporovăiala în gol.

Viaţa de largăr echivala cu o re-educare, cu o spălare a creierului, doar că personajul principal al romanului, Ion Alnimănui, nu mai trebuie supus unui tratament ideologic curativ, el este deja pregătit pentru orice prin destin. Singur pe lume, liber de orice fixaţii – de loc, de sînge, de anterioritate – nu-i mai rămîne decît să-şi construiască singur, prin voie vegheată, viaţa aşa cum şi-o prefigurează. Cum viaţa de lagăr era singura pe care a cunoscut-o, nu mai putea fi scoasă din ecuaţia devenirii nici după ce i-a fost redată libertatea, prin înalte hotărîri de partid. Opţiunea lui este dubitativă, alege poarta, locul neutru, dispus pentru orice evoluţie a istoriei Ion Alnimănui, subliniază şi Mioara Bahna în postfaţa sa, creşte odată cu satul-lagăr şi rămîne legat de acest loc şi după ce nu i-o mai cere nimeni.

În oraşul cel mai apropiat de lagărul deportaţilor, unde Ion Alnimănui este dus de Tifanov, cu motocicleta lui rechiziţionată, oamenii purtau cu ei catilocile – nişte gamele cu întrebuinţare exactă, aceea de a le prezenta la ospătăriile publice, unde bucătăresele le turnau cîte-un polonic de zeamă cu şuviţe lunguieţe de slănină cu oase de oaie. Cine nu avea catiloca la el era un semn că nu este din partea locului şi putea fi anunţat la comisariat.

Evenimentul care avea să marcheze fundamental viaţa satului-lagăr a fost moartea tătucului de la Kremlin. Vestea n-a mai trecut neobservată peste deţinuţi, secolele se răsturnaseră deodată peste satul lor şi vestea lui părea o ceaţă groasă care se ridică de pe fluviu (250). N-a fost numai atît. Moartea tătucului a fost urmată de decretul eliberării deţinuţilor şi restituirea lor locului de unde venise.

Vestea a fost comunicată de comandantul satului-lagăr, Alulievici, în zgomotul făcut de toboşarii care băteau cu poftă în fundurile de piele de cîine bine întinse, uscate şi bine păstrate pentru cînd va fi să fie (p.265). Şi vremea venise. Începe un alt Pohod na Sibir răsturnat. Nu mai erau înşiraţi spre Siberia veşnic înzăpezită, cum se obişnuia dintotdeauna, erau îndemnaţi la părăsirea ei, dar şi drumul de întoarcere se dovedea la fel de anevoios.Camioanele încărcate cu tot felul de boceluţe, strînsura de-o viaţă a deportaţilor, se înşirară pe drumul spre oraşul-port, de unde urma să se îmbarce pe şlepuri şi să-şi caute fiecare locul de baştină.

Plecarea deportaţilor a coincis cu însoţirea lui Ion Alnimănui cu Alia şi cu naşterea pruncului menit să ducă mai departe calvarul părintelui lipsit de identitate. Locul unde altădată fusese satul-lagăr a rămas pustiu, în bătaia gerurilor nesfîrşite. Atunci a realizat Ion Alnimănui că nu are unde pleca şi că destinul lui şi a familiei sale, proaspăt întemeiată, rămîne legat în continuare de locul acesta, părăginit şi lipsit de viaţă. Asemeni lui Robinson Crusoe se hotărăşte să ia totul de la capăt şi să ducă mai departe destinul de om al nimănui înjghebînd, pe locul rămas gol, o nouă aşezare. Poarta lagărului era larg deschisă şi casa lui trebuia să fie (înălţată, ad.n.) imediat după ea. Acolo anume îşi fixă proaspătul tată gospodăria. Dincolo de poarta larg deschisă. Temelia casei trebuia să fie cea a unui început de sat, a unui început de lume liberă, pentru sine şi pentru familia lui.

Ar mai fi ceva. Emilian Marcu este cunoscut, cel mai adesea ca poet, ca autor al mai multor volume de versuri, bine apreciate de cititori şi de critica literară. Şi-a trădat oare prima dragoste? Nicidecum, a rămas tot poet şi după ce-a trecut pe versantul epic. Aşezate sub formă versficată, multe din paginile romanului devin adevărate poeme. Iată una dintre ele: Şi timpul trecea că noaptea păre că se aud secundele cum picură, încet, una cîte una ca nişte boabe de grîu din crăpătura iurtei sale. El le număra una cîte una, şi iar încă una amestecîndu-le cu stelele căzătoare, spre care privea adesea să o descopere în una dintre ele pe Almma lui. (p.363). Mai sînt şi altele, destule.

Aceasta e cartea, dar fireşte am trecut peste multe episoade care n-au putut fi menţionate într-o simplă cronică. Sigur este că autorul a reuşit să reconstituie, cu mijloacele ficţiunii, un univers şi o lume fabuloasă cum numai marii scriitori ruşi, de la Tolstoi la Dostoievski au reuşit s-o zugrăvească în tot ineditul ei. Emilian Marcu ne convinge încă odată că de multe ori imaginaţia bate realitatea. Numai că realitatea epică imaginată de autor este verosimilă, plauzibilă şi configurează spiritul unei Rusii pravoslavnice cu mujicii şi izbele ei, cu modul de viaţă tumultuos şi cu frecvente izbucniri tectonice.

Recunoaştem în romanul lui Emilian Marcu specificul poporului slav într-un moment de devălmăşie istorică, poate mai radicalizată decît în alte ţări, pe unde-a trecut tăvălugul comunist. Nu e nici o îndoială că şi poporul rus, dacă romanul ar ajunge în librăriile ruse, s-ar recunoaşte în cartea lui Emilian Marcu şi-ar lăuda isprava scriitorului român.

Ştiu că noul roman al scriitorului ieşean a cîştigat aprecierea multor critici care au subliniat în cronicile lor ineditul materialului epic pus în circulaţie narativă de Emilian Marcu. După cîte ştiu, de la C. Stere, care a bătut tărîmul siberian ca deportat politic în vremea ţarismului, literatura noastră n-a mai cunoscut asemenea abordări. Îl felicit pe autor pentru această frumoasă izbîndă epică şi-mi exprim nădejdea că romanul său va fi reţinut pentru viitoarele premii literare.

Revista indexata EBSCO