Mar 17, 2016

Posted by in Ex libris

Friedrich MICHAEL – Kocsis Francisc sau simplitatea discursului poetic

            Recentul volum al poetului Kocsis Francisko, Teste de identitate ( Editura ARDEALUL, Tg. Mureş, 2015) evidenţiază, o dată în plus, o poetică în care autorul ne-a iniţiat deja, în cuprinsul volumelor sale apărute anterior. Uzînd de un limbaj poetic mallarméan, trecut prin filiera marilor poeţi italieni ai secolului XX, liricul român reia, într-un mod evolutiv, în spirală, mai vechile sale viziuni poetice. Dacă în volumele anterioare viziunea este una a mişcării spiritului din şi către arheu, un „drum în sus şi drum în jos”, după cum ar fi spus Heraclit din Efes, o parcurgere a căii dintre Ceruri şi lume, în ambele sensuri, de dată recentă accentul vizionar se pune, cu asupra de măsură, pe planul celest, henologic. Cunoaşterea acestuia, prin sentiment, dezvăluie poetului atît tainele Logosului, cît şi pe cele ale propriului suflet individual. În volum, autorul îşi exprimă în mod bine gradat sentimentele. Totul începe cu re-simţirea nostalgică a primordiumului: „se naşte o mare dorinţă de a pleca odată cu această/ masivă retragere, de parcă ar fi o mutare în familie” (Octombrie 2013). E o dorinţă la care participă în mod egal  toate lucrurile naturale, inclusiv poetul, „o dorinţă de a încheia povestea împreună, solidari” (ibid.). Presimţirea mişcării de întoarcere acasă, în refugiul ideal al Logosului, este asemuită cu o mare migraţie, proprie tuturor vieţuitoarelor: „o temerară migraţie spre refugiul ideal/ imaginat pentru o specie cu lumină proprie”; migraţia este determinată de o lege internă, căci „foarte curînd, şi locurile noastre se vor elibera,/vom brăzda şi noi plecînd/ bezna desăvîrşită a altei lumi” (ibid.).

Nostalgia este sentimentul prim încercat de poet: „ne tulbură nostalgia după un dar pierdut” (Nicidecum nu-i uşor). Diferenţa henologică, dintre Unu şi sufletul individual, face ca monada să fie simplă, adică lipsită de părţi. Cunoaşterea sa, a simplului, se dovedeşte a fi extrem de dificilă: „nicidecum nu-i uşor să gîndeşti simplu”. Tentaţiile de tot felul – apanaj demonic al vieţuirii într-o lume desacralizată – îl conduc pe autor către multiplu, îndepărtînd-ul astfel de Unul-Simplu: „tentaţia de a complica lucrurile/ sună ca o trîmbiţă în minte, în inimă, în viscere,/ gata să împiedice şi cel mai mic gest de simplitate” (ibid.). Rezolvarea (poetică), dacă poate fi numită astfel, a problematicii evitării multiplului, este regăsirea purităţii originare, a inocenţei copilăriei: „aşa cum îi reuşeşte unui copil/ să se aşeze pe pămînt cu gestul cel mai firesc/ … / căci fiinţa lui nu-i cu totul dincoace de mister,/ mai are o parte încă neruptă de un cer/ … / nici nu prea departe, nici foarte de mult,/ cînd capătul de-acum era la-nceput” (ibid.).

Aşa cum natura este complementară, avînd două planuri aflate în această relaţie, cel henologic şi cel ontologic, tot astfel, izomorf acesteia, lucrul natural are un suflet în Cer, complementar unui spirit ec-spus, ieşit „la plimbare” în lume, în exterioritatea arheului care, la drept vorbind, nu este părăsit niciodată, de parcă am avea de a face cu doi eu, unul interior şi un altul, exterior: „dar nu ştii care-i real şi care-nchipuire” (Laviţa). Cei doi de eu sînt mai asemănători unul cu altul decît doi fraţi gemeni, căci sufletul şi spiritul conţin aceleaşi cuante de calitate, limite, în planul celest, respectiv idei, aspecte manifeste, în cel mundan: „cine pleacă din lume/ şi cine rămîne în prelunga ei reflectare” (ibid.). Sfîrşitul vieţii înseamnă pînă la urmă contopirea celor doi eu într-un etern imobilism, o teribilă asceză mortuară: „nici unul nu se mişcă, nu trădează prin nimic/ cine-i captiv într-un corp precar/ şi cine doar în minte” (ibid.).

În phýsis totul e inversul totului. Cerurile sînt un Pămînt răsturnat, aflat la puterea minus unu: „ţi se pare … că tot ce ţi se-ntîmplă nu-i în lumea aievea de-aici,/ ci de dincolo de apă,/ în noaptea ca dohotul luceferită de-o lună scufundată –// iar tristeţea nu-i decît felul năucitor în care resimţi/ această iluminare răsturnată” (O noapte ca dohotul). E un ca şi cum „stele alunecate cad spre puncte de sprijin eliberate/ de alte forme de lumină,/ şiroaie aprinse brăzdează întunericul pur”  (Octombrie 2013). Stelele-spirite cad „spre puncte de sprijin”, se elansează astfel de la pămînt spre Cer pure, adică neamestecate cu orice altceva, eliberate de orice altă lumină, esenţă spirituală reîntoarsă de acolo de unde a plecat. Este retragerea spiritelor în taina Nopţii originare, ce aminteşte de Novalis: „prin taifunul de beznă al nopţii răzbat/ şoapte cutremurate de vagi presimţiri de retragere/ a lumilor calme din cuvîntul rostit/ o singură dată, la început” (ibid.).

Ascultat în interioritatea sa, sufletul simplu e tăcere; o tăcere mai grăitoare însă decît orice sunet, căci ea agrăieşte despre misterul Nopţii primordiale, resimţit în mod magic de poet: „sunetul cel mai pur să devină/ înlăuntrul nostru limpede rîu, magic ecou” (Regii). Poetul-şaman, cel ce face legătura dintre două planuri ale naturii, este şi cel ce mărturiseşte lumii despre taină: „şi i-au mai spus cuvîntului: grăieşte-ne tainic” (ibid.). Se resimte atunci, din adîncul fără fundament al celei mai pure interiorităţi, un „şamanic/ fior, de parcă ne-ar scutura pe dinăuntru / un dor năprasnic de raiul viitor”. Dar Taina rămîne în sinea sa, ascunsă în întunericul Nopţii sfinte, doar taină: „dar cuvîntul nu le-a cîntat, nu le-a spus nimic,/ cuvîntul nu vorbeşte-n limba aceea cu oricine”; Cuvîntul insistă în transcendenţa sa misterică, „cuvîntul nu-i întotdeauna sunet,/ de foarte multe multe ori e doar o mare,/ mare tăcere” (ibid.).

Kocsis Francisko se socoate „un om atît de bogat încît teama mea cea mai mare/ e că nu voi putea păstra totul la sfîrşit”, după cum afirmă el în poemul Socoteală. Bogăţia, averea omului este tot ceea ce apucat să adune în suflet, în cuprinsul vieţii: media armonică a tuturor limitelor constitutive ale arheului propriu. Cu această avere se pregăteşte poetul să facă Marea Trecere, dincolo, către „marea de smarald a inelului ei” (Numai eu), cea „atît de reală, atît de adevărată” (ibid.), încît numai ea poate fi considerată cu adevărat locul vieţuirii autorului Testelor de identitate. Apropierea de contrapartea insistentă a realului îi produce poetului o stare de nelinişte atipică: „neliniştea curge şiroaie”, exclamă el, pentru ca mai apoi să audă cum „în tobele mici şi aproape mute ale sîngelui/ încă reverberează ecouri din primordial” (ibid.). Toate acestea pentru că „a simţi e mai mult decît a înţelege/ că totul e viaţă”.

Nostalgia se preschimbă în nelinişte, neliniştea în spaimă. La limită, spaima de Cel-de-dincolo conduce către mysterium tremendum: „sufletul meu n-a cunoscut vreodată spaimă mai mare,/ n-a pus vreodată atîta ardoare şi credinţă la un loc/ ca în acea unică şi teribilă rugare,// în clipa aceea de vid raţional, de ancestrală teroare,/ decît sufletul meu nimic pe lumea asta nu putea/ să strige mai disperat, mai tare” (Strigăt). Ca şi cum teroarea de Cel-cu-totul-altul n-ar fi suficientă, ei i se mai adaugă teama că s-ar putea cumva reîntoarce în lume: „dar mă gîndesc că odată şi-odată/ nu vom avea nici noi scăpare de-a ne naşte,/ mi-e grozav de teamă de starea de viu” (Teamă grozavă). Fericirea şi mîntuirea se află, poetul o ştie prea bine, dincolo, în ceruri: „îmi imaginez că nici nu m-am născut/ şi dintr-o dată mă simt fericit, eliberat” (ibid.); căci „în locul acesta nu mi-e cu totul bine” (Prea devreme). Pregătit  de marele urcuş întru ceruri, Kocsis Francisko are certitudinea cunoaşterii, cu mijloace poetice, a Divinului: „tu laşi orice dovadă a trecerii tale/ numai în suflet şi-n amintire,/ de parcă ai fi doar rod de-nchipuire/ şi nu fiinţa care stîrneşte iubirea cea mai grozavă” (Dovadă). De la Blaise Pascal se ştie că nu-L poţi căuta dacă nu L-ai găsit deja. Folosindu-şi propriul limbaj, poetul exclamă: „doar celui ce te cunoaşte îi faci mărturie/ şi-l laşi să trăiască singur cu teribila certitudine/ că nu poate şi nu trebuie să facă nimic,/ doar să creadă,// să te ţină-n amintire/ şi să se simtă iubit” ( ibid.).

Un poem testament, pregătire pentru Marea Trecere, mărturie a Sacrului şi conştientizare a vieţuirii în Ceruri, Ca o internare poate fi considerat coloana vertebrală a volumului: „ca o internare în moarte/ tăcerea de-aici,/ tăcerea de departe;// ce straşnică rugare/ s-a frînt în gesturi,/ s-a stins în strigare// cînd umbra vîscoasă/ s-a scurs peste pleoape/ împinsă de vîntoasă;// ce ruptură brutală – / la un pas de viaţă/ simţi bezna totală,// ca o internare-n moarte/ tăcerea de-aici,/ tăcerea din departe”. Dincolo, în locul „care se albăstreşte deodată/ ca o bucată de cer”, poziţie în Logos care a fost dintotdeauna a sa, poetul va locui la etajul nouă, „dincolo de un perete perfect opac/ … / în camera fără uşi şi fără ferestre” (Etajul nouă). Acolo, în al nouălea cer, sufletul-arheu va cunoaşte totul din interiorul lucrurilor, căci „nici nu/ are nevoie să iasă” din camera care „se deplasează/ ca un corp care ţine un suflet închis”.

Poetul este vizionar, altfel n-ar mai fi poet, ci doar un biet versificator, un ludic ori un ironist de care-i plină lumea ca de păduchi. Pentru el, lumina este curbă, iar firea însăşi este un cerc: „curba luminii se strică în amurgul devastator tulburat/ de păsări mari ce se ridică în văzduh/ şi zboară pe meridianul privirii/ pînă se pierd în lagune întunecate” (Geometrul şi poezia). Dincolo se află un alt tărîm, „guvernat de geometrii ideale”, înspre care se îndreaptă zborul curb al păsării-suflet. Acolo va sta de-a pururi poetul, „sfîşiat între indecizii, determinări şi hazard,/ gînduri, senzaţii, sentimente, poezie,/ stă încremenit pe scaun şi priveşte golul întunecat –/ nu se-ndoieşte nici o clipă că totul e rigoare,/ versul n-are cum să fie deci mai prejos/ decît linia dintre două puncte oarecare” (ibid.).

Revista indexata EBSCO