Mar 17, 2016

Posted by in Ex libris

Vasile DIACON – Eminescologia în actualitate

Universitarul Leonida Maniu, după ce a publicat o interesantă contribuţie asupra creaţiei lui Eminescu, Dor şi armonie eminesciană (Editura Institutul European, 2009), recidivează tematic cu o nouă exegeză, Ipostaze ale geniului poetic eminescian, apărută în prestigioasa colecţie „Samădhi” a Editurii Panfilius, în 2015. Chiar titulatura colecţiei (Samădi este transfigurarea realizată în ultima fază a contemplaţiei) ne atrage atenţia asupra seriozităţii lucrării, care se alătură unei lungi serii de volume dedicate creaţiei eminesciene sub semnătura lui George Popa, Dumitru Irimia, Adrian Voica, Teodor Codreanu, Amalia Voicu ş.a.

În studiul care deschide lucrarea, Eminescianismul. Cîteva aproximaţii, autorul sugerează posibilitatea apropierii de „zonele inefabile ale unei alcătuiri artistice”, printr-un popas meditativ asupra unor concepte sau sintagme fundamentale, capabile să reflecte totalitatea. Sînt aşa-numitele nuclee fecunde, cristalizări afectivo-ideatice ale întregului, cunoscute în literatura de specialitate şi sub alte denumiri, precum cîmpuri semantice revelatoare (Leo Spitzer), condensări afective (Kennet Burke), focare (Paul Valéry), metafore obsedante (Charles Mauron) etc., care au „virtutea de a ilumina” simultan atît bucata literară cît şi ansamblul operei în esenţa sa.

În acest context, Leonida Maniu constată că principalele „centre de iradiaţie ideatică şi estetică” sînt epitetele adînc, vechi, etern şi sfînt, verbul a trece şi derivatul său substantival trecere (ca şi sinonimele acestora), în a căror sferă semantică „s-a plămădit, prin integrarea lor în contexte fonetico-lexicale tot mai adecvate, ceea ce ulterior s-a numit eminescianism”. În consecinţă, prin examinarea acestor nuclee se constată că opera eminesciană înglobează, în substanţa sa, o antiteză ce cuprinde atît fundamentele gîndirii eleate, cît şi heraclitiene, bazele filosofice ale culturii europene. Pe scurt, modul specific eminescian de a-şi reprezenta lumea „pendulează între încîntarea faţă de aparenta eternitate a alcătuirilor ei terestre sau a iluziilor omeneşti şi conştiinţa implacabilei lor efemerităţi” (p. 130).

Comentînd metafora eminesciană a genezei, criticul compară cosmogonia Scrisorii I cu cea existentă în Imnul creaţiunii din Rig-Veda şi constată, ca majoritatea cercetătorilor, certe similitudini, dar fără a susţine că viziunea poetului român este „o dezvoltare” a celeia din opera indiană (G. Călinescu). Ca atare, analiza variantelor Scrisorii I, care reflectă modul eminescian de a-şi imagina naşterea lumilor, deopotrivă cu cele ale Luceafărului referitoare la acelaşi fenomen cosmic, conduc la concluzia că Eminescu îşi imagina geneza ca o „izvorîre” din infinit în „roiuri luminoase”, graţie impulsului iniţial primit de la dor. Faptul este cu atît mai revelator, cu cît această parte a cosmogoniei nu datorează nimic nimănui. Drept urmare, pentru a amplifica şi aprofunda propriile imagini şi idei ale poetului privind începuturile, „cosmogonia Scrisorii I nu reprezintă decît creşterea organică a unei viziuni-nucleu specific eminesciană a genezei, întrucît sugestiile preluate din imnul vedic se adaugă acesteia şi nu invers” (p. 22). Altminteri spus, avem aici cea mai concludentă dovadă a forţei şi originalităţii imaginaţiei poetului nostru.

Multe pagini sînt dedicate stăpînului absolut al universului poetic eminescian, dorul. Energia supremă, care mişcă întreaga devenire nu este spiritul ca la alţi romantici (Novalis), ci „aspiraţia metafizică a dorului”. Sînt relevate, pentru prima oară în critica noastră, cele două ipostaze fundamentale ale dorului eminescian, cea de creator şi de distrugător al formelor universului nostru. „În concluzie, – scrie Leonida Maniu – dacă dorul este suveranul universului artistic eminescian, modul său de a se manifesta (…) nu este identic, deoarece o dată este creator de forme şi stihii şi atunci poetul îl numeşte dor nemărginit, iar altădată este distrugătorul lor şi, în această situaţie, el devine purtătorul unor elanuri de absolut, ce ne determină să-i conferim un alt nume, corespunzător noii sale funcţii, adică dor de absolut” (p. 35).

O ilustrare a acestor afirmaţii ne-o oferă mişcarea elementelor din poezia Mai am un singur dor. „Ordinea mereu schimbată în care revin cele trei forme principale ale peisajului eminescian (după mare, codru, cer urmează ramuri sau frunziş etc., izvoare, lună şi se încheie cu luceferi, cetini, mare ), ca şi legăturile care se întreţes între toate ipostazele lor, sugerează fuziunea care începe să se producă între acestea, prin ştergerea delimitărilor dintre ele, ca şi din interiorul fiecăreia” (p. 54). În felul acesta, „după ce a despicat unitatea dintru începuturi şi a creat diversitatea infinită a formelor vieţii şi ale lucrurilor, dorul se reîntoarce spre obîrşii pentru a restabili, prin desfiinţarea barierelor eului şi anularea determinărilor spaţiale şi temporale, regatul haosului şi al absolutului” (p. 55). Celebra elegie devine astfel „cîntecul stingerii şi al nemuririi întru dorul de absolut” (p. 46). Astfel, după ce scoate lumile din haos, dorul prezidează destinele acestora la toate nivelurile (deci şi al omului), urmînd ca în final să împingă cursul devenirii spre o nouă unitate :„Spre echilibrul liniştitei întocmele/ Realeargă tot ce este cu dor lung, nestins, insomn”. Ca şi la alţi romantici, conceptul de haos este opus celui de cosmos, întrucît se presupune că în haos exista o ordine şi o armonie superioară: „devenirea merge de la o armonie a începuturilor către o armonie regăsită” (Albert Béguin), „Lumea viitoare e haosul raţional, – haosul care s-a pătruns de el însuşi, – haosul care este în el şi în afara lui; haosul la puterea a doua, haosul infinit” (Novalis). Nu întîmplător, în filosofia lui Hegel, un reflex abstract al modului romantic de a gîndi lumea, spiritul parcurge un drum similar: după despicarea unităţii iniţiale şi desfăşurarea în natură şi istorie, revine în final la el însuşi, îmbogăţit şi liber, căci „Absolutul este Spirit”.

În acest context, existenţa unui idealism magic, acea capacitate a spiritului de a crea realităţi aievea, este regăsită deopotrivă la Novalis (Imnurile către noapte) şi Eminescu (Sonete). Treptat, idealismul transcendental al lui Kant şi mai cu seamă cel al lui Fichte a devenit idealism magic. „Poezia – afirma Novalis – este realitate autentică absolută”. Totuşi, graţie spiritualităţii celor două popoare, fenomenul comportă certe diferenţieri. La Novalis, apariţia iubitei are loc într-un cadru „inflexibil şi intens metafizic” pe cînd la poetul român acesta este „mai intim şi mai uman” (p. 67). Departe de a fi tributar poetului german, comparatismul actual, observă autorul, trebuie să depăşească examenul exagerat şi ineficient al consemnării de izvoare şi influenţe şi să se concentreze pe studiul structurilor literare născute dintr-o metafizică şi experienţă de viaţă asemănătoare” (p. 68).

În spaţiul aceloraşi preocupări de literatură comparată, Odă (în metru antic) îi dă prilej autorului de a de a sublinia cîteva particularităţi ale concepţiei eminesciene despre geniu. Punînd alături texte aparţinînd lui Byron şi Schlegel, în care apare sintagma să-nvăţ a muri, (Instruct me how to die la poetul englez şi Und Zeit ist’s dass ich in mir sterben lerne la poetul german) autorul constată că Eminescu „iniţiat în metafizica morţii prin dor este, dintre poeţii de care ne-am ocupat, singurul pentru care a învăţa să mori înseamnă de fapt a învăţa să devii nemuritor. Oda (în metru antic) se recomandă astfel ca una din cele mai cutremurătoare şi mai puternice expresii lirice, din toate literaturile, ale chinurilor conştiinţei geniale, care moare şi învie în propria-i operă” (pp. 113-114).

Pe aceeaşi coordonată a gîndului, neputinţa regăsirii Sinelui, a înfăptuirii acelui pe mine/ Mie redă-mă! din Odă a avut drept urmare o tulburătoare criză de conştiinţă, secondată de „fascinaţia nefiinţei, plină de promisiunea restabilirii unităţii primordiale dintre spirit şi materie” (pp. 132-133). Expresia artistică a acestei autentice drama a cunoaşterii este poezia Melancolie. În acelaşi timp, frumuseţea imaginilor prin care se reflectă un atare conţinut, conferă melancoliei eminesciene unicitatea sa „simbioza de nelinişte şi farmec, care emană de pretutindeni: neliniştea ca o consecinţă a lipsei de certitudini a cunoaşterii umane, iar farmecul drept urmare a acordului desăvîrşit dintre ideea fundamentală şi sunete, ritm, imagini etc.” (p. 132).

O paralelă plină de semnificaţii ne-o oferă compararea, pe temeiul armoniei poetice, a bucăţilor Peste vîrfuri de Eminescu şi Wanderers Nachtlied de Goethe. Recuperare a magiei limbajului primordial al poeziei, Peste vîrfuri se distinge printr-o perfectă „identitate de esenţă dintre fondul său şi una din înfăţişările cele mai caracteristice ale stării eminesciene de dor” (p. 156). Din aceste raţiuni, adică din cauza încărcăturii psihice şi a elanurilor metafizice ale substanţei sale, armonia eminesciană, în care fiorii sensibilităţii romantice îşi sărbătoresc triumful, este mult mai „complexă” decît cea goetheană, edificată pe „temeliile unei structuri sufleteşti de esenţă clasică” (p. 156). Analiza nenumăratelor corespondenţe sau divergenţe între aspiraţii şi stările sufleteşti fundamentale, pe de o parte, dintre acestea şi stratul fonetic, pe de alta, justifică, în mod concludent, afirmaţia. Tot din aceste cauze, asistăm la o nelinişte şi o deschidere spre nesfîrşit a imaginii la Eminescu şi la o regăsire a păcii, prin închiderea tabloului de natură la Goethe.

Alte teme abordate, ce constituie o lectură incitantă sînt: dialectica sacru-profan în poezia de dragoste eminesciană, bazat pe subtila examinare a mecanismului dialectic în care profanul devine sacru şi sacrul profan; obsesia voievodală în poezia eminesciană, poetul identificîndu-se cu voievodul, analiza unui fragment din Scrisoarea III, interpretat ca o apoteoză a biruinţei, natura însăşi încununînd vitejii cu un nimb de lumină; un posibil ecou hegelian în lirica eminesciană, identificat în substanţa poetică din Împărat şi proletar, o impresionantă întîlnire, în spaţiul mitic al Strigoilor, între poet şi prima iubire; caracterul universal al poemuluiEpigoni” , opoziţia scriitori vechi-scriitori noi, trecînd prin mai multe etape, poate reflecta, în cele din urmă, mişcarea dialectică a spiritului de la naiv şi sintetic la raţional şi analitic; natura demiurgică aLuceafărului”, acesta din urmă nefiind o simplă natura naturata, ci o natura naturans, o definire poetică a geniului, prin relevarea funcţiei contemplative şi active ale acestuia etc.

În Addenda sînt cuprinse alte trei studii cu valenţe multiple: .Eminescu văzut de Mihail Dragomirescu, o considerare critică a rezultatelor cercetării operei poetului în spiritul sistemului estetico-cvasistructuralist al autorului Ştiinţei literaturii, George Popa despre „dincolo de absolut”-ul eminescian, o punere în lumină a puternicelor elanuri metafizice ale creaţiei eminesciene, şi Contribuţia lui Ştefan Cuciureanu la cunoaşterea lui Eminescu, o importantă clarificare a semnificaţiei unor versuri sau sintagme, bazată pe analiza stilistică.

În esenţă, prin toate aceste contribuţii, cele mai multe inedite, dar mai cu seamă prin instituirea dorului cu incontestabilă suveranitate a operei eminesciene, volumul lui Leonida Maniu deschide orizonturi noi în aprofundarea unei opere universale.

 

Revista indexata EBSCO