Mar 16, 2016

Posted by in Ex libris

Maria CHEŢAN – Lumina organicã (Silviu Oravitzan şi Basarab Nicolescu)

În eseul Silviu Oravitzan – Lumină din Lumină, lucrare aflată – prin informaţiile pe care le oferă şi prin stilul captivant – la graniţa dintre ştiinţă şi artă, Basarab Nicolescu afirmă că vibraţia este element unificator al lumii, definind deopotrivă cele văzute şi cele nevăzute. Bazîndu-se pe date riguroase, autorul volumului De la Isarlîk la Valea Uimirii învederează faptul că vibraţia este pretutindeni prezentă: „Totul este vibraţie. Conform fizicii cuantice, nu există nici un singur punct din univers care să fie inert, imobil, nelocuit de mişcare”[1]. Nu numai posibila comuniune între vizibil şi invizibil, coerenţa universului, ci şi alte sugestii inovatoare despre valenţele spirituale ale luminii decurg din amintitul eseu, elemente între care la loc de frunte se află conceptul de Lumină organică.

Vorbind despre tainele în care se învăluie miezul existenţei, autorul indică un principiu de bază: „În centrul misterului lumii se află lumina”[2]. Explicaţia pe care omul de ştiinţă o dă afirmaţiei sale rezidă în identificarea elementului peren al universului şi în relaţionarea micro- şi macrouniversului: „La origine, cînd o simetrie perfectă stăpînea lumea, toate particulele agitîndu-se în sfera de foc clocotitor aveau o masă nulă. Astăzi, singurul mesager observabil, de masă nulă, este fotonul: într-un fel, nu mai există altceva decît lumina, ca urmă a acestei lumi originare perfect simetrice. Particula şi cosmosul sînt deci strîns legate. Bucla este astfel închisă: înţelegînd infinitul mic, înţelegem infinitul mare. Iar dacă universul fizic va dispărea, lumina va rămîne. Timpul de viaţă al fotonului este infinit.”[3]

Cuvîntul „vibraţie” are, pe lîngă sensul propriu, şi înţelesul figurat de „emoţie puternică, înfiorare, freamăt”; la ambele sensuri, atît la cel denotativ, cît şi la cel conotativ, trimite experienţa relatată de academicianul Basarab Nicolescu atunci cînd descrie trăirea sa, de o natură cu totul deosebită, în faţa tablourilor lui Silviu Oravitzan. Lucrările pictorului au capacitatea de a înmagazina o cantitate uriaşă de lumină şi de a o elibera dacă sînt privite din unghiul potrivit. Momentul impactului luminos este comparat de fizicianul Basarab Nicolescu cu o „aprindere” ce generează reacţia capabilă să se transmită privitorului.

Pentru că experienţa trăită în faţa picturilor lui Silviu Oravitzan ar fi inadmisibil sărăcită dacă ar fi denumită, banal, „emoţie”, comentatorul furnizează detalii edificatoare: lumina ambientală acţionează astfel încît mesajul informaţional al tablourilor se activează şi trezeşte „lumina organică” din fiinţa contemplatorului. Lumina interioară, stimulată prin formele şi culorile operelor de artă, are asociate semnele unei trăiri elevate, căldura şi liniştea: „Picturile lui Oravitzan au asupra mea un efect de vibraţie intensă. De departe par neutre şi decorative. Apropiindu-mă, într-un unghi precis al vederii şi în anumite condiţii de lumină ambientală, picturile se aprind, animate de o ciudată pulsaţie care pătrunde în interiorul meu declanşînd o lumină organică şi o senzaţie de căldură cum numai rugăciunea sau meditaţia pot genera”[4].

Să fie tablourile, în cazul acesta, modalitatea prin care se produce o stranie comunicare a luminii dinafară cu cea dinăuntru? Iar acea lumină, atît de inspirat numită de autor „lumină organică”, să fie generată de tablouri ori să existe în stare latentă în fiecare om? Ideea aceasta a reciprocităţii manifestărilor din sisteme diferite, precum şi a transmiterii informaţiei în dublu sens, apare în dialogul purtat de Basarab Nicolescu cu scriitorul francez Michel Camus: „Complexitatea aiuritoare pe care o constatăm în sistemele naturale este structurată: există legi, există ordine. Această ordine dă o dimensiune organică fenomenelor materiale, dacă prin «organic» înţelegem ceea ce se referă la constituţia unei fiinţe, ceea ce e legat de un organ (organon) şi de exercitarea funcţiilor. Pentru mine, ca şi pentru Böhme, Kepler ori Lupaşcu, universul este viu. În orice caz, în viaţă noi adăugăm informaţie informaţiei şi această informaţie are un caracter extrem de specific, fiindcă este legată de conştiinţă”[5].

Ar trebui oare să ne amintim de Universul cu predominanţă biologică, Universul predominant macrofizic şi Universul psihic despre care scrie Stéphane Lupasco şi despre reflectarea acestora în artă? Filosoful francez de origine română afirmă că „Arta nu este, cum se crede uneori, o evadare, călătoria într-o lume diferită, la adăpost de viaţa «reală». Dimpotrivă, ea este o imixtiune în universul biologic, care se amestecă în universul fizic, pentru a se supune amîndouă universului psihic”[6].

Să fie posibilă declanşarea „luminii organice” în momentul în care are loc o intersectare şi se produc fericite atingeri între universuri, lumina avînd cale liberă prin conexiunea datorată intuiţiei unor artişti? Şi ce condiţii trebuie să îndeplinească individul pentru ca „lumina organică” să se activeze iar el să o simtă existînd în sine? Este arta un mediator ce face posibilă unificarea vibraţională, plasarea pe aceeaşi frecvenţă a luminii dinăuntru cu cea dinafară, un tip de recuperare a unei stări de bine, nedefinite, ca un fel de întoarcere acasă?

Ce reprezintă mai exact conceptul de „lumină organică”?

La această întrebare a răspuns cu generozitate însuşi autorul cărţii De la Isarlîk la Valea Uimirii, explicînd exact sensul pe care îl dă sintagmei: „Lumina organică o definesc ca vibraţie a luminii care atinge simultan centrul instinctiv, centrul sentimentelor şi centrul gîndirii la fiinţa umană. Ea dă astfel posibilitatea emergenţei unei noi inteligenţe”[7].

Această definiţie este perfect aplicabilă şi situaţiei relatate de Basarab Nicolescu în eseul O experienţă fundamentală[8] unde este vorba despre un moment trăit de dînsul în data de 19 noiembrie 1989, aproape de Notre Dame de Paris. În ambele împrejurări descrise („întîlnirea” cu picturile lui Silviu Oravitzan şi trăirea la cote foarte înalte din preajma catedralei pariziene), se regăsesc unele elemente comune, de la modul în care lumina exterioară se manifestă, pînă la consecinţele (de naturi diferite şi totuşi înrudite) care succed momentelor respective.

Experienţa avută lîngă Notre Dame nu este considerată drept moment de iluminare, chiar dacă, afirmă autorul, „lumina a jucat aici un rol important”[9]. Se remarcă o acutizare a simţurilor, o sporire a capacităţii de receptare („Tot ce pot spune este că a fost vorba de o percepţie obişnuită, dar intensificată la un grad de neimaginat”[10]) căreia îi urmează o liniştire a gîndurilor, o aşezare a raţiunii la locul ei, între celelalte facultăţi umane şi la egalitate, nu deasupra acestora („Am fost străbătut de certitudinea că totul e fals.[…] Ciudat, nu am resimţit nici o tulburare în faţa acestei afirmaţii radicale, nu am făcut nici o judecată raportată la situaţia noastră insuportabilă”[11]) şi manifestarea luminii organice: „Dimpotrivă, m-a încercat o bucurie fără nume (s.n.) în faţa evidentei frumuseţi a lumii. […] Grozăvia situaţiei, pe planul gîndirii, făcuse loc dintr-o dată, fără tranziţie, bucuriei fără limite a experienţei. Evidenţa Absolută făcînd faţă Evidenţei Absurde[12].

Momentul privilegiat, trăit în apropierea catedralei din Paris, are urmări în planul comunicării şi al creaţiei, deoarece o carte fascinantă va fi scrisă nu mult după aceea: „A urmat experienţa scrierii Teoremelor poetice, pe care o văd ca o consecinţă a experienţei evocate. Într-adevăr, totul s-a petrecut ca şi cum se deschiseseră dintr-o dată zăgazurile unui izvor ascuns înainte, lăsînd valuri de informaţie să se reverse peste mine, în mine, prin mine…”[13]. E o nouă formă de inteligenţă, apărută după intervenţia unui stimul extern iar pentru receptarea acestuia e necesară o echilibrare între instincte, sentimente şi raţiune, cumpănire al cărei efect este lumina organică, transformată ulterior în operă: „Ca şi cum scrierea devenise întruparea luminii simţite, trăite, atinse, prezente dincolo de cuvinte, din experienţa de la Notre Dame”[14].

Aceleaşi elemente, detaliate în eseul O experienţă fundamentală, sînt decelabile şi în amintita lucrare Silviu OravitzanLumină din Lumină, referitoare la efectul picturilor artistului român asupra privitorului: gradul de receptare prin simţuri este mărit (pulsaţia venită dinspre tablouri pătrunde în interiorul privitorului), gîndirea nu mai este privilegiată în dauna altor capacităţi umane, ba chiar pare a exista o nedumerire a observatorului, lucru dovedit de imposibilitatea de a controla şi de explica în chip strict raţional fenomenul în desfăşurare: „Fizicianul care sînt este desigur perplex, confruntat fiind cu un astfel de fenomen”[15]. Urmează subtila transformare interioară a privitorului, „lumina organică” ce îl inundă, starea de bine acompaniată de o plăcută căldură şi intensa senzaţie de pace interioară, aducînd cu trăirile generate doar de meditaţie ori rugăciune.

Aşezînd în paralel situaţiile prezentate de scriitorul Basarab Nicolescu în cele două eseuri (cea a contemplatorului tablourilor şi a experimentatorului unei trăiri neobişnuite), pot fi observate cîteva similitudini, cum ar fi existenţa unor elemente comune şi a unor interesante etape parcurse: prezenţa sau acţiunea luminii exterioare, intensificarea percepţiei, temperarea şi echilibrarea raţiunii, acestea precedînd manifestarea luminii organice şi emergenţa noii inteligenţe.

Conceptul de „lumină organică” poate fi înţeles (cel puţin) din dublă perspectivă: aceea a omului capabil să creeze opere de artă ori ştiinţifice, şi a omului de rînd, apt să recepteze ceea ce i se oferă.

Din perspectiva unui creator (artist plastic, scriitor, om de ştiinţă etc.) lumina organică poate reprezenta capacitatea de a se deschide în faţa complexităţii şi a frumuseţii lumii, de a rezona cu exteriorul pentru a capta un flux informaţional de natură emoţională sau ştiinţifică, valorificarea „noii inteligenţe” prin transpunerea fluxului informaţional (trecut prin filtrul personal) în operă de artă ori în lucrare ştiinţifică, precum şi posibilitatea, şansa, capacitatea de a transmite cititorului / privitorului / beneficiarului starea ori informaţia şi de a-i facilita rezonarea vibraţională cu aceasta.

Pentru omul obişnuit, lumină organică poate însemna disponibilitatea de a accesa informaţia codificată ce i se oferă, dorinţa de se plasa pe aceeaşi lungime de undă cu emiţătorul, chiar dacă rămîne mereu un rest de mister şi mesajul nu poate fi pe moment integral descifrat („Teoremele poetice nu se vor înţelese, ci lăsate să acţioneze. Dacă nu cumva a le lăsa să acţioneze e o formă a înţelegerii lor”[16]).

„Lumina organică” se poate manifesta, probabil, în orice fiinţă umană, ca un dat din naştere, aflat în stare latentă; de fiecare om depinde însă cînd, cum şi dacă, prin artă ori prin trăire spirituală intensă, aceasta va avea drum liber către lumina-matrice din care toate au pornit. Artistul Silviu Oravitzan este unul dintre cei care, care trăind, experimentînd stări privilegiate de comunicare, le poate transpune în culoare ori cuvînt: „Dar ochiul care vede este de data asta legat de interiorul tău şi cadrele secvenţiale se suprapun cu nivelul tău mai profund sentimental, instinctual, şi se creează un anumit tip de vibraţie în care lumina te cuprinde şi lumina cuprinzîndu-te nu mai priveşti tu, te priveşte ea pe tine!”[17]

 

 

 

 

 

Bibliografie:

Nicolescu, Basarab, Michel Camus, Rădăcinile libertăţii, traducere de Carmen Lucaci, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2004

Nicolescu, Basarab, Teoreme poetice, Traducere din limba franceză de L. M. Arcade, Prefaţă de Michel Camus, Ed. Junimea, Iaşi, 2007

Nicolescu, Basarab, Ce este Realitatea? Reflecţii în jurul operei lui Stéphane Lupasco, Traducere din limba franceză de Simona Modreanu, Ed. Junimea, Iaşi, 2009

Nicolescu Basarab, De la Isarlîk la Valea Uimirii,vol. I, II, Prefaţă de Irina Dincă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011

Nicolescu, Basarab (coordonator), Ion Barbu: în timp şi dincolo de timp, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013

Lupasco, Stéphane, Logica dinamică a contradictoriului, Cuvînt înainte Constantin Noica, Selecţie, traducere din limba franceză şi postfaţă: Vasile Sporici, Editura Politică, Bucureşti, 1982.

Oravitzan, Silviu, interviu acordat autoarei la 25 noiembrie 2015, Arad.

[1] Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii, Vol. I, Interferenţe spirituale, Prefaţă de Irina Dincă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 373.

[2] Idem, ibidem, p. 375.

[3] Ibidem.

[4] Idem, ibidem, p. 372.

[5] Basarab Nicolescu, Michel Camus, Rădăcinile libertăţii, traducere de Carmen Lucaci, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2004, pp. 90-91.

[6]Stéphane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Cuvînt înainte Constantin Noica, Selecţie, traducere din limba franceză şi postfaţă: Vasile Sporici, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 335.

[7] Precizări primite prin e-mail din partea domnului Basarab Nicolescu, în data de 9 noiembrie 2015.

[8] în De la Isarlîk la Valea Uimirii, Vol. II, Drumul fără sfîrşit, ed. cit.

[9] Ibidem, pp. 93-94.

[10] Ibidem, p.94

[11] Ibid.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 95

[14] Ibidem.

[15] Basarab Nicolescu, Silviu Oravitzan – Lumină din Lumină, în De la Isarlîk la Valea Uimirii, Vol. I, Interferenţe spirituale, ed. cit., p. 372.

[16] Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, Traducere din limba franceză de L. M. Arcade, Prefaţă de Michel Camus, Editura Junimea, Iaşi, 2007, p. 74.

[17] Fragment din interviul care ne-a fost acordat de artistul Silviu Oravitzan (Arad, 25 noiembrie 2015).

Revista indexata EBSCO