Mar 16, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Ioan LASCU – Şcoala de literaturã

Modelul sovietic introdus brutal la sfîrşitul anilor ’40 a atras după el răsturnări radicale în istoria culturii româneşti, altfel una îndelungată şi neaşteptat de complexă. Modificările impuse cu forţa s-au resimţit mai întîi în plan politic, social şi economic, cultura şi, în particular, literatura, devenind un soi de „tovarăşi de drum”, un pandant ideologizat şi un instrument de îndoctrinare un pic mai pe ocolite, adică pe cale aşa-zis… estetică. Totul trebuia ţinut sub control, dirijat de sus, pe baza „învăţăturii marxist-leniniste.” Transformarea „socialistă” a industriei s-a efectuat prin naţionalizare şi prin centralizare excesivă, cea a agriculturii prin colectivizare, cea a conştiinţelor prin scoaterea Bisericii în afara statului şi prin propagandă ateistă, cea a raporturilor de proprietate prin abolirea proprietăţii private şi prin pretinsa instituire a proprietăţii obşteşti, cea a culturii şi artelor prin anexare politico-ideologică şi prin eradicarea „artei pentru artă” în favoarea „artei cu tendinţă”. Au dispărut libera iniţiativă şi concurenţa, libertatea de asociere şi de conştiinţă, de expresie, s-a vrut ştergerea oricăror urme de individualism şi întronarea colectivismului. Istoria însăşi trebuia schimbată prin prisma noii ideologii, adică văzută ca o istorie a luptelor neîncetate ale maselor populare pentru dezrobire, emancipare socială şi bunăstare, duse împotriva claselor exploatatoare. Toate acele frămîntări nu făcuseră, chipurile, decît să anunţe venirea în fruntea ţării a puterii eliberatoare a partidului comunist, salvatorul poporului umilit şi obidit.

Ce s-a întîmplat efectiv cu artele şi cultura, în speţă cu literatura? Masificarea, depersonalizarea, îngrădirea şi chiar interzicerea originalităţii, nu în chip explicit, ci programatic implicit, indicaţiile şi directivele de partid, au funcţionat din plin, mai cu seamă în anii de început ai aşa-zisei „democraţii populare.” Una din încercările de pomină de a conduce, de a dirija creaţia literară de pe platforma politicii partidului comunist a fost faimoasa, contestata, ciudata Şcoală de Literatură, care s-a aflat în funcţiune la Bucureşti în prima jumătate a „obsedantului deceniu”.

O istorie subiectivă a Şcolii de Literatură propune piteşteanul Marin Ioniţă în Kiseleff 10. Fabrica de scriitori, publicată în colecţia omonimă (Istorii subiective), la Editura „Adevărul” în anul 2011. O primă ediţie a cărţii ar data din 2003. Am descoperit cu surprindere cartea aruncată într-o grămadă de alte asemenea într-un supermarket din Craiova. Iniţial autorul a vrut să-şi intituleze lucrarea Ferma de scriitori, dar a fost consiliat să schimbe, această formulă fiind găsită prea dură, peiorativă. Eu nu găsesc… Pe numele ei complet Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, instituţia a fost fondată în 1950 şi a funcţionat pînă în 1955, sub direcţia lui Mihai Novicov, unul din cerberii primului val al realismului socialist, cel despre care s-a spus că-l „monitoriza” pe G. Călinescu, asistînd la toate cursurile divinului critic. Un adevărat exemplu de vigilenţă comunistă! Prim model a fost, cum altfel?, Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. Una din cărţile de căpătîi în activitatea de formare a noilor scriitori era Probleme ale literaturii noi din R.P.R., unde erau incluşi cu articole şi studii, între alţii: Mihai Beniuc, Ovid S. Crohmălniceanu, Sergiu Fărcăşan, Mihai Gafiţa, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu, Dumitru Micu, Ion Vitner. S-a înfiinţat şi o revistă care era menită să vină în sprijinul tinerilor cu aspiraţii de scriitori, angajaţi prin „operă” în construcţia socialismului în tînăra republică populară: era vorba de Tînărul scriitor, dispărută în 1957 sub chipul efemerei reviste Mioriţa iar apoi sub cel al perenei publicaţii Luceafărul. În cei şase ani de activitate, pe porţile şcolii au pătruns sute de tineri (sub 30 de ani) în care partidul comunist investea speranţe, bani şi instrucţie stalinistă. În final Şcoala de Literatură a fost absorbită de Facultatea de Filologie din Bucureşti, cu o condiţie, totuşi onorabilă – acolo nu au avut acces decît cei care aveau bacalaureatul luat, şi una obligatorie – dacă se distinseseră în timpul stagiului de formare de doi ani din Şcoala de Literatură. Oricum, destui scriitori remarcabili ai literaturii române de mai tîrziu au trecut prin „stabilimentul” din Şoseaua Kiseleff nr. 10. Sediul se afla în somptuoasa casă a avocatului Toma Stelian, naţionalizată la momentul potrivit. La deschidere a luat parte şi titanul de atunci, Mihail Sadoveanu, căruia i s-au atribuit între altele, vorbele de duh, dar pline de adevăr: „Din şcoala asta au ieşit tot atîţia scriitori cîţi au intrat.” Adevărat grăit-a „Ceahlăul” literaturii române! Dintre aceştia se cuvin menţionaţi Nicolae Labiş, Zaharia Stancu, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Radu Cosaşu, Dumitru Micu, Ştefan Bănulescu (!), Alexandra Indrieş, Alexandru Andriţoiu, Lucian Raicu, Nina Cassian, Ion Băieşu, Al. Căprariu, Shaul Carmel şi… autorul cărţii în discuţie, Marin Ioniţă. Au fost şi două cazuri de exmatriculare: Fănuş Neagu şi Gheorghe Grigurcu, ultimul fiindcă îl vizitase pe Tudor Arghezi, pe atunci trecut la index de „cîntăreţii” realismului socialist.

Dintre profesorii care au predat acolo, în epocă vajnici propagandişti, teoreticieni şi creatori puşi de bună voie în slujba realismului socialist, nu-i putem trece cu vederea pe Dan Deşliu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihu Dragomir, Mihai Beniuc.

Bineînţeles că toate sau aproape toate informaţiile „istorice” de mai înainte pot fi desprinse din cartea lui Marin Ioniţă, dar şi din alte suficiente surse. Ceea ce nu găsim decît în Kiseleff 10. Fabrica de scriitori sînt amintirile personale, întîmplările, unele hazlii, altele caraghioase, ironia, comentariile acide la adresa politicii din epocă, dar mai cu seamă portretele unor colegi de-ai lui Marin Ioniţă, care au lăsat urme în literatura noastră un pic mai tîrziu. S-ar putea crede că locul de onoare în galeria de portrete îi revine lui Nicolae Labiş, dar treburile nu stau chiar aşa. Deşi Nicolae Labiş e prezent în mai multe evocări, puţine sînt consistente, ample, chiar şi episodul morţii poetului. Cauza este una singură: Marin Ioniţă evocă detaliat doar momente trăite, evenimente la care a fost martor nemijlocit. Nicolae Labiş, povesteşte Marin Ioniţă, s-a întîlnit indirect cu… Nichita Stănescu, adicătelea fără să ştie unul de altul. Intermediară: o iubită comună, Doina, şi ea absolventă a Şcolii de Literatură. Labiş (n. 1935) îi fusese coleg, Nichita (n. 1933) îi va fi iubit după moartea poetului din Mălini. După închiderea şcolii (1955), Nicolae Labiş nu s-a mai întors acasă, continuînd să rătăcească prin capitală. În cele din urmă a găsit găzduire la bucureşteanca Doina care „avea locuinţă pe termen nelimitat în zona bulevardul Carol şi Calea Moşilor”. Însă „Idila s-a sfîrşit lamentabil” fiindcă „Labiş nu voia să-şi bage capul în jug” dar şi pentru că „la orizont se profila Nichita Stănescu”, spune Marin Ioniţă. El a stat în apropierea poetului Primelor iubiri, încercînd să-i devină prieten. Deşi un străin nu l-ar fi remarcat între ceilalţi studenţi, în sala de curs, în pauze Labiş îi polariza pe colegi în juru-i. Cei doi au fost chiar „colegi” de dormitor. „Dar dormitorul nostru devenise un adevărat loc de pelerinaj în care se strîngeau, nu ştiu cum, şi tineri din afara şcolii, studenţi de la Universitate, de la teatru, de la arte plastice, de la teologie.” Popularitatea lui Labiş era incontestabilă. Portretul lui este cel al unui om care mai mult tăcea, care nu agrea contrazicerile, nici vorbele mari, nici verdictele. „Nu lua pe nimeni în derîdere. Cel mult rîdea gutural şi înfundat, cu pumnul la gură. Nu-i înfrunta niciodată pe cei slabi, chiar dacă mai erau şi proşti.” Insist asupra lui Nicolae Labiş nu numai pentru că el a fost un poet mai mult decît promiţător, după unii un geniu tînăr care ar fi fost în stare să se apropie de Mihai Eminescu, dar şi pentru amănuntul istorico-biografic ce nu trebuie neglijat: în 2016 se împlinesc şi trebuie comemoraţi 60 de ani la tragica lui dispariţie, în seara zilei de 2 decembrie 1956. Labiş este evocat şi împreună cu cel mai apropiat prieten, Gheorghe Tomozei. Acesta din urmă, alături de Florin Mugur, ocupă următoarele locuri în galeria de portrete al cărui autor şi ghid este Marin Ioniţă. Sînt, aşa cum am spus, evocaţi şi mulţi alţii, mai pe larg sau numai în cîteva propoziţii ori cuvinte, unii cu trăsături caricaturale.

În preajma lui Nicolae Labiş se puneau la cale „adevărate spectacole. Actori principali: Radu Cosaşu, minte scăpărătoare, care despica firul în patru şi căuta răspunsuri la orice problemă, Lucian Raicu, inteligent, aşezat, cu biblioteci întregi în cap, Ion Acsan, cunoscător ca nimeni altul al istoriei, filosofiei şi literaturii antice şi orientale, Ion Buda, care clătina din capul lui cît  o ciutură, Nicolae Motoc, agitat fără voie, Ion Gheorghe, mereu bănuitor, Horia Aramă, cu gîtul ca de cocor şi cuminte ca un şcolar premiant, Mihai Negulescu, cel cu ochi de căprioară, Niculae Stoian, mutat din viitoarea fierărie a lui Iocan în trecutele poeme ale lui Maiakovski, Ovidiu Zotta, cu ochelarii grei pe un nas borcănat şi iubit de una din cele mai frumoase colege, Dumitru Carabăţ, gata oricînd să-ţi vorbească despre orice film celebru, Florin Mugur, cu ochii jucăuşi, Gheorghe Tomozei, cu gene de actriţă, cei doi juveţi, isteţi la minte şi iuţi la vorbă, G.D. Vasile şi Nicolae Ungureanu, Irimie Străuţ, care clocea un scenariu cu greva minerilor de la Lupeni, Ion Grecea, căpitan de grăniceri pe fîşia Editurii Militare…”. Mari şi mici, memorabili sau deja uitaţi, minori sau creatori de certă valoare, scriitorii, pe atunci tineri, creionaţi de Marin Ioniţă, vor dăinui prin cartea lui ca nişte figuri insolite ale unui deceniu de fier, terifianţii ani 50 din secolul XX.

 

Revista indexata EBSCO