Mar 16, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Livia IACOB – Cîmpiile Okavango

După o prealabilă detaşare de plutonul „oficial”, controversat şi agitat al literelor ieşene, care s-a produs în timp, iar nu sub forma unor neconvingătoare salturi bruşte, prin vizibile apariţii editoriale susţinute de critici şi istorici literari de primă mărime, de confraţi într-ale scrisului provenind îndeosebi din rîndurile optzeciştilor, dar şi de mai recent lansatele voci lirice pe o piaţă literară extrem de vie, dinamica liricii semnate de Vasile Burlui se reinventează, practic, printr-o puternică turnură în volumul de faţă, printr-o ruptură cu istoria, cu, aş zice, încrederea în utopismul ei. Autentic document sufletesc al celui care, după ce a pus punct războiului, cum îi plăcea lui Eugène Ionesco să scrie, cu toată lumea, claustrîndu-se în universul unde realitatea contondentă cedează locul evocărilor sinestezice şi evaluărilor lucide, Cîmpiile Okavango (Junimea, 2016) promit, la o primă vedere, să oglindească o metamorfoză spectaculoasă.

Anume schimbarea la faţă a celui bolnav de literatură, incapabil să vieţuiască în afara ei, transformarea lui radicală într-un sceptic mîntuit, care aşterne, prin asceza lui, semnul sinonimiei între religie şi artă, între cuvînt şi ontos, între taină şi gnoză, optînd aproape fără excepţii în favoarea termenului secund. Iar lucrul acesta se petrece în descendenţa unor paradigme poetice greu imitabile, livresc mărturisită adeseori prin uşurinţa şi glisările intertextualizării, dacă ar fi să ne gîndim doar la traiectoria, specifică modelului francez, ce uneşte trubadurii medievali şi poeţii simbolişti cu care rezonează uneori autorul acestor versuri.

Aşezîndu-se, cu olimpiană calmitate, sub semnul atît de frumoasei rostiri blagiene conform căreia „Orice carte scrisă e o boală învinsă”, poemele pe care Vasile Burlui le reuneşte acum sub titlul (exotic incitant) Cîmpiile Okavango readuc în lumina actualităţii un tip de meditaţie pe care l-am fi putut crede dispărut ori poate pe cale de dispariţie, asemenea spectaculosului şi rarisimului ecosistem pe care-l invocă. El aminteşte în subtext că într-un secol precum acesta în care timid am păşit, ce manifestă tot mai vii tendinţe autodistructive, căci dirijate sistemic, doar anti-istorismul poate detrona căderea în timp a fiinţei umane. Aşa că trubadurul vremilor noi, care scrutează lumea prin prisma evilor eterni şi substanţiali din care provine şi al căror mărturisitor se doreşte a fi, nu se mai arată predispus la visare ori la antrenantă contemplaţie, ci la acută, sacerdotală reflecţie, una capabilă să reabiliteze virtuţile terapeutice ale rostirii poetice şi să reinstaureze gîndirea ca fundament al actului artistic.

Eul tulburat de mizeria prezentului, dar care-i supravieţuieşte, în cele din urmă salvîndu-se prin rezistenţă culturală, trebuie salutat tocmai din această postură de supremaţie; îl vedem pîndindu-şi condescendent cititorii şi dejucîndu-le, ca un farsor de geniu, planurile interpretative, la fiece pas punîndu-şi întrebări existenţiale şi reinventîndu-şi cosmosul propriei metamorfoze, demiurgic, în cadenţe de prelungi şi arborescente litanii, chiar dacă, pe alocuri, ele sînt deghizate şi împrumută chip de stranie şi tulburătoare romanţă. „Cu fiece poem pe care-l scriu/ Îmi pare că mă părăseşte o iubită,/ Lăsîndu-mă cu suflet gol şi prea pustiu/ Şi suferind de-o boală neîntîlnită” sînt versurile cu care se deschide această emoţionantă confesiune, una a risipirilor văratice şi a amurgurilor viorii, a cărărilor ascunse şi a drumurilor desluşite, a suferinţei care, în cheie hristică, împlineşte şi aureolează destinul.

Maladivul înşelător – căci el se supune regulilor după care este condusă lumea aparenţelor – prin care se pătrunde în dimensiunea cvasi-gnostică, graţie căreia poezia se desăvîrşeşte exclusiv prin subtilele ei resorturi hermeneutice, pare să rămînă, de altfel, de-a lungul întregului volum cea mai puţin sinuoasă (poate singura?) cale capabilă să descrie interesul complicatului poet pentru „esenţele tari” şi să-i configureze un imaginar în care taina şi revelaţia, clarul şi obscurul, magia metaforelor şi limpezimea conceptuală se întîlnesc şi funcţionează osmotic. Fără a cădea pradă păcatului egolatriei, cel care scrie şi se (de-)scrie în rîndurile pe care le veţi citi o face conştientizîndu-şi infirmitatea de a vieţui după chipul şi asemănarea celorlalţi, manifestînd adică un profund sentiment al diferenţei, greu de imaginat în rîndurile atît de omogene, lipsite de individualităţi creatoare puternice, ale generaţiilor poetice rapid şi fără substanţialitate succedate în proximitatea prezentului nostru. El nu se sfieşte să asocieze condiţiei proprii gesturi ritualice ce l-ar putea situa în vecinătatea magului călător în stele („De-asupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,/ De-asupra de lume, de-asupra de nori,/ Stă magul; priveşte furtuna pornită:/ De-asupra lui soare cu raza iubită,/ Desupt iarnă, ploae, zăpadă, fiori”) sau în descendenţa balcanică a personajului („Sfînt trup şi hrană sieşi/ Hagi rupea din el”) născocit de Ion Barbu, emoţionîndu-ne cu spuse precum cele ce urmează: „Cu fiece poem pe care-l scriu/ Mai rup din mine, sfîntă, o bucată,/ Grăbindu-mă spre constelaţia din care viu/ Şi-n care, ştiu, ajunge-voi vreodată”.

În ritmurile de procesiune ale acestor poeme se pătrunde răbdător, acceptînd pactul pe care iscusitul rapsodul, deţinător al harului alchimic, îl propune. Cu inteligenţă şi seducător prin magia muzicală a exprimării sale aforistice, acesta îşi completează „dulceaţa” armonioasă cînd livresc îndrăgostită, cînd ontologic orientată a discursivităţii anumitor texte printr-o abilă regizare a conţinuturilor. Condamnat să actualizeze tipuri identitare diverse ale eului liric, poetul secolului XXI, care îşi scrie versul „după o mecanică necunoscută”, în burgul celor şapte coline, plăcîndu-i să se regăsească în ipostaza menestrelului medieval, după care fără zgomot să coboare, după cunoscuta metodă blagiană, treptele devenirii, mergînd întotdeauna înapoi către sine, căutînd, adulmecînd, răstălmăcind, diluînd şi vălurind sursele de inspiraţie ale operei, materia impalpabilă şi adesea imposibil de definit cu exactitate, nuanţele şi chipurile narcisiace ale acesteia. Ascultînd la gramofon o placă veche şi închizîndu-şi ferestrele pentru ca larma străzi să ne mai audă, din librării pustii şi cafenele, Vasile Burlui este un solitar în căutarea partenerilor egali, a confraţilor de stirpe-aleasă, cum i-ar fi denumit poate François Villon, de unde şi obsesia pluralului, în poeme precum Pelerini („Adormim neîmpăcaţi sub raza de lună,/ Naivi, hrănind cu iluzii minciuna,/ Aşteptăm vestitorii povestea să spună,/ deasupră-ne cerul e mut totdeauna”), Anul nou („Cu păr cărunt copilărim secunde/ Furaţi de o fantasmă diafană/ Pe care n-o mai întîlnim nici unde,/ Doar cuibărită-n inima orfană”), Galeria („Îmi sînt cu toţii fraţi apropiaţi,/ I-aş invita în fiecare zi la masă,/ Din colţuri ori din rame mă privesc miraţi/ Şi-s ei stăpîni pe suflet şi pe casă”) sau Argonauţii: „Am căutat şi noi lîna de aur/ În anii tinereţii ce s-au scurs (…) Argonauţi cu nava sfărîmată,/ Cu vela sfîşiată în aprige furtuni,/ Stăm mărturie că am fost şi noi vreodată/ Şi tineri, şi frumoşi, şi poate buni!”.

În ampla lui desfăşurare, discursul liric sedimentat în Cîmpiile Okavango este de fapt un solilocviu, care uneşte, în acord cu Temeiul vîrstelor, copilăria, perioada visărilor juvenile şi a inocenţei îndelung şovăielnice, şi maturitatea operînd pe cord deschis, prin judecăţi dure, lucide, adesea masochiste, dar niciodată temătoare. „Mă-mpiedic de mine în noaptea albastră”, scrie Vasile Burlui, în maniera voit picturală în care s-ar putea exprima, să zicem, un artist complex precum Sabin Bălaşa, pentru a continua cu dezarmanta dezolare a alergătorului de cursă lungă, pe care drumul primit ca pe un har nici nu-l poate surprinde, nici nu-l poate lăsa indiferent: „Mă mai lovesc de mine din teamă uneori,/ Cînd cerc să mă strecor prin noapte nevăzut” sau „Pe stîlpul lumii mă aflu răstignit/ Iar umbra mea se risipeşte-n univers/ Mă risipesc prin galaxie înmiit,/ Tribut cometelor ce s-au oprit din mers”. Timpul meu ne înfăţişează un Arhipoeta, rezonînd cu modelul pretextual din Carmina Burana doar întru adîncirea, peripatetică, a misterului („Sînt călător spre galaxii îndepărtate/ Şi doar dintr-o-ntîmplare sînt cu voi”) întrucît nivelul descriptiv al viziunii doar subminează zona de rezistenţă, plurisemantismul textului şi mimează, etapizîndu-le, ipostazele condiţiei poetice. Evoluţia perspectivei se internalizează, se radicalizează de la versurile în notă eminesciană precum „Sînt călător în timp, dar timpul meu/ În curgerea de veacuri încă n-a sosit./ M-oi odihni la noapte-n Elizeu/ Dar voi pleca în zori spre alt zenit” la complicata reţea de simboluri transfigurînd, chiar încifrînd tematizarea de natură filosofică-religioasă. Un alt aspect care merită toată atenţia trebuie inventariat în spaţiul pe care îl dedică Vasile Burlui fiinţării în afara cronotopului, privilegiind existenţa transistorică şi atemporală: „În veacuri mă va răsfăţa secunda/ Purificat din nou în arderea de tot,/ Protonii mei împrăştiaţi în unde/ Ce-a mistuit seminţia lui Loth”.

Iată, aşadar, cum se înfăţişează lumii un scepticul mîntuit care trage un semnal de alarmă atunci cînd îl recreează pe Zoon politikon-ul întristătoarelor timpuri pe care le trăim (definit prin pluralitatea compromisurilor făcute şi, ca atare, supus hulei şi agresiunii verbale). Sau cînd alcătuieşte, după toate coordonatele reţetarului romantic peste care se suprapun eforturi imaginative aparţinînd fractalului postmodern, o înfricoşătoare antiteză pornind de la geopolitica recentă, evident defavorabilă Eurabiei de care se vorbeşte tot mai des în ultima vreme şi omagiind Africa graţie libertăţii pe care o emană sălbăticia ei. „Priviţi cu luare-aminte înverzitele cîmpii Okavango,/ Unde puteţi rătăci printre baobabi şi izvoare,/ Unde viaţa şi moartea au parfumul şi gustul de mango,/ Dar, îndurerat, nimeni nu-l plînge pe cel care moare!” sîntem invitaţi, aparent cu detaşare, la o destinsă, neimplicată contemplaţie. Limbajul se dovedeşte însă a fi esopic, subversiv, imaginile se completează şi vin să exhibe pesimismul profund al poetului. Meditaţia are un gust amărui, interogaţiile rămîn, ca de atîtea ori, retorice… „Dar pe bătrînul meu continent? Ne străduim fiecare/ Să facem ca viaţa să curgă ca în cîmpiile Okavango,/ Unde principiul de bază plăcut tuturor este care pe care,/ Însă viaţa şi moartea nu au nicidecum parfumul şi gustul de mango!”

Notă parţial confesivă a paginilor este dublată de voit arborata postură meditativă, tragică a unui eu surprins in medias res, în iureşul istoriei recente şi găsindu-se în imposibilitatea de a o schimba prin forţa (deplînsă aici!) a scriiturii sale. Nevoii de artişti care să-şi salveze tonul personal, dacă nu chiar regional prin permanenta şi nostalgica întoarcere către copilărie, ipostaziată maternal sau lingvistic, i se răspunde aici prin metamorfozarea poeziei într-un partener egal al căutărilor proprii. Toate mărcile specifice acestui mod de reinventare, în fond, a literarităţii – de la autoreferenţialitate, intertextualitate sau parodie şi pînă la demitizare, ironie, interesul pentru spargerea clişeelor şi chiar obţinerea unor aforisme detaşîndu-se de context prin caracterul lor înzestrat mnemotehnic – sînt puse în umbră de o anumită dorinţă de vindecare a vechilor răni, de dorinţa, care-i aparţine degrabă a copilului ce sălăşluieşte în adult decît celui din urmă, de a se transforma într-un justiţiar cu orice preţ, care-l împinge să scrie, dintr-un condei niciodată grăbit, o altfel de carte, a semnelor pierdute. Doar astfel poetul poate supravieţui, pare să spună răspicat Vasile Burlui, eliberat de orice spaimă, dar mai ales de teroarea vidului, rescriind imnurile sacre pe care le credem pierdute, ori poate îngropat la poarta unui templu, unde îl vedem în straie de mag, etern condamnat să încrusteze, în poemele de aur odinioară scandate în şoapte, cele şapte taine „în noaptea albă cu chemări”…

Revista indexata EBSCO