Mar 16, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Desfãtãri şi alte mãrunţişuri de demult

După cîteva remarcabile cărţi despre viaţa cotidiană şi amoroasă a primei modernităţi româneşti, după articole şi intervenţii publice despre epoca fanariotă şi, deloc în ultimul rînd, după contribuţia importantă la scenariul filmului Aferim! (regizat de Radu Jude), nu se mai îndoieşte nimeni de profesionalismul Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. Avem în ea, deopotrivă, ochiul ager al istoricului de vocaţie şi pana evocatoare a scriitorului de talent. Nu e uşor să pui în pagină, de fiecare dată, fluent şi captivant, „poveştile” adevărate pe care le descoperi în uitate documente de arhivă şi să redai, astfel, tabloul viu al unei lumi care a generat, în mod fundamental, etosul României de azi.

Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească. 1750-1860 (Humanitas, 2015) e ultima lucrare a prestigioasei autoare. Mecanismul de naştere a „poveştilor” despre mărunţişurile care, adesea, scapă marii istorii (bucătăria şi obiceiurile legate de hrană, modurile de socializare, igiena, petrecerea timpului, bolile, peisajul citadin, moda, practica morţii), e foarte aproape de poetica literaturii. Şi nici nu putea fi altfel, de vreme ce a trebuit să lucrezi nu doar cu date concrete, luate direct de la variatele „izvoare ale cotidianităţii” (memorii, scrisori, acte de cancelarie, manuscrise, cărţi româneşti şi străine la subiect), ci şi cu unele imaginare, improvizate pornind de la ce se ştie despre o anume paradigmă a cotidianului. Afirmă Constanţa Vintilă-Ghiţulescu: „Bineînţeles că toate cele spuse aici se construiesc doar în imaginaţia mea (şi poate şi a cititorului!) după lectura atîtor documente, şi bineînţeles că nu vom şti niciodată adevăratele mirosuri de pe Podul Mogoşoaiei. Dar asta nu ne împiedică să încercăm reconstruirea acelei lumi, testînd mirosuri, miresme, savori, sunete, muzici, culori, peisaje, desluşind atitudini, gesturi şi posturi în spatele unui vocabular inspirat de miresmele Orientului. Este ceea ce vă propun prin această carte, dorind să recompunem scene de viaţă cotidiană din jurul anului 1800, aşa cum le-am imaginat (s.m., AGR) după lecturi multiple prin labirintul trecutului. Temele nu sînt aprofundate, în sensul epuizării lor, nici nu ne dorim acest lucru, nici n-ar fi posibil din raţiuni cît se poate de obiective: noutatea lor în istoriografia românească şi marea cantitate de documente rămase inedite. Aprofundarea unor astfel de teme ar însemna, de fapt, volume imense pentru fiecare subiect în parte. Îmi propun doar să ofer scene de viaţă cotidiană, însoţite de importante şi numeroase surse arhivistice, gîndind şi sperînd că poate voi împrăştia măcar o parte din mitul aşezat peste trecutul nostru: acela că «nu există surse»”.

Aşadar, fascinante scene de viaţă cotidiană” avem, în cartea autoarei, o lume colorată, parfumată şi zgomotoasă, cu personaje, peisaje şi obiecte, desprinse, parcă, din poveştile cu boieri, domniţe şi servitori, cu străini, ţărani şi orăşeni, cu ţigani de curte, funcţionari, militari, spiţeri, guvernante, ambasadori şi domnitori. Asistăm la ritualul meselor încărcate de bucate şi la servitul cafelei în ibrice şi ceşcuţe, trecem prin fumul ciubucelor şi inspirăm visătorul afion, vizităm cămări aromate şi odăi decorate oriental, ne plimbăm cu trăsura, pe strada mare şi-n împrejurimile pitoreşti ale Bucureştiului de altădată, mergem la baluri, dansăm la zaiafeturi, trîndăvim şi bîrfim, citim gazete şi calendare ortodoxe, întinşi pe divanuri şi pe canapele, îmbrăcaţi după felul celor care au dictat gusturile valahe. Nu sînt ocolite aspectele mai puţin plăcute, căci, nu-i aşa?, viaţa le conţine pe toate, iar „patima şi desfătarea” atrag şi „obidă”, nu numai bucurie. Avem Mîncăruri româneşti şi gusturi franţuzeşti, avem Dulcea sastiseală şi Petrecerea teatrală, dar avem, în colţuri nu întotdeauna ferite, gunoaiele din oraşe (Ubicuitatea murdalîcului), latrinele din spatele caselor (Un loc pentru trebuinţele firii), inevitabilele neputinţe trupeşti (Halene şi miresme; Greieri, purici, păduchi; Serviciu sanitar), arzătoarele boli venerice, durerile sîcîitoare de dinţi şi chiar Spectacolul morţii. Profund balcanică şi abia amuşinînd Occidentul, lumea românească de la graniţa veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea reprezintă în grad maxim contrastul, în cele spirituale, în cele materiale, în cele sociale şi-n cele „politiceşti”. Public sau privat, românul sfîrşitului de eră fanariotă se desprinde greu de înapoiatele habitudini turco-greceşti, pentru a păşi, timid, în zonele limitrofe ale civilizaţiei occidentale. Autoarea recunoaşte că a vorbit mai ales despre cei ce au lăsat semne, adică despre cei mai bogaţi, mai importanţi, care au avut ceva de spus. Ceilalţi, săracii din bordeie şi analfabeţii neştiuţi „s-au amestecat odată cu pămîntul”. Ei intră în istorie mai tîrziu, cînd documentele oficiale ale recensămintelor şi ale anchetelor de poliţie îi scot din anonimat, de cele mai multe ori cu tot felul de culpe şi exagerări. Dacă „românii nu sînt mai curaţi sau mai murdari decît ceilalţi locuitori ai Europei”, ei sînt, totuşi, mai întîrziaţi, în toate. Parte, din cauza propriilor date antropologice, parte, din cauza pliului istoric în care, fără voia lor, au fost aruncaţi.

Ilustrez ideea contrastului ce caracterizează spaţiul românesc din epoca abordată de autoare prin două savuroase secvenţe. Prima e culinară şi se referă la „masa bogatului”: „Dimineaţa se deschide cu un pahar de apă rece, o cafea amară, o linguriţă de dulceaţă sau de şerbet. Urmează apoi zacusca, adică gustarea de dimineaţă, pentru că sensul iniţial al acestui termen, împrumutat odată cu venirea ruşilor, acesta este. Un prînz obişnuit începe cu un aperitiv, atît de necesar pentru a stîrni pofta de mîncare. Doctorul Constantin Caracaş povesteşte că boierii preferă «cîte un pahar de rachiu de vin simplu sau amestecat cu aromatice de roze, mentă, ambră, cafea, aloes, foi de chitru, chinamon, angelică şi altele» sau vutci de ienupăr, de scorţişoară, de chitră şi de lămîie, de flori de mărgăritărel, de trandafir, de anason sau de cuişoare sau simplu «gătite cu zahar». Urmează «conserve de peşte de mare, ca sardele, lacherdă, licurini sau icre, măsline, salam de Italia, brînzeturi felurite, locale şi străine». Printre cele locale sînt apreciate brînza de burduf şi urda, cărora li se adaugă caşcavalul de Gorj, de Cîmpina şi de Penteleu. Mămăliga este fiartă în lapte sau făcută după reţete aparte cu unt, brînză, smîntînă sau aromate. Pîinea este bine coaptă, uşoară, albă şi pufoasă. Salatele sînt diverse: de lăptuci, de andive asortate cu capere, felii de lămîie, oţet, untdelemn şi zahăr; de sparanghel, de sfeclă roşie coaptă în spuză, de morcovi, de cicoare, asortate cu capere, cu stafide, cu oţet de trandafiri şi zahăr sau cu seminţe de rodii.”

Cealaltă secvenţă, mai puţin plăcută, dar la fel de plastică,în sinusoida evocării, e despre mirosurile din oraşe: „Simigeriile, brutăriile, măcelăriile, tăbăcăriile, boiangeriile, cîrciumile răspîndesc mirosuri şi duhori. Spre cer nu se înalţă numai miros de covrigi proaspeţi, de pîine aburindă sau de cîrnaţi pe grătar, ci şi fum, «putoarea fierberilor», «duhoarea cuhniilor», care reprezintă un amestec de ars şi afumat, de acru şi stricat, de dulce şi amar, de stătut şi vechi. Mai e putoarea cărnurilor ce-au fermentat şi s-au răscopt pe tejghea şi în magazii. Roiuri de muşte se agită vara în jurul stîrvurilor, atrase de mirosurile fetide, haitele de cîini dau roată rămăşiţelor, oaselor, hoiturilor aruncate pe maidan şi pe malurile Dîmboviţei, stîrniţi de mirosurile grele ale cărnurilor intrate în descompunere.”

Veritabilă „fereastră către trecut”, cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu se citeşte ca un roman de epocă. Documentată, doldora de detalii picante şi de informaţii inedite, lucrarea arată cît de literară poate fi o carte de istorie a vieţii cotidiene. Din nou, vedem cît de importantă este imaginaţia, inclusiv în ştiinţele care se revendică de la cele mai precise surse.

Revista indexata EBSCO