Mar 16, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – O expediţie în Africa rãsãriteanã

Mihai Tican Rumano, Sub soarele Africii răsăritene, Editura Polirom, 2015

Autorul anunţă în Introducere că în călătoriile sale a privit întotdeauna cu ochiul cercetătorului pasionat de noutatea locurilor şi civilizaţiilor, adunând un material documentar interesant pentru cititorul european. În peregrinările lui prin Africa răsăriteană a folosit, pentru străbaterea distanţelor, trenul, vaporul, automobilul, caravana şi aeroplanul. Călătoria începe la Constanţa cu vaporul „Dacia” despre care autorul spune că a fost complet renovat în 1924 în şantierele româneşti, fiind unul dintre cele mai confortabile de pe linia Constanţa-Istambul-Alexandria. Mircea Anghelescu afirmă în prefaţă că această carte aduce o schimbare în privinţa aventurilor din volumele precedente: „neînfricatul vânător lasă puşca jos pentru a visa mai mult şi a medita cu modestie în marginea lumii pe care o cutreierase. Spre deosebire de călătoriile de până acum, pline de aventuri sângeroase şi de incidente dramatice, această călătorie prilejuieşte mai degrabă căutări ale unor lumi imaginare pe care, bineînţeles, nimeni nu le poate găsi”.

Descrie cu talent ceea ce vede pe malurile Bosforului apoi Istambulul modernizat care, odată cu schimbarea numelui şi-a schimbat şi înfăţişarea. Autorul precizează că „numele i-a devenit turcesc şi aspectul european. Străzile lui nu mai au pitorescul şi poezia de odinioară; nu l-am mai recunoscut. Nu mai sunt nici văluri pentru femei, nici fesuri pentru bărbaţi. Turcii poartă pălării şi salută europeneşte. Au dispărut parcă şi flăcările ce ţâşneau din ochii turcoaicelor”. Tican îşi exprimă admiraţia pentru Kemal Paşa (Atatürk) care a transformat complet ţara şi locuitorii, dar îşi exprimă şi îndoiala că aceste transformări care au provenit din poruncă, ar putea intra prea curând în spiritul poporului.

Călătoria continuă spre Beirut prin portul Pireu al Atenei. În strâmtoarea Dardanele marea se îngustează atât de mult încât pare mai degrabă un mare fluviu curgând liniştit. Vaporul ajunge în Marea Egee plină de insule şi de legende ale Antichităţii. Călătorii au prilejul să sărbătorească Crăciunul respectând tradiţiile româneşti cu sarmale şi caltaboşi. Mai departe, spre Beirut, marea devine neliniştită şi călătoria se prelungeşte intervenind şi unele mici incidente. La o distanţă de 25 de mile marine, ochii pasagerilor văd frumoasa panoramă a Beirutului spre care îi îndeamnă şi zbuciumul prelungit pe mare şi dorinţa de a simţi din nou pământul sub picioare. Memorialistul simte nevoia de a face şi unele trimiteri la istorie spunând că în epoca romană acest oraş se numea Colonia Julia Augustus Berytus în cinstea fiicei lui August. Apoi în secolul al treilea î. Ch. Beirutul a fost centrul de cultură elenă de mare importanţă, cu şcoli renumite. Tican Rumano oferă multe informaţii despre populaţie (200.000 de locuitori) în majoritate creştin-ortodoxă, despre obiceiuri, arta culinară, politică şi frumuseţile naturale ale zonei.

O scurtă şedere la Haifa pe pământul făgăduinţei îi prilejuieşte momorialistului consideraţii asupra ţinutului Palestinei al cărei port este. La Ierusalim se ajunge din Haifa pe o cale ferată lungă de 87 km. Călătorul spune că vechiul oraş îşi păstrează culoarea locală şi cutreierându-i străzile ai impresia că trăieşti o clipă în vremurile biblice. Alături se ridică clădiri moderne, străzi largi, magazine şi instituţii. La o polulaţie de numai 50.000 de locuitori se găsesc numeroase temple şi şcoli pentru populaţia arabă şi israelită. În Haifa nu există nici un cabaret sau altfel de local de noapte deoarece guvernul palestinian nu îngăduie ca pe pământul sfânt să se petreacă fapte în afara regulilor morale. Sunt prezentate şi informaţii despre felul cum sunt organizaţi şi ajutaţi noii sosiţi în colonii. Călătoria continuă spre Alexandria, oraşul celebru în diferite epoci. Formalităţile de acces pe pământul oraşului sunt plictisitoare şi destul de inutile: „Am avut în Alexandria zile de libertate şi bucurie. Le-am trăit din plin, căutând să întrebuinţez, după gust, fiecare minut. Deopotrivă am vizitat monumentele păstrătoare ale trecutului şi m-am înfundat în cele mai îndepărtate mahalale ale Alexandriei, dornic de a vedea şi viaţa contimporană a locuitorilor”.

Memorialistul face apel la date istorice spunând că oraşul a fost înfiinţat în anul 332 î. Ch. de împăratul Macedoniei, Alexandru cel Mare. Dominat de umbra marelui împărat, oraşul a rezistat renăscând din propria cenuşă. Unul dintre cele mai importante monumente este Coloana Pompeie, ridicată din granit roşu, în anul 296 în onoarea împăratului Diocletian. În apropiere, catacombele Kom el Shoqafa, iar în partea de nord, catacombele Ras el – Tin. Se pare că aceste catacombe ar data din secolul al doilea, iar în ele s-au găsit importante cantităţi de oseminte umane şi de cai. Se presupune că ar proveni din masacrul din anul 215 asupra tinerilor alexandrini sub împăratul Caracalla. Despre imensa bibliotecă a cetăţii lui Alexandru Macedon, memorialistul spune că ar fi fost distrusă prima oară când generalul roman Cezar a cucerit oraşul după lupta avută cu Marc Antoniu şi Cleopatra. Apoi a suferit în anul 390 în urma luptelor dintre păgâni şi creştini. Conform legendei, ultimul rest din bibliotecă a fost distrus în anul 641, când califul Omar a spus „dacă în Coran se găseşte toată înţelepciunea lumii, nu mai este nevoie să existe nici o carte, iar dacă în Coran nu este toată înţelepciunea, atunci toate celelalte cărţi trebuie distruse ca să nu se poată observa aceasta”.  Tican Rumano vede Alexandria ca un oraş occidental cu străzi largi, cinematografe, baruri, hoteluri luxoase. Descrie cu talent ceea ce vede, cele mai vizitate puncte de atracţie, grădini, parcuri, muzee unde se află numeroase antichităţi egiptene, greceşti şi romane. Observă varietatea raselor de oameni din care lipsesc doar pieile roşii şi malaiezii. Fotograf pasionat, nu ezită să reţină pe peliculă chipuri, străzi, pieţe şi tot ceea ce-l impresionează. Nu omite să prezinte şi un alt punct de onoare al oraşului – primul far din lume despre care se spune că atingea înălţimea de aproximativ 140 m, ar fi fost construit de către Ptolomeu Filadelful şi că s-ar fi prăbuşit la anul 1300. Autorul observă şi punctele negre din viaţa oraşului şi anume casele de prostituţie: „o vizită aci îţi lasă o impresie groaznică, capabilă să te urmărească zile întregi, asemenea unui vis urât. […]. La ferestre, în porţi, peste tot locul, apar figuri ce au pierdut de mult semnele oricărei drăgălăşenii femeieşit şi oricărei decenţe. Viciurile şi perversităţile şi-au lăsat brazdele lor adânci, de unde nu pot răsări decât florile otrăvitoare ale sifilisului şi demenţei”. O vizită la consulatul român îi face o bună impresie sub aspectul locaţiei, dar este dezamăgit de faptul că ţara nu este promovată turistic. Popasul în Alexandria este urmat de călătoria spre Port Said cu un tren ale cărui vagoane sunt vopsite în alb pentru a reflecta mai bine razele soarelui. Peisajul este alcătuit din culturi de bumbac, cămile ce poartă bătrâni sau copii, sate construite pe mici ridicături de teren. Câmpia bodată în vegetaţie alternează cu deşertul aspru. În aşteptarea vaporului care să-l ducă pe coasta franceză a Somaliei, călătorul observă oraşul Port Said aflat la punctul cel mai important al tuturor drumurilor de legătură între Europa, Africa şi Asia.

Pătrunderea în Canalul de Suez îi prilejuieşte memorialistului o scurtă istorie a acestei căi de comunicaţie ce a început cu 14 veacuri înainte de era noastră. Realizarea de astăzi este datorată consulului Franţei în Egipt, Ferdinand de Lesseps. Deşi nu fără dificultăţi, la 25 aprilie 1859 străpungerea istmului dintre cele două mări a început. Lucrările au durat zece ani şi au condus la un fluviu lung de 169 km, lat de 60-100 m şi adânc de 10-15 metri creat de mâna omenească. Ieşind din canal, călătoria continuă pe Marea Roşie: „marea legendelor şi a Bibliei”. Cu multă sensibilitate este descris meşteşugul pescuirii de perle: „căci Marea Roşie e una din acele binecuvântate mări ce ascund în sânul lor minunatele pietre preţioase pe care un capriciu al naturii le-a făcut să se nască în carnea unor umile vietăţi. De fundul apelor sale străvezii se lipesc moluştele, între ale căror valve un bob de nisip devine sub magica influenţă a naturii o perlă nestemată. Şi pentru găsirea acestor pietre scumpe menite să împodobească frumuseţea feminină, sute de oameni, de la Marea Roşie până în Australia, îşi riscă aproape zilnic viaţa şi îşi ruinează, în cel mai bun caz, sănătatea”.

Un defect la maşinile vaporului face posibilă participarea autorului la o vânătoare de rechini în largul Mării Roşii. Autorul constată participativ lupta între viclenia şi îndemânarea omului şi forţa brutală a fiarei. După o călătorie de opt zile se vede farul de la Djibouti primul port al Somaliei franceze din Africa de Est. Oraşul a fost fondat în 1892 pornind de la o populaţie de cinci mii de locuitori. La data vizitării de către Tican Rumano oraşul număra peste paisprezece mii de suflete stabile. Legat prin cale ferată cu Addis Abeba, Djibouti este alimentat în permanenţă cu fructe şi legume din Etiopia, cafea, blănuri şi piei de animale. Piaţa din Djibouti este un loc unde vin caravane întregi pentru a-şi plasa mărfurile, dar şi pentru a se face cunoştinţe în vederea încheierii căsătoriilor.

Călătoria continuă pe Oceanul Indian. Un negru grav bolnav moare, ceea ce-i prilejuieşte autorului să descrie ceremonialul înmormântării marine: „învelit într-un cearceaf alb, nou, mortul este băgat într-un sac de pânză cafenie, de care apoi se leagă de o şină de fier, grea de 20-25 de kg. Astfel împachetat, cadavrul este aşezat pe un fel de jgheab mare de scânduri şi învelit cu drapelul. Câteva minute este ţinut pe covertă. O tăcere profundă stăpâneşte pe toţi… se trăiesc clipe de puternică emoţie. Un ofiţer şi şase marinari înconjoară improvizatul catafalc, îşi ridică ochii către cer şi apoi se apleacă în jos, în semn de rugăciune”. Cartea de amintiri abundă în date geografice, istorice despre structura populaţiilor tuturor ţinuturilor vizitate. Astfel, se pot afla date despre modul în care au apărut unele colonii şi despre felul în care au fost „civilizate”. După ce a colindat Etiopia, Somaliile, Oceanul Indian, Zanzibarul, Tanganyika şi Mombasa, un avion l-a dus la locurile sfinte unde a pătimit, s-a răstignit şi a îmviat Iisus. În Ierusalim a ridicat Solomon templul, locul de adoraţie al iudeilor care a fost distrus când babilonienii au cucerit cetatea. Şaizeci de ani mai târziu, Perşii au refăcut templul, dar cu şaizeci şi cinci de ani î.Ch., Ierusalimul a fost cucerit de romani care au distrus templul şi au părăginit oraşul. Sub bizantini Ierusalimul devine cetatea sfântă a creştinătăţii. Cucerit de arabi la 637, este recucerit de cruciaţi pe la 1090, care în 1099 au fondat regatul Ierusalimului, ce a dăinuit până la 1187 când a fost distrus de Saladin, sultanul Egiptului şi al Siriei. Impresionat de cetatea sfântă, memorialistul presară pe parcursul descrierii şi multe referiri atât la legendele biblice, cât şi la emoţiile şi sentimentele determinate de locurile vizitate: „acei ce străbat aceste locuri unde fiecare piatră, fiecare arbore vorbesc în limbajul lor mut despre viaţa şi suferinţele aceluia ce s-a sacrificat pentru omenire se simt năpădiţi de credinţă; îndoiala nu are ce mai căuta în sufletele lor. Ea îşi ia zborul ca o pasăre de noapte pe care o orbeşte lumina zilei”.

Este notat şi momentul începerii construcţiei bisericii româneşti de la Ierusalim – primăvara anului 1935. În drumul de întoarcere spre ţară, într-un interval de timp foarte scurt, Tican Rumano vizitează şi oraşul Cairo. După o scurtă incursiune în istoria apariţiei oraşului, călătorul vorbeşte şi despre câteva monumente: Hotelul Continental, Grădina Esbekieh, Moscheea Ibn Tulun şi extraordinara necropolă, de mare artă şi bogăţie „mormintele califilor”. Este pomenit şi marele muzeu de antichităţi egiptene, creat la 1857.

 

Revista indexata EBSCO