Mar 16, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Vrajã în ramã fanariotã

Cel mai nou roman al infatigabilei Doina Ruşti, Manuscrisul fanariot (Polirom, Iaşi, 2015), merită citit, cum deja s-a observat în entuziastele cronici care l-au întîmpinat imediat după apariţie, în varii moduri: ca roman iniţiatic, istoric, picaresc, de dragoste, de aventuri, de mistere, ezoteric, exotic, parabolic etc. Cheia po(i)etică nu e, nici ea, de neglijat, căci geneza acestei cărţi cu destin atipic, ce dă senzaţia că îşi devoalează parte din strategiile de construcţie numai pentru a-şi contraria cititorii avizaţi în materie de ficţiune metaistoriografică, merită cu siguranţă cunoscută: romanul ar avea la bază un manuscris real de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, descoperit de autoare în Biblioteca Academiei Române şi facsimilat în final. Acesta prinde, în plasa limbajului specializat, istoria schematizată, aproape neverosimilă, a vieţii unui „strein” care acceptă, în schimbul căsătoriei cu ţiganca iubită, să îi împartă („de la Sfetu Dimitri dispre iarnă pînă la Sfetu Gheorghe”) soarta de rob în curtea boierului care o deţine. Transpusă în carte, aceasta devine aventura lui Ioanis, necoptul vlaş din Săruna, care, sedus de Bucureştiul din Cîntecul lui Selim, nu ezită să îşi prade familia şi să îşi părăsească ţara, în căutarea unui alt destin. Acesta se va împlini, desigur, abia prin iubirea pătimaşă pentru Maiorca, ţigăncuşa care îl învaţă „fericirea de-a fi doar o cîrpă care putrezeşte în rana unui străin”. Desigur că pe canavaua poveştii în aparenţă imposibile de dragoste dintre „suditul” devenit Leun şi roaba Maiorca ni se împleteşte o ţesătură ficţională complicată, dar seducătoare, în care sînt vizibile cele mai diverse noduri tematice, de la manipularea prin cuvînt, trup sau magie la fascinaţia poveştilor supravieţuitoare, de la construcţia în trepte a identităţii de sine a individului mărunt la edificarea identităţii de grup sau chiar naţiune, în sfîrşit, de la relaţiile sinuoase dintre marea şi mica istorie la rosturile lor meta- sau chiar trans-.

Ce-i drept, înainte de orice altceva, odată cu Manuscrisul fanariot excelenta romancieră Doina Ruşti ţine să re-construiască şi să re-abiliteze cu mijloacele ficţiunii o întreagă lume, captivantă prin pitoresc, dinamism şi diversitate. Privită chiar şi aşa, prin lornionul metaistoriografic, lumea de sfîrşit de secol XVIII nu poate fi decît una dureros de contradictorie, pentru că în ea se consumă, cu egală rîvnă – şi uneori se amestecă pînă la indecizie –, şi patimi înălţătoare, şi instincte crude, şi elanuri civilizatorii, şi acte rebarbative. În roman, altfel spus, se practică sau se crede şi în biserică, şi în puterea întunecată a ritualurilor oculte (prin vrăji se leagă ori se dezleagă destine, se transformă oameni în animale sau păsări, se dă în bobi, mărgean, cafea…), se practică înălţarea prin orice mijloace (inclusiv … tehnice – vezi balonul cu heliu al baronului braşovean), dar se şi coboară în cea mai neagră mizerie fiziologică sau morală (să ne gîndim doar la comerţul cu robi şi tratamentele de o rară brutalitate pe care stăpînii le aplică acestora). Semnificativ e faptul că aceste contraste de tot felul – sociale, psihologice, mentalitare, culturale – sînt percepute pe toate palierele umanităţii pe care o suprinde, în cele mai convingătoare tuşe, condeiul romancierei dublate, în acest roman, de o remarcabilă cunoscătoare a sociologiei identităţii. Neîndoielnic, lumea din Manuscrisul fanariot alertează mai întîi şi în consecinţă e percepută prioritar prin simţurile comune, căci e plină de figuri, forme, culori şi arome ispititoare. Aproape fiecare secvenţă descriptivă sau narativă a cărţii re-învie un crîmpei de paradis senzorial trecut, baroc, divergent – prin urmare devoalat, adesea, drept un purgatoriu sau chiar un infern existenţial: „Străzile foşneau de fuste, iar răscrucile păreau înflorite de fesuri, işlice, taclituri sau chipie nemţeşti, în toate culorile cunoscute, de la turcoaz la carmin sau la plataginiul care scotea şiruri de lacrimi. Iar pe lîngă culori mai erau şi parfumurile, căci nimeni nu ieşea prin oraş fără să-şi dea cu alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul şi liliacul erau printre cele mai scumpe. Turnate în pînzeturi, în căldările de săpun, pe macaturi, risipite la rădăcina părului şi trecute pe la subţiori, parfumurile arătau valoarea adevărată a unui bucureştean.” Totuşi, ca orice prozator care se respectă, Doina Ruşti ne invită încă de la început să privim dincolo de pojghiţa dinadins amăgitoare a apelor ficţionale, oricît de înmiresmate ar fi ele. Or, odată îndepărtate aceste aparenţe senzoriale, e evident că resorturile de adîncime ale poveştilor prinse în rama fanariotă sînt subsumate mizelor macro- pe care le presupune valorificarea abilă a tematicii identitare.

Privind prin urmare în profunzime fiinţele de hîrtie (recte: de pergament) şi întîmplările lor, mărunte ori glorioase, nu poţi să nu observi că acest univers spectacular şi contrariant, de fibră barocă, poartă pecetea unei obsesii auctoriale majore – aceea a raporturilor dintre o identitate în fond fragilă şi o alteritate care îi e funciarmente necesară. Istoriile în general tumultuoase ale personajelor de prim-plan, dar şi eboşele de alegorii moralizatoare, micro-naraţiunile de prim-plan ori de fundal înecate într-un abur oniric sau fantastic dens, poartă, întotdeauna, această hieroglifă întemeietoare. Scriitoarea înţelege în profunzime şi redă în cele mai ataşante detalii mecanismele specifice ale identităţii individuale, proiectate pe pînza unei istorii colective tulburate. A se vedea, bunăoară, întortocheatul, istovitorul drum pe care îl parcurg pînă la cristalizarea şi mai ales exprimarea propriei identităţi majoritatea cuplurilor sau insinguraţilor din roman: Leun şi Maiorca, Dan şi Manda Doicescu, Arghir şi Zoica, Deli Zorzo, Mărgean cărăuşul, vrăjitoarea Tranca, Tilu Băjescu, Tuică şcl. A se vedea, apoi, obsesia celor implicaţi în naraţiune pentru iluzoriu, magie şi fantasmatic, pentru dualitate, camuflaj, împrumut şi chiar furt identitar (căci, vorba unui narator, „Un nume e o portiţă secretă, e o cheie de scrin, o casetă în care sînt păstrate documente de preţ”). Dar şi, din altă perspectivă, convulsiile transformării radicale a Bucureştiului, în oglinda căruia e privită, metonimic, o întreagă naţiune: un Bucureşti pitoresc şi atavic, rafinat şi sordid, venal, (auto)destructiv, cu energii clocotitoare şi irizări întunecate, zbătîndu-se între două lumi, cea orientală şi cea occidentală, egal înşelătoare, egal multiplicate în oglinda ficţiunii. Descriind, în cele mai relevante detalii, frumuseţile şi atrocităţile oraşului iubit, prozatoarea pune apoi lucid faţă în faţă şi confruntă fertil două geografii: geografia reală, reconstituită cu minuţie arhivistică, şi geografia culturală, rostuită în timp şi în urma unor sedimentări anevoioase de impresii obţinute sau măcar mediate livresc.

Nu în ultimul rînd, aş vedea în Manuscrisul fanariot un fermecător poem despre cuvinte şi fascinaţia irepresibilă faţă de lumile născute din ele. În roman se amintesc în numeroase rînduri virtuţile cuvintelor adevărate (sau, dimpotrivă, capacităţile destructive ale celor înşelătoare), se stabilesc etimologii relevante şi se comentează stereotipii nu numai româneşti de limbaj (şi, prin ele, de gîndire), se reflectează la modalitatea prin care cuvintele contribuie la constituirea unor reprezentări (inclusiv culturale), într-un cuvînt, se glosează pe marginea puterii lor de a face şi desface lumi. Admiraţia romancierei faţă de ţesătura aptă să trans-figureze realităţile cele mai diverse şi să îi transporte pe cei vrăjiţi de ele în alte universuri transpare practic din fiecare pagină, deşi se recunoaşte direct destul de tîrziu: „Pentru prima oară ascultă melodia cuvîntului amăgire. Era vechi, cu origini elastice şi ca ale pirului de grădină. În greceşte, maghevo, strecurat în latină ca amaggire, a făcut pui în toate dialectele limbii române. Amăgirea este un fel de vrajă, o înşelătorie subţire, un truc de fezandat inocenţi. Amăgirea promite, îţi arată un viitor făcut din cocoşi roz. Este minciuna pe care te ambalezi să o accepţi, pentru care te rogi. E speranţa cu aripioare de sfinx, puntea salvatoare şi mîna întinsă. Amăgitul nu e om. E doar un drogat, un puf plutitor… Amăgirea este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. Amăgitorul învîrte o baghetă de alun. El nu e un escroc sau un mincinos, ci un exaltat capabil să atragă pe oricine în visele lui.” (subl. mele, E.I.)

Manuscrisul fanariot este o carte superbă, scrisă de o exaltată care posedă ştiinţa extrem de rară de a-şi preface lucidităţile dureroase în vrajă literară de lungă durată.

Revista indexata EBSCO