Mar 16, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Cecilia Moldovan sau „dorul de cer”

La zece ani de la debut (cu Vîrste/ Ages, în 2006), mai scriind/ tipărind, între timp, proză, teatru şi semnînd traduceri, Cecilia Moldovan propune o nouă plachetă, a şaptea (după contabilitatea noastră). Şi cerul nu era aşa aproape (Editura Limes, 2015), beneficiind de o prefaţă doctă, cu iz didacticist, semnată de Paul Aretzu, dezvăluie – la o primă ochire – un şir de regrete poetice pentru cerul ’89, atît de bogat, vai, în promisiuni. Previzibil, Paul Aretzu trage comentariul înspre transcendent, aflînd şi argumente îndestulătoare. Poeta, în prima secţiune a volumului (Stele de import), este, însă, virulentă, deplîngînd relele moravuri, deriva unei ţări scoasă la mezat, desacralizarea/ dezvrăjirea. Sub acest titlu „mordant”, zice prefaţatorul, ea îşi afirmă răspicat atitudinea, neezitînd a ne oferi – în poemele imanentului – chiar tuşe apocaliptice, deschizînd „porţile marilor extincţii” (s.o.s., mankind!). În pod cu strămoşi, acuzînd reaua aşezare, năvala puhoaielor barbare („ne-am născut/ pe-un pod de lacrimi/ la cruce de două lumi”), lansează un avertisment, ţîşnit din magma disperării: „avea-vom atîta ţară/ cît merităm noi,/ adormiţii”. Pruncii „descalecă în pămînt străin” iar noi, „luaţi cu jocul de-a cerul”, rătăcim. Fiindcă bravi „geneticieni luaţi la întrecere/ cu El/ cu creat cromozomul/ propriei pierzanii” (s.o.s., mankind!), aşteptînd, împăcaţi cu soarta, o demolare „dusă la bun sfîrşit”. Astfel de bufeuri pamfletare, inventariind greşelile veacurilor scurse, ecourile unor revoluţii „schimonosite”, „rîurile de sînge” (vărsat de un „neam de treabă”, nejinduind „la ţarina de peste gard”) nu află încă tonul potrivit: „vorbele mele sînt prea blînde,/ răul făcut ţării pe vecie rămîne”. Şi atunci poeta, înfiorată de transcendent, sesizînd că „nu mai recunoaştem Răul după faţă”, se întreabă, chemînd în ajutor pe un Tată iertător: „Pe sub uşă disperarea îşi vîră gheara,/ ai noştri copii nu se mai uită-napoi,/ în zarva de la hotare îi alăptăm pe-ai altora,/ toţi – pînă şi Tu ţi-ai luat mîna de pe noi –,/ La cine să mergem, Doamne?” (v. la cine să mergem, Doamne?). Afînînd „ţărîna viselor”, ar vrea să întîrzie momentul plecării, zăbovind în preajma poeziei, la „cules de cuvinte”, aromind veşnicia: „Le simţi răsuflarea pîlpîind/ sub coaja literei – slobozeşte-le în lume/ poate fac lumină în jur/ sau măcar o umbră discretă!” (v. vine vremea să dai mai departe). Şi încă: „Este poate devreme pentru trupul meu/ să sporească infinitul./ Simt că mai e loc în priviri –/ pînă tragi colţul de preş încredinţat,/ mai sorb elixir de poem în liniştea nopţii.” (v. mai este loc în priviri). O simplă contabilitate ne lămureşte: „Atunci, priveşte în jur/ cîtă Iubire aşteaptă…/ şi izvorul din tine/ se redeşteaptă,/ şi urci încă o treaptă…/ pînă în clipa din urmă/ cînd nimic/ cu tine n-ai de luat/ şi pleci numai/ cu atît cît ai dat”. Iar soluţia ne este la îndemînă: oamenii, „însetaţi”, sînt condamnaţi la dragoste, încercînd să nu se piardă: „Chipul Tău/ tremură în oglinda apei/ din vasul samaritenei./ Numai atît/ am voie să Te zăresc…/ Semn că/ (atîta!) lumină/ este în fîntînă/ cîtă apă de dar/ golesc din ciutură” (v. mi-e sete de ceva). Într-o altă poemă (splendidă!), invocînd, retractil, „parfumul de cer” se va mărturisi lîngă piatra altarului: „Tu nu ai gustat graba/ – doar ţii veşnicia în braţe,/ laşi confortul să mă răsfeţe,/ cînd piatra picură lacrimă de piatră/ înaintez pe genunchi spre tălpile Tale/ totuna cu pămîntul-Tată,/ să-mi alăpteze nădejdile,/ să mă înveţe smerenia ţărînii…/ Mi-e foame de ceva/ care nu mă satură…” (v. mi-e foame de ceva). Chiar dacă poeta, dezvăluindu-şi altruismul şi micile vanităţi, nu este şi „o aşteptătoare de nădejde”, metamorfozînd erosul („rugul iubirii”) în agapé, la un rîvnit „hotar de lumină”. Încrîncenările s-au topit în orizontul cosmicităţii, precum în acest final jubilant, cinstind viaţa ca dar şi iubirea din jur, în calmă aşteptare, ţintind dezmărginirea: „Doamne, iubitule, greu a fost să aleg, numai tu ai ferecat biserici în trup/ sfinţindu-mă pînă la strigăt// şi de atunci/ noi doi păzim universul/ (la umbra mîinii Sale)” (v. varianta cîştigătoare de „noi doi”). Ar merita citată în întregime Ştima lacului, invitînd, dubitativ, la o aventură a cunoaşterii, spărgînd „pojghiţa realului”: «Abia atunci începe îndoiala de sine: „exist sau ăia de deasupra/ m-au inventat/ ca pe o minciună frumoasă?”».

Să mai notăm că în sumarele Note de lectură, aşezate la sfîrşitul volumului, apreciind harul şi rafinamentul Ceciliei Moldovan, Daniel Corbu strecoară o observaţie de reţinut: avem de-a face cu o poetă neoexpresionistă, explorînd „filonul social”. Cîtă vreme, am văzut, e o poetă de atitudine, cu vers sonor într-o lume „surdă” (cum a citit-o Mircea Petean), afirmaţia se susţine. Cercetînd peisajul liric (de la noi, fireşte), identificăm lesne o linie neoexpresionistă, în vogă, urmînd exploziei şaizeciste, cu „metaforeala” de rigoare (apud Al. Cistelecan) şi realismul holografic al optzeciştilor. Dar „entuziasmul pro-expresionist”, presupunînd trăiri intense, vibratile, violenţa expresiei, crudităţi verbale, un imaginar grotesc (oscilînd compulsiv), viziuni apocaliptice, angoasa, ş.c.l, poate fi o permanenţă. Emanuela Ilie nota, cu îndreptăţire, că întîlnim un expresionism istoric, „etern” (ca forma mentis, ca „soartă” a celor „aleşi”), după cum, mimînd deprimismul, circulă un expresionism „de faţadă”, consemnativ, fără forţă imaginativă. Pînă la urmă, „plasmozomi expresionişti”, vorba Emanuelei Ilie, găsim mai peste tot. Or, la Cecilia Moldovan, nu depresia imaginativă, deplîngînd precaritatea existenţei, insignifianţa, transcriind, reportericeşte, cotidianul, topit într-un blazat biografism anamnetic primează. Ficţiunea poetică, dincolo de prelucrările motivice, creşte dintr-un fond melancolic. E drept, poeta poate fi şi ludică (v. casa cu stafii) sau nostalgic-sarcastică, trezind amintiri din epoca auriferă („povestind”, de pildă, o „dezlegare la drum” cu o Dacie, ca „istoric blazon”, în vremurile bîntuite de „stupida oprelişte”).

Tezaurizîndu-şi uimirile, căutîndu-se, descifrînd „muzica tumultului”, poeta, „paznic la gînduri vechi”, schiţează un autoportret în sfumato, invocînd pierduta copilărie: „Vîrsta mea vine în fugă/ din trup de adolescentă/ şi inimă de copil,/ n-o re/cunosc pe aceea care/ se trezeşte în sîngele meu” (v. eu la mine nu mai ajung…). Se va desprinde din „mrejele clipei” întrezărind Calea, va coborî – anamnetic – în „vremuri edenice”, găsind umbre cuibărite în casa de la Trebeş (care „a luat-o la vale”). Şi: „Pînze de păianjen au sigilat/ uşi neîntrebate de anotimpuri” (v. iedera şerpoaică), constatînd că atîtea iubiri „corodate”, „risipiri îngheţate” şi uitări cicatrizate, că vorbele reci ori cuvintele nespuse, înstrăinînd-o de sine, diluează „dorul de cer”: „atunci mă apuc să deschid/ fereastră după fereastră/ dar la mine nu mai ajung”. În „scara acutelor zile”, răvăşite de tropotul oraşului, rîvneşte acorduri line. Dar în „tîrgul lui Bacovia, sluţit de market-uri/ cu şleampete limuzine de pripas”, cu oameni deghizaţi şi viaţă colcăitoare (zarvă, goană, tranşee), cu bucurii-surogat, ecranate etc., marea armonie s-a destrămat. Şi atunci, refuzînd tihna celor de-a gata, rămîne refugiul în copilăria „legată la ochi”, rememorînd, compensativ, visele de fată, ascultînd un „scîncet de greier” sub clopotul nopţii. Altminteri, imaginarul spasmodic, „schimbînd un iad cu altul”, i-ar vlăgui pixul, recunoaşte. Poeta ştie prea bine că „nu în trup se moare întîi ci în suflet” (v. nu numai sabia ucide). Preferînd „mersul pe cant” (cum îşi botezase un volum din 2012), respingînd căile bătătorite, oferindu-şi „ceaşca de lumină” vs „de lacrimi”, poate cutează a afirma orgolios: „nu las timpul să mă găsească”.

Să nu ignorăm, spuneam, impulsul erotic; veşnicia – sîntem preveniţi – „există în doi” (v. iarna stăm de vorbă). Sau: „Ne-am pregătit/ o mie de ani/ unul pentru celălalt.// Cum vom desface/ nodul/ într-o singură clipă/ ca să păstrăm completă/ sfera/ în care – unul dintre noi,/ îmbrăţişat cu umbra celuilalt –/ se va rostogoli/ prin anotimpuri?” (v. predestin). Dar desluşim o grijă specială pentru scriitură (împerecherea cuvintelor), tratată, fireşte, erotizant: „În cortul nopţii/ febra împerecherii le cuprinde,/ în mrejele lunii se caută/ unele pe altele/ şi promit să se aşeze cuminţi/ la rostul lor/ după ce-şi vor fi măsurat puterea/ cu zona crepusculară” (v. faptele…). Mai mult, un delicat avertisment elimină orice echivoc, glorificînd retragerea în acel „început de lume/ margine de vis”: „Nu-mi întrerupe fiinţa, dragule,/ mi-e bine-n pustiul colii de scris” (v. parcă lumea ar începe cu mine). Încît putem conchide că volumul din urmă al Ceciliei Moldovan, inegal, totuşi, venind după Cartea de identitate a privighetorii (2013) şi Stele de import (2014), şi ele de binemeritat ecou, infirmă spusele acide ale poetei, potrivit cărora „în tîrgul bîntuit/ de stafia plumburie a lui Bacovia/ poeţii n-au suflu”. Chiar Cecilia Moldovan, alături de alţi merituoşi barzi ai urbei, anulează o asemenea grea sentinţă.

Privită în oglinda comentariilor, lirica Ceciliei Moldovan nu trăieşte „sub clopot”, dar nici nu se pliază, cu docilitate, agendei generaţionale. Străină, aşadar, de solidarizările flotante şi flexările conjuncturale, ea încearcă să împace retorica cu viziunea (fără a reuşi întotdeauna), înstrunînd coarda gravităţii, risipind – în urzeala textuală – energii pamfletare, într-un univers afectuos, cotropit de umbra melancoliei, uşor subminată de jocularitatea lirică, mărturisindu-şi „dorul de cer”. Străbătînd placheta, putem conchide, fără a propune sentinţe definitive, că poeta este o conştiinţă morală (creştină) în alertă, crescînd valoric de la un volum la altul.

Revista indexata EBSCO