Mar 16, 2016

Posted by in Cronica literara

Dan MÃNUCÃ – Societari junimişti

Interesul pentru Junimea şi membrii ei se menţine constant. Se dovedeşte astfel importanţa principiilor avansate de junimişti, fie ei pătrunşi de mult în istoria literaturii noastre, fie mai puţin cunoscuţi. O dovedeşte, între alţii, Liviu Papuc, autor al volumului Marginalii junimiste (Iaşi, Editura Timpul, 2003) şi al aceluia intitulat Societari junimişti în documente (Iaşi, Princeps Edit, 2006. ed. II, 2008).

Liviu Papuc se înscrie, astfel, în rîndul acelora care, precum I.E. Torouţiu, au scos la iveală, mai de mult, corespondenţa dintre unii membri Junimii. În cazul de faţă, este vorba, preponderent, de misive particulare, referitoare atît la chestiunile de interes pentru Junimea, cît şi misive privind chestiuni politice, ideologice, administrative, şcolare ş.a.m.d. Zise documente, acestea au fost aflate în arhivele Muzeului Literaturii Române din Iaşi, ale Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu tot din Iaşi, precum şi din ale Arhivelor Naţionale – Filiala Iaşi. Cred că majoritatea scrisorilor a fost scanată graţie unei tehnologii moderne, astfel încît putem controla autenticitatea transcrierilor. A fost respectată ortografia celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, care era oscilantă. Aceasta va pusă la punct spre finele secolului de propunerile lui Maiorescu.

De altfel, Maiorescu este amintit în majoritatea scrisorilor, fie ca autor, fie implicat direct, fie în calitate de primitor. Este respectată cu sfinţenie ortografia originalului, precum în următorul caz. În 19 ianuarie 1940, G.T. Kirileanu păstrează în arhiva sa o scrisoare a lui Titu Maiorescu (acesta iscălind Tutti) adresată cumnatei sale Zoe Bengescu (alintată Zuca de membrii familiei). Scrisoarea (probabil o ciornă) nu este datată, dar, presupune Liviu Papuc, ar putea fi de după 1892. În ciorna scanată se pot citi în primul rînd următoarele: Regina poetă Carmen Sylva… Dar Maiorescu s-a autocorectat, astfel încît textul este următorul: Carmen Sylva, Regina poetă etc. Este unul din nenumăratele exemple care demonstrează acribia, aş zice exemplară, a cercetătorului Liviu Papuc.

Şi în cea de a doua ediţie sînt prezenţi membri de frunte ai junimismului, precum Titu Maiorescu. Au intrat însă şi mai puţin cunoscuţii Samson Bodnărescu, Vasile Pogor, I. M. Melik, Dimitrie Petrino, A.C. Cuza, Alexandru Vlahuţă. Fireşte, aceştia nu vor pătrunde (cu excepţia lui Vlahuţă) în cercuri prea largi de interese literare. Dar vor accentua şi rolul sociologic, nu numai literar, atît al Junimii, cît şi al membrilor acesteia. Este motivul pentru care vom insista, în primul rînd, asupra aşa numiţilor minori, despre care se cunosc mai puţine lucruri. De pildă, despre rolul acestora nu numai în viaţa literară, dar şi în aceea culturală, politică, administrativă ş.a.m.d. Aceşti minori au contribuit la dezvoltarea accelerată a elitei noastre intelectuale nu numai prin Maiorescu, Eminescu, Slavici sau Creangă, dar şi prin cei amintiţi mai sus. Cine parcurge Jurnalul lui Maiorescu nu poate trece cu vederea numărul mare de intelectuali participanţi la întrunirile Junimii, fie de la Iaşi, fie de la Bucureşti. Eminescu era unul dintre obişnuiţilor acestor întruniri. Nu de puţine ori şi-a citit poezii, între care şi poemul Luceafărul, admirat de toţi participanţii.

O chestiune oarecum delicată este apartenenţa junimiştilor la masonerie. Lămurită de studiul amplu al lui Mihail Dimitrie Sturdza, intitulat Junimea – Societate secretă şi apărut la Paris, în revista „Ethos” din 1973. De aici aflăm că I. M. Melic(k) a fost iniţiat în masonerie în anul 1868. Consecvent practicilor sale, Liviu Papuc include reproducea diplomei masonice, datată după calendarul masonic 5864 (probabil anul 1868) şi înmînată lui Ioan Melic din Jassy-Roumanie. I-a fost înmînată A la Gloire du Sublime Architecte des Mondes, care le adresează masonilor Salut, Amitie, Fraternite, Force, Tolerence.

M.D. Sturdza precizează că, în arhivele (aflate la Paris) Lojei Francmasonice ieşene sînt înregistraţi următorii junimişti: Titu-Liviu Maiorescu, membru fondator din 1865; urmat de Vasile Pogor, membru din 1866; de Iacob Negruzzi, din 1867; Nicolae Gane, din 1867; Petre Carp, Nicolae Culianu şi Ioan Melic, din 1868. Nenumărate au fost acuzele de apartenenţă a junimiştilor la masonerie. Masoni nu au fost însă nici Eminescu, nici Caragiale, nici Creangă, nici Slavici. Mai mult încă: exceptîndu-l pe P.P. Carp, din masonerie s-au retras cei mai mulţi membri ieşeni, în frunte cu Maiorescu, urmat de Principele Carol I (viitorul Rege al României) şi de alţii. Cauzele sînt mai dificil de explicat, nefiind vorba, în primul rînd, de antisemitism, aşa cum au susţinut adversarii junimiştilor. Volumul semnat de Liviu Papuc aduce precizări demne de interes şi din acest punct de vedere.

Mult mai importante sînt însă schimburile epistolare dintre junimişti sau intervenţiile unora dintre ei în presa timpului, cele mai multe dintre acestea fiind publicate acum. Se completează astfel volumele de Studii şi documente literare ale lui I. E. Torouţiu. Pe calea acestui schimb, aflăm, de pildă, cîteva informaţii despre junimişti prea puţin cunoscuţi, precum Ioan M. Melic sau despre Dumitru (sau Demetriu) Boghean. Este un capitol important din istoria bolii lui Eminescu. Medic, aflat la Viena în vremea internării poetului la sanatoriul Oberdobling. Liviu Papuc afirmă că cel care semnează Dr. Boghean. a fost membru al Junimii, avînd chiar state vechi în această calitate, deşi în revista junimii nu a publicat decît o traducere de specialitate. L-a vizitat pe Eminescu în 1884 şi a vorbit cu doctorul Obersteiner, care i-a comunicat diagnosticul: progresive paralehse der Irren (afecţiune nervoasă specifică nebunilor). A discutat cu poetul, precizînd destinatarului că informaţiile lui pot fi comunicate junimiştilor, dar mai cu seamă celor aleşi. Întrucît este vorba despre informaţii necunoscute pînă acum, nici istoricilor literari, nici, mai seamă, medicilor, le vom cita pe larg.

Boghean afirmă că a vorbit cu Eminescu o jumătate de oră şi crede că poetul „este complet restabilit, fără a fi putut descoperi în vorba lui nici o urmă cît de palidă de demenţă. Boala lui era o pseudo-psihoză sifilitică care nu a trecut cu iodul pe care l-a luat. Nu-i melancolic, dar psihic deprimat. Grija lui este sărăcia. Nu ştie cine l-a trimis şi în ce condiţii se află la ospiciu şi mai ales cine are să-l scoată. Îmi mărturisea că grija asta nu-l lasă să doarmă noaptea. Cînd i-am spus că ar fi bine să iasă – o dată venit la Viena – mai ades, el îmi mărturisi că e tare sărac, n-are nici un ban, ceea ce, momentan e o realitate. Atunci l-am asigurat că operele lui s-au tipărit (el posedă un exemplar ), se vînd şi din asta se va strînge mult; atunci E(minescu) zîmbi ironic: „Nu ştiu eu cît se ceteşte la noi!”, îmi zise el, „ş-apoi nici nu-mi place că s-au publicat fără să le pot revedea, era atît de îndreptat!” Şi cînd i-am zis că le va pute revedea la o a doua ediţie – îmi spuse că nu va trăi – ci tot pentru că se ceteşte puţin de tot la noi. Doctorul Obersteiner (traducătorul funcţiunilor creerului a lui Ferrier) – îmi comunică că nu mai vede nici un motiv pentru reţinerea lui E (minescu) în ospiciu şi că s-ar fi exprimat în sensul acesta d-lui Maiorescu, care se pare că e conducătorul principal al soartei lui Eminescu acum. O trecere directă a lui E(minescu) în ocupaţii care cer o încordare mentală ar fi nefolositoare. Mult mai bine ar fi dacă s-ar putea să fie scos din Dobling cît mai degrabă şi să petreacă cîteva luni într-o climă mai caldă, liniştit, pentru a se putea restaura complet şi ieşi din stadiul de convalescenţă în care se află. Ar fi însă tare hazardat a-l lăsa în voiaj singur. Deocamdată ar fi tare folositor de i s-ar trimite din partea competentă o asigurare mai pozitivă decît cuvintele mele, ca să nu se creadă aşa de lipsit de orice mijloace şi părăsit” ş.a.m.d. Scrisoarea doctorului Boghean continuă cu alte informaţii referitoare la boala lui Eminescu şi la interesul lui Maiorescu, precum şi al altor junimişti, pentru mijloacele de a-l ajuta pe poet.

La începutul cronicii de faţă, am precizat că junimiştii erau interesaţi nu doar de literatură, ci şi de viaţa socială în general. Datorită acestei deschideri ei nu au fost indiferenţi faţă de situaţia stabilă a unui locaş pentru un teatru. În 1888, a ars în întregime clădirea Teatrului de la Copou. Îndată, municipalitatea ieşeană, prin primarul junimist Vasile Pogor (în legislatura 1888-1890), s-a arătat interesată de ridicarea unei clădiri moderne şi a apelat la arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer. Inaugurarea Teatrului Naţional din Iaşi are loc în 1894, cînd primar era Vasile Pogor. S-ar putea afirma, în consecinţă, că junimiştii au avut o contribuţie importantă restabilirea unei vieţi teatrale moderne la noi în ţară. De buna desfăşurare a lucrărilor s-a arătat preocupat şi A.C. Cuza de Programul pentru clădirea Teatrului Naţional, program trecut prin filtrele Comitetului teatral local, ale Consiliului local şi ale Consiliului tehnic superior al Ministerului de Interne. Arhitectului Ion Mincu i s-a cerut să controleze, între altele, programele prevăzute pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, a materialelor folosite la viitoarea construcţie. Tot A.C. Cuza ţine un discurs funebru la înmormîntarea lui Miron Pompiliu, discurs în care precizează că vorbeşte „În numele societăţii literare Junimea”.

La fel s-au întîmplat lucrurile şi cu învăţămîntul ieşean. Junimiştii au înfiinţat aşa numitul Institut Academic, în1866, a cărui impozantă clădire a dăinuit pînă după al doilea război. Liviu Papuc dă la iveală un Act de asociaţiune, semnat de Ciurea, Culianu, Chinezu, Melicu, Paicu şi Poni. Dintre aceştia, junimişti erau, în mod cert, Melic şi Paicu. Liviu Papuc publică listele profesorilor, pedagogilor şi ale elevilor, atît din cursul primar, cît şi din acela superior. Întîlnim astfel nume cunoscute: Samson Bodnărescu. Acesta va fi înlocuit de Mihai Eminescu (la orele de germană), înlocuit la rîndul lui de altcineva. Motivul invocat de elevi: „cu toţii am dat în cor ca motiv faptul că dl. Eminescu se poartă cam brusc cu noi, punîndu-ne în acelaşi timp şi nota cea mai mică decît ni se cuvine, conchizînd că nu-l mai vrem ca profesor”. Alte mărturii vin în sprijinul acestor afirmaţii. Elevii au luat atitudine, părăsind clasa cînd a intrat profesorul Eminescu: „cînd şi-a făcut apariţia, şcolarii s-au ridicat în picioare şi, unul cîte unul, au început să iasă. Eminescu se uita nedumerit, cu ochii mari, blînzi. Cînd nu mai era nimeni, afară de mine în clasă, Eminescu şi-a luat pălăria şi catalogul, cu un gest de liniştită disperare, şi a plecat”.

Printre profesorii înregistraţi în actele publicate de Liviu Papuc se află, între alţii: Alexandru Philippide, Octav Erbiceanu, Anton Naum, Andrei Vizanti, Ştefan Vîrgolici, Constantin Meissner, Dimitrie Anghel, A.D. Xenopol, I.M. Melik, Pavel Paicu şi încă mulţi alţii.

Tot în legătură cu Eminescu şi Maiorescu, A.C. Cuza publică un fulminant articol intitulat Legendă, în care afirmă: „Cu cîţiva ani în urmă, domnul Titu Maiorescu întreprinse cu energie binecunoscută lupta în numele ştiinţei şi al bunului simţ, în contra pedantismului Ciparo-Bărnuţio-Pumnian care ne ameninţa cu aiurările sale ridicule şi căi primejdioase. Şi fiindcă în faza în care intrasem, era nevoie de o reacţiune puternică în contra exagerărilor spiritului naţional şi mai ales împotriva exagerărilor şarlatanilor literari, care voiau să exploateze în folosul lor strîmt sentimentele naţionale, atunci în fierbere, iar lupta, în domeniul activităţii curat ideale, nu putea fi susţinută, se înţelege, decît în numele adevărului, care nu este naţional, ci internaţional, universal, deci cosmopolit prin urmare, apoi şarlatanii demascaţi, neputînd să se apere altfel, strigară că se atacă însăşi naţiunea, insinuînd astfel că domnul Maiorescu chiar în domeniul curat practic împărtăşeşte idei cosmopolite”.

Şi, adresîndu-se adversarilor, A.C. Cuza citează versurile eminesciene: „Voi sînteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!” O făcea aceasta la 1890, invocîndu-l neîncetat pe Eminescu. Mai mult, el îl considera pe Gherea port-drapelul optimismului. Dacă ar fi să ţinem seama de numeroasele invocări ale lui Eminescu, va trebui să cităm frecvent pagini întregi din corespondenţa junimiştilor publicată în volumul lui Liviu Papuc. Societarii junimişti nu se sfiau defel să invoce numele lui Eminescu. Atît în timpul vieţii acestuia, cît şi după moartea lui, cînd devenise un simbol al luptelor socio-literare dintre adepţii Direcţiei noi şi, de cealaltă parte, adepţii latinismului falimentar, urmaţi de aceia ai sociologismului gherist.

Revista indexata EBSCO