Mar 16, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Un roman polifonic

Un înger, un cîine, o imagine de Şerban Alexandru e o carte asupra căreia critica de întîmpinare ar trebui să se oprească cu mult interes. Pentru cei care caută în mod expres o cheie, un cod de lectură, un element paratextual de pe a patra copertă are rolul de a sugeraun construct de genul realist-magic, trimiţînd la un spaţiu deja mitizat în ficţionalul literar, cel al Brăilei. Dar parcurgerea (cu interesul creat de o plăcere rar întîlnită, autorul fiind, cu siguranţă, unul dintre marii mînuitori ai limbajului în imediata contemporaneitate şi nu numai), a unui roman ce vine într-o acumulare programată de cel care poartă numele real de Mirel Cană (autor, printre altele, al volumelor Zgomotul de fond, Omul e mort, Mallarmé, Albedo – din tetralogia Benedict şi Maledict, dar şi al volumului total autobiografic Diagnostic), relevă atît de multe aspecte, încît descoperi că lucrurile stau cu totul diferit: altfel spus, avem în faţă rezultatul unei operaţiuni de anvergură, unică în felul ei, unind istoria şi literatura şi forme diverse ale culturii prin formule lingvistice de cuprindere a acestora într-un discurs ce se întoarce mereu către sine, neajungîndu-i cuvintele, sensurile şi relaţiile combinatorii curente. Căci despre Brăila, despre cîmpie şi despre Dunăre nu lipsesc pagini de literatură, desigur, în care metaforicul se află, după cum ştim, într-un prim-plan, ce au asigurat, în timp, succesul unor prozatori cunoscuţi; aici însă, dincolo de viziune, de pulsaţiile unui suflet calitativ ce are forţa de a decela realităţi mărunte, reorganizînd trăirile existenţei, se insinuează constant neîntrerupte acumulări livreşti, ce se adaugă unor îndelungi şi complexe procesări culturale, uneori de contradictorie provenienţă, avînd drept ţintă ineluctabilă topirea acestora într-o magmă cu siguranţă nemaiîntîlnită, din care să se reverse, alături de naraţiune şi naraţiuni,o nouă ideologie, o nouă formulă estetică şi, de ce nu, un altfel de umanism, în alţi parametri, toate trecînd şi regăsindu-se în creuzetul ce asigură pregătirea unui discurs întru totul original şi încărcat de maximul vizat de semnificare multiplă.

Puţini sunt scriitorii de astăzi care să îşi fundamenteze scriitura, pas cu pas, din punct de vedere teoretic şi moral, aşa cum se întîmplă în romanele autorului de faţă; implicit şi în romanul recent apărut la editura Polirom. Şerban Alexandru (pentru cei care nu ştiu sau …au uitatani în şir mentor şi diriguitor de cenaclu, teoretician şi practician în egală măsură, avînd „pe conştiinţă” un număr remarcabil de tineri sau mai puţin tineri scriitori din ultimele două decenii) porneşte îndreptăţit de pe poziţia celui care este, în egală măsură, un cunoscător avizat şi marcat profund de teorii literare, de formule estetice, de monturi stilistice originale, de istorii ale literaturilor, religiilor, mitologiei şi ale discursurilor culturale şi para-culturale de orice fel, precum şi un mînuitor de forţă al limbajului, ce trimite cu gîndul la asimilarea organică a unor modele precum Mallarmé sau Joyce.

Astfel, după cum se şi ştie că ar trebui să fie, lectura se transformă într-o aventură, aventură în care putem porni de oriunde, inclusiv de la perspectiva unei literaturi mărturisitoare, de neglijat, desigur, atîta vreme cît naraţiunea, explicit, porneşte cu o asemenea frază: „frčreMallarmé, noaptea de dupăduminicaîn care pecer au apărutîn mod cu totulneaşteptatşiinexplicabildoisori, căcifenomenuldenumitparhelieestefoarterar, a fost o noapte a confesiunii, iarcel care mi s-a confesataveasămoarăînzori.” Dar o astfel de frază, ca multe altele din romanul lui Şerban Alexandru, poartă în sine atuurile monadei, fiindu-şi suficientă sieşi şi unei discuţii care să se întoarcă, după o retorică sinecdotică a cărei prevalenţă ţine de modelul Şerban Alexandru, cu sfîrşitul către început, deoarece lumea întreagă poate fi cunoscută după piese, după fragmente, generînd un joc de puzzle ce se cere mereu repetat, lăsînd mereu loc liber surprizelor. Dar de aici se naşte o întreagă teorie, adică ajungem la ceea ce este specific elaborării şi dezvoltării textului de faţă: lumea e un ansamblu ce ne cuprinde pe toţi şi marea imagine („adevărata lume albă văzută printr-o spărtură a cerului”) este trimisă către dislocarea, fărîmiţarea ei şi înlocuirea printr-o unică resursă, limba. Limba este aptă să genereze discurs, apoi origini şi sensuri şi chiar noi realităţi; astfel lumea este descoperită sinecdotic, ca şi cum ai uni, corect sau nu, punctele indicate anume într-o carte de colorat.

Fraza ce porneşte romanul lui Mirel Cană/ Şerban Alexandru conţine deja cîteva mărci ce ţin de scriitura sa elaborată şi puternic originală, mărci susţinute constant pe parcursul textului, sporite, relansate, comentate. Ca şi în cele două romane anterioare ale tetralogiei, Mallarmé şi Albedo,un aspect de ordin formal şi structural, cum este apelul discursiv şi relaţional în multiple sensuri, al lui Mirel, creaţie specifică regulilor jocului auctorial, la „frčre Mallarmé” (în celelalte formula de adresare estesieur), nu trebuie privit ca o simplă asociere de natură provocatoare, ci obligatoriu ca mediere şi rezultat al unei fundamentări ce presupun obligatoriu cunoaşterea altor romane ale acestui autor, poate şi a unei întregi producţii orale risipite prin ore prelungite de cenaclu şi de discuţii ad-hoc, toate rotunjind o imagine plină de rugurozităţi a modernităţii, reprezentată totalmente în pornirea ei de imaginea marelui poet francez care postulase multistratificarea textuală şi relevanţa muzicalităţii cuvintelor, aspecte susţinute mereu şi de modul în care este gîndit romanul în percepţia lui Şerban Alexandru. Un al doilea aspect este aparenta absenţă a predicaţiei, fraza de mai sus jucînd mai degrabă rolul unei forme complicate de subiect/ intenţie de comunicare, fapt ce conduce, pe parcurs, la reluări, completări, dezvoltări sau negări, într-o tot mai complicată afacere literară şi nu numai, vizînd, mai cu seamă, interesele unui nesfîrşit proces de semnificare. Al treilea aspect este căutarea a ceea ce se numea cîndva mirabilia mundi, aici însă cu valoare ludic/ păcălitoare, naratorul avînd proprietăţi mereu renăscute şi imprevizile în a le crea/ oferi prin falsă descoperire unui cititor prins în arcanele textualităţii. Dar de la imaginea celor doi sori de pe cer (pentru unii minune, pentru alţii necesitînd pur şi simplu înţelegerea corespunzătoare a unui fenomen optic) pornesc alte două aspecte ce ţin de seria mărcilor distinctiv textuale la Şerban Alexandru: pe de o parte este vorba de plăcerea rostirii rare, mergînd de la termeni existenţi, totuşi, precum „parhelie”, termen ce trimite la acel fenomen optic rar şi, evident, interpretabil şi ca mirabilia!, pînă la termeni plasaţi la limita unor glosare inexistente, rezultaţi din combinaţii lingvistice sau calcuri ad-hoc, toate vădind o uriaşă disponibilitate creativă ce vine în sprijinul unor neajunsuri în planul zicerii comune, de aici pornind însă, pe tot parcursul cărţii, o listă imensă de termeni ce ar solicita un glosar menit nu doar să îi echivaleze, ci, mai degrabă, să arate limitele curente ale oricărui sistem de semne (hormism, hanşînd, riotă, ronrona, luirau, poligalic, paulownia, clabod, dindron, margay, juglandacee, paturabile, clopinînd, afeblirat şi multe altele, pe toată desfăşurarea textuală); de cealaltă parte, se adaugă trimiterea către confesiune, relatare, intercalare, interpolare, intratextualizare şi paratextualizate, de care romanul, în aceeaşi logică internă, este preaplin.

Focalizată cu program pe discurs, scriitura lasă povestea să se desfăşoare într-o simultaneitate devoratoare: deşi seducătoare, nemaiauzite şi nicicînd trăite, absurde şi provocatoare, denudatoare şi lipsite de complexe, culturale într-o gestaţie neobişnuită, producţiile narative nu prea se lasă povestite, dar nici nu pierd prin aceasta, ele născîndu-se mereu într-un joc de puzzle fascinant, aşa cum se vede a fi alcătuirea acestui roman.

Desigur, iubitorii de naraţiuni găsesc tot ce le trebuie în acest roman, în care Dunărea, Brăila, spaţiul deja mitizat al unei terra aparte, sunt supuse unei operaţiuni complexe de re-mitizare; a căuta printre meandrele descrise un fir narativ clasic e, cu toate acestea, vînare de vînt deloc productivă, textul devenind de la pagină la pagină o sumă de feţe poliedrice, ce pot duce către un ingenios tesseract, fiecare dintre ele cu geometrie independentă şi născînd alte feţe şi alte sensuri. Aşa asimilezi povestea despre Pensiero şi despre moartea acestuia produsă prin sfîşierea de către vierii Nero al III-lea şi Caligula al III-lea, povestea lui Acipenser şi a captivităţii sale, cea despre declinul oraşului Brăila coroborată cu descrieri baroce de migraţii de noi popoare, transformarea Salomeii şi a lui Mefi, o mulţime de naraţiuni de încadrare medievală post Eco, cu menţiuni ad-hoc din care afli, spre exemplu, că „la 10 iunie 1190, Frederic I Barbarossa chiar s-a înecat în acel rîu”, povestea despre Ardabur „care era pictor”, cea despre mistreţul Oxymel „din care sîngele degulina încă”, şi multe altele în care Maledict şi Benedict, Afrodita, Storia şi Benedek, Vladimir şi George, Maledetto şi Benedetto, Acipenser, Alboin, Gelimer, Ardabur şi mulţi alţii nu probează doar suculenta şi mereu originala disponibilitate onomastică a autorului, ci şi predilecţia pentru ludicul motivat, unele personaje fiind văzute în perechi semnificante; aici ar fi de observat şi un alt tip de disponibilitate, la nivelul altor regnuri decît cel uman: corozo, albinărel, clapod, noctuelă, dindron, paca, margay, capintortură, ouistiti, cocard, magot, marcasin, faon, răcănel, chirichiţă, stepper, bubo-bubo, carlin, albuzard, toate de înţeles doar în interiorul poveştii, tot aşa cum creaţiile din eteroclitul imaginar medieval erau văzute ca aievea dereceptorii avizi de noutate de atunci. Un spaţiu extins ocupă povestea/vis a lui Benedek cu o aglomerare parodică recognoscibilă a unui guvern contemporan şi cu multe personaje ce ţin de puterile mondiale, prinse ca într-un insectar uriaş al tuturor consemnărilor, dincolo de şarja motivată de cotidianul socio-politic întîlnindu-se linii intertextuale, precum trimiteri la personaje din opera alegorică a lui Dimitrie Cantemir, motivate intrinsec de prezenţa auctorială a lui Mirel, în acel delir al evenimentelor şi al discursului ce naşte istoria şi încearcă să o cuprindă, simultan: „…te rog să analizezi textul citit, Mutrea, Mutrea se făcu mic, îşi apropie pleoapele strivind piciorul unei muşte care tocmai cobora din sprînceana-i stîngă, îşi supse zgomotos buzele, se enervă subit şi izbucni: da` ce, ? eu-s elevul tău, să-ţi răspund, uite, nu-ţi răspund, analizează măcar verbele, îl mitralie mai departe Teo pe Mutrea, nu analizez nici un verb, ai uitat verbele, Mutrea, Mnemosina ţi-a băgat în cap o tablă cît o oglinjoară de poşetă, mă, tu simt că mă insulţi, ! extraordinară construcţie: tu simt că mă insulţi, analizeaz-o, Mirel, lasă băiatul în pace, !ce-a dracului e limba română, nu-şi abţinu popa Hilie exclamaţia de admiraţie, cînd crezi c-o ştii, tocmai atunci îţi scapă, ca femeia, Teo, ?îmi spui şi mie cine-i Mnemosina, îl rugă frumos ministrul Turismului Agathon, să-ţi spună Mutrea, nu-i spun, răspunse ministrul Transporturilor…”). Mai alăturăm aici şi o uriaşă parodie cu daci şi romani, adică Românii, epopee, cu partea I Naşterea poporului român, respectiv capitolul unu: Romanii trec Dunărea, cu mult umor de bună calitate ce dinamitează textul („Dumnezeu veghea din cer cum romanii-naintează,/ ei nici nu ştia de el, dară asta nu contează,/ ce contează e că el, înnesfîrşita mil-a sa,/ făr-a prinde ei de veste, către Dunăre-i mîna,/ fiin`că într-o zi ploioasă plictisit stînd în pridvor,/ deodată-i veni gîndul să mai facă un popor,/ dacă fi-va de ispravă poate-am să-l şi îndrăgesc,/ completă în sine-şi gîndul Tatăl nostru cel ceresc.”) Şi acest straşnic debut de epopee e doar la cîteva pagini de secvenţa în care simţul critic se manifestase într-o formă în care caricaturalul şi detaşarea ironiei blînde trec peste mizeriile micimilor contemporane din arealul literar: „!domnule, domnule, spuse ministrul de Externe Mi`cea gînditor, ce milă mi-e de Mirel şi toţi băieţii ca el, că mai sînt, e plină patria, din Calafat la Sîngeorz-Băi, unde te mişti dai de optzecişti, băieţi buni, artişti răi, pînă şi-n closete scriu versuri şirete, puşi de-alde Niki, de-alde Genu să scrie din fragedă pruncie şi ei s-au lăsat duşi cu zăhărelul, ajungînd la bătrîneţe cu instrucţia incompletă, menestreli aburiţi, limbuţi, mineri plăpînzi înghiţiţi de supteranele limbii, ignorate, retorica şi gramatica se răzbună, se fac ghilotină, capul gol, şuierînd, cade-n nămol, !scriţi, băieţi, numai scriţi, blestem mare-i să citiţi, şi au scris, scărpinîndu-se la puţă, plachetuţă după plachetuţă şi te-ai dus, literatură, tocmai într-o fundătură, violată şi trădată, cu privirea-ndurerată, înfometată, însetată, cu cărniţa sfîşiată, numai piele, numai os, fără-auz, fără miros, ! pui golaş de vrăbioară, cu aripile zdrelite, ?ce vrăbioi te-o scoate-afară, cu tine să se mărite, !Niki, Genu, ?ce-aţi făcut, aţi stricat maşina lumii, ? nu-i păcat, ?nu v-a durut;”.

Şi multe alte naraţiuni, digresiuni, acumulări, comentarii, paradă culturală. În fapt, ne putem situa, ca receptare narativă,într-un anume loc, dacă alegem să ne raportăm la o chestiune nucleică, mult extinsă, în jurul căreia gravitează multiuniversuri ficţionale, parodice, semantice, stilistice: Pensiero, alias France 124 bis (au fost doi gemeni cu un străbunic de acum o mie de ani) trebuie să găsească sauinventeze o Epistolă, a lui Iisus, poveste ce frizează absurdul copios, parodicul extrem („Epistola era în căptuşeala pălăriei date taximetristului; cheia ca cheie de descuiat butoiul fusese o pistă falsă, cheia ca suport al semnului ce indica locul Epistolei era cheia pistei bune; «Sator Arepo tenet opera rotas»; «Pentru France 124, de la Arepo»; ?ce putea fi mai clar; ţăranul Arepo trimitea la un obiect al ăstuilalt Arepo; deşi, fie vorba între noi, am zis, nu mi se părea nelalocul lui ca eu să fiu doi, era mai potrivit să trimită la obiectul muncii, cum era în careu, că Arepo al nostru lucra cu mîna lui via şi tot cu mîna lui culegea strugurii şi făcea vinul;”); de aici nebuloase medievale, post medievale şi paramedievale, intersectînd lumi, spaţii multiculturale şi confesionale contradictorii (creştini vs musulmani) într-o naraţiune filmică şi multistratificat lingvistic în acelaşi timp.

Ar fi foarte multe spus despre un roman ce se reinventează de la secvenţă la secvenţă, într-un produs deosebit de generos cu tipuri cît mai diverse de lectori.  Receptarea istoriei în manifestările ei iraţional infinite, o filtrare a ontologicului prin fantele delicate ale unor emoţii nicicînd secate, acel uriaş amestec de personaje ce împacă disputa dintre regnuri, epoci, stări şi ordine impuse în timp, complexitatea frazei asociată cu redimensionarea lexicului, cu insistenţă asupra plurisemantismului şi asupra integrării în sisteme narative din care se naşte muzicalitatea ca dat fundamental al lumii, o lume ce nu poate fi înţeleasă şi acceptată decît într-un dat al ei ce are valoarea de a arăta existenţa unei singure forme de înţelegere şi de democratizare reală ce merită analizată, atunci cînd nimic nu mai există pentru subiectul în cauză, moartea.

De aici, o carte asupra căreia te poţi întoarce oricînd, tocmai pentru că ai la ce te întoarce. Un roman ce are curajul să arate, altfel, care este relaţia între suflet şi cunoaşterea lumii, reinventînd o metafizică de care omul are mereu nevoie.

O carte în care volutele imaginarului şi performanţele discursului întind punţi de legătură pentru cititori pe cît posibil aidoma celui care a avut curajul şi puterea de a scrie.

O carte despre care (cred întemeiat) se va scrie mai mult.

Revista indexata EBSCO