Mar 16, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Varujan Vosganian sau poezia luptei cu interzisul

„eu scriu mai ales despre cei învinşi/ care au suferit istoria în loc s-o trăiască”

Varujan Vosganian a debutat în 1994, la 36 de ani (n. 25 iulie 1958), simultan cu două cărţi, una de poezie, Şamanul albastru, şi o alta de „proze”, Statuia Comandorului (ambele la Editura Ararat), aceasta din urmă cu patru nuvele scrise între 1986-1988). A continuat pe ambele versante – Ochiul alb al reginei, Cartea Românească, 2001; Iisus cu o mie de braţe, Dacia, Cluj Napoca, 2004, în aria lirică; romanul Cartea şoaptelor, Polirom, 2009, care i-a adus deplină recunoaşterea literară (premii şi traduceri în străinătate); Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, Polirom, 2013. Ca să refacă echilibrul, a publicat recent Cartea poemelor mele nescrise, Cartea Românească, 2015. A oscilat nu numai între două genuri, ci şi între cele două niveluri de sensibilitate ale ultimelor decenii (chestiunile de situare în mediu îşi au importanţa lor), cea optzecistă, explozivă, obsedată de memorie, biblioteca borgesiană şi cotidian, şi cea nouăzecistă, pasionată de spaţiile şi comunităţile „închise”, marginalizate, eşuate în frustrări, cu colonii lexicale de argou nefolosite pînă la ea în poezie. După cum a oscilat, cu piruete elegante, între politică şi literatură, pentru că – lucru ştiut – Vosganian se menţine de peste două decenii în elita liberală autohtonă, ca lider de partid, senator, ministru, cine-i parcurge opera remarcînd desigur că între cele două domenii el a ştiut să tragă un zid despărţitor, în aşa fel încît activitatea ficţională să nu fie atinsă sau afectată în vreun fel abuziv de mizeriile disputelor din scena publică. Măsură cu totul lăudabilă, care dovedeşte o grijă specială pentru cariera scriitorului, pentru „vocea” rezistentă în definitiv a unei personalităţi ardente, năvalnice, pe care viaţa n-a ezitat s-o pună în cîteva rînduri la grea încercare. Şocul cel mai puternic l-a trăit desigur în decembrie ’89, cînd, din mulţimea revoltată, s-a trezit bătut şi umilit în beciurile Securităţii („chiar şi acolo, în subsolurile din strada Eforie,/ între meduzele roşii zvîcnind cînd frunţile se izbeau de pereţi,/ iar soldatul, înainte de a-mi lega mîinile la spate,/ mi-a trîntit doi pumni în obraz, cîte unul/ pentru fiecare carte găsită la mine”, Autodenunţ)

Sigur, în centrul creaţiei sale se află romanul Cartea şoaptelor, o amplă frescă pe fundal etno-documentar, cu mare consum de epos, culoare şi pitoresc, despre drama poporului armean, pe care istoria l-a smuls în cîteva rînduri din matca situării sale, făcîndu-l risipit să rătăcească dureros prin lume. Astfel, „povestea despre sine”, depănată poematic, în şoaptă, devine revelarea unei identităţi ultragiate, nevoită să vorbească discret, în ascuns, să-şi reprime comunicarea vocativă normală. „În copilărie – scrie Vosganian – am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai tîrziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea. Erau lucruri care se spuneau fără fereală… Altele se spuneau numai cu fereastra închisă. Sau pe banca din mijlocul curţii, dacă pe stradă nu trecea nimeni. Chiar şi atunci, cu voce coborîtă…” Ca mulţi dintre armeni, care şi-au transmis genealogiile şi istoriile de familie ca pe un testament afectiv, din tată-n fiu, bunicii Garabet şi Setrak erau povestitori neîntrecuţi, ieşind din timp cu istoriile lor şi intrînd în curgerea tulbure a lumii, unde fiecare îşi are lacrima sa („Cînd spui că doi oameni sînt de acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti.”) E o tehnică secretă în această narativitate orală pe care urmaşul a deprins-o şi moştenit-o de la predecesori, anume aceea de a nu se divulga, de a nu se include ca personaj în relatare, de a se resorbi discret în fluxul eliptic al şoaptelor, ca într-o epopee care-şi adaugă episoade noi, din menţiunea unui nume sau a unei fapte salvate din adierile de nisip: „Ei înşişi lipseau însă din poveştile pe care le spuneau. De parcă nici n-ar fi trăit pe acest pămînt. Poveşti fără povestitor, cuvintele lor se aşterneau pe suluri vechi şi anonime, găsite în vase de lut. Niciunul nu povestea despre sine. Fiecare devenea personaj în povestirea altuia şi trebuia să cauţi mereu, de la unul la altul, ca să afli continuarea. Din cauza asta, povestea armenilor copilăriei mele este o poveste fără sfîrşit.” (Unu)

 

„Îmi caut zadarnic bucata de ideal printre dărîmături”

Pe seama acestei tehnici de „obiectivare”, de sorginte orientală – povestea care se întregeşte, se împlineşte cu o altă poveste, iar aceasta invocă altă poveste, plasată pe pînza neguroasă a istoriei – se desfăşoară Cartea şopatelor şi divulgă unul din motivele succesului ei deloc convenţional. Plus o memorie a vanităţii mereu aprinsă, pusă la treabă de fantasmele trecutului, de tradiţie, de presiunea familiei, a clanului, a seminţiei. Angajat în această datorie încredinţată de înaintaşi, Vosganian îşi ia în serios menirea de cronicar, bîntuit de melancolii şi angoase depozitate, sedimentate generaţii la rînd, „povestaş” cu conştiinţa datoriei, încredinţat că nici o mărturie, nici un vestigiu de cufăr sau de ungher nu trebuie să lipsească din cronica sa, cu nume multe şi reconstituiri de vieţi scoase din uitare şi incluse în volbura Marii Istorii, totdeauna nedreaptă în a-i selecta pe cei bravi; „lumea lui”, lumea din care vine, este una construită pe fantasmele unor eroisme curmate, răpuse, ratate; dar care – prin sacrificiu – au învins dominaţia fricii şi a violenţei. „Povestea aceasta pe care noi o numim Cartea şoaptelor, nu este povestea mea. Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe cînd se vorbea în şoaptă… Şi nu a început în Focşaniul copilăriei mele, ci în Sivas, în Diarbekir, în Biltlis, în Adana şi în regiunea Ciliciei, în Van, în Trabizonda, în toate vilaietele Anatoliei răsăritene, unde s-au născut armenii copilăriei mele şi care se numără printre eroii acestei cărţi. Ba chiar a început cu mult înainte, odată cu legendele şi cu spaimele pe care bătrînii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor.” (Cinci)

O luptă neîncetată cu frica domină Cartea şoaptelor, pentru că fiecare perioadă istorică, fiecare epocă din arhiva ancestrală îşi are actele şi accesele ei de prigoană şi teroare, de cultivare metodică a spaimei – şi nici ziua de azi nu e ocolită de asemenea orori ale dresajului social. „Locul în care trăiau li se părea întîmplător bătrînilor armeni ai copilăriei mele. Unora şi timpul în care trăiau li se părea întîmplător, numai că timpul era mai greu de păcălit… Vorbeau de parcă puteau fi, în acelaşi timp, în mai multe locuri. Asta i-a ajutat, pesemne, să supravieţuiască atunci cînd părea cel mai greu, dar i-a şi ajutat să moară atunci cînd nu prea mai era nimic de făcut.” (Şapte) Lui Varujan îi place să povestească, are o voluptate ascunsă de a recapitula întîmplări „aşa cum au fost”, auzite pe cînd era copil; ele i s-au întipărit adînc în memorie, de unde imaginarul le dă coerenţă şi le livrează abundent ficţiunii. Vrea să spună că pentru a înţelege esenţa lumii depănăm povestiei care s-o explice.

În mare măsură, tehnica „obiectivării” e valabilă şi în poezie (spune undeva: „viaţa mea e o autobiografie la persoana a treia”; iar în altă parte: poezia mea este o epopee scrisă la persoana întîi”). Poezia provine din acelaşi flux înăbuşit al tăcerilor împovărate de convulsii, de cărbunii nestinşi ai vremurilor îndepărtate, din diacronia puterii de supravieţuire, de a rezista talazurilor fanatiste. Dotaţia lirică este o constantă a scriiturii lui Varujan şi ea mizează pe prea-plinul unui fond afectiv alcătuit din tensiuni îndelung reprimate – reveria identităţii îşi inventează o motivaţie, după ce faptele au avut loc. Poetul impune şi o metaforă pentru această magie a tăcerii extatice, „şamanul albastru”, vrăjitorul care vorbeşte cu spiritele, punte de legătură între timpuri şi epoci, ca o dîră diafană, ca un fum comunicant care pluteşte peste lume: „nu ştiam nimic despre această lanternă/ despre luna fugărită de tirul ei sec şi despre tăcere/ cerul se încovoiase primind un amurg drept în pîntec/ şi stelele se coborau în bernă/ simţeam că deasupra mea stă un zeu umilit/ de toate rugăciunile venind de pe pămînt/ şi mai ales că a vorbi e un fel de scuză/ pentru cele ce nu sînt/ nu ştiam că nu se va mai sfîrşi cvadratura lanternei/ nisipul ei auriu mişcător desişurile ei de lumină/ mîna care apasă tirul cel fără greş/ glontele steril ca o lacrimă frica/ singura vină/ atunci se apropie de noi o mare tăcere/ dansînd lunecos ca un şaman albastru/ aerul s-a rarefiat s-a scurs se comprimă/ picurînd pe fereşti ca un maslu/ ajunge! şamanul dansează pe vîrfuri/ ca flăcăruia unei lumînări – strig: ajunge!/ tot aerul s-a golit iată mîna apasă/ urechile îmi sînt încordate din urechi/ curge sînge” (şamanul albastru). Şaman e şi poetul, dornic să aglutineze lumi paralele…

 

„În parte tăcută,/ viaţa mea e-un monolog în faţa umbrei mele”

Interesant că în această poemă din volumul de debut întîlnim cam toate elementele obsesive ale lui V. V.: tăcerea, fuga, nisipul, a vorbi pentru cele ce nu sînt, urechea („auzul” îndreptat spre poveştile bătrînilor), sîngele (dependenţa sanguină de neam). Sînt elemente iterate într-o formă sau alta în arealul poetic, dar şi semne de legătură lesne de remarcat cu proza arborescentă a acestui autor, ale cărui reuşite lirice sînt vădite atunci cînd textul devine o instanţă sacrală şi umbroasă, care ascultă neputincioasă ruga năpăstuiţilor: „era un zeu transparent îl auzeam bîjbîind/ mai orb decît atît nu putea fi/ mai orb decît piatra ochilor lui/ numai somnul/ îl simţeam după gustul aburilor de sare/ după tăcerea sîngelui meu/ cea mai trădătoare dintre tăceri/ era un zeu transparent şi tocmai de-aceea bănuiam că există/ era un zeu foarte singur şi tocmai de-aceea/ a-i vorbi era tot atît de păcat/ ca şi cînd ai tulburat o apă/ nimic altceva decît lumina nu poate să-l străbată/ nimic decît rugile mele/ nu l-ar fi putut umili…” (era un zeu)

Fidel unui proiect nostalgic, eul liric dezvoltă poetica obîrşiilor, pe filon etnic-spiritual, luptînd cu o crustă de emfază mitizantă, atunci cînd încearcă să-şi releve destinul: „acestea, Doamne, se vor şti despre mine:/ a fost odată un om care a trăit nespus/ şi care tot pe-atîta n-a trăit/ s-a născut într-un istm levantin ca miezul de pîine/ învelit în morminte/ mirosul aluatului proaspăt l-a însoţit pretutindeni/ ca şi mormintele străbunilor săi/ el nu a mers ci a dansat peste lume/ a risipit într-atît încît la sfîrşit i-a rămas/ doar tîmpla, osul cel moale/ ca miezul de pîine” (biografie); „noi sîntem ceea ce sîntem/ frumoasa şi armeanul/ scriind peste atîtea cărţi risipite/ un incunabul” (nerepetabili); „semnez cu numele adevărat, dar necunoscut mie:/ cel postum” (Elegia îngerului-pasăre); „Mă nasc în fiecare zi din Sfîntul Duh. (?!)/ Nestingherit,/ înfăţişările mele hălăduiesc pe pămînt./ Oglinzile mă repetă întruna ca pe un vers/ ştiut pe de rost.” (Neputinţa luminii) Nu lipsesc halucinaţiile orgolioase, construite artificial de „năzdrăvana” conştiinţ exponenţială: „Eu sînt o scoică întoarsă,/ Miezul cel moale şi cald îl port înveliş./ Ceea ce e puternic – calcarul, visul –/ e aşezat adînc în lăuntru,/ Cum bine se vede/ viaţa a uitat odată cu mine, să se apere./ Osuarul cu numele străbunilor mei/ se clădeşte în mine./ Sub umărul cel puternic/ e omoplatul lat al părinţilor mei, păstori şi soldaţi./ Umărul celălalt, de carne frumos rotunjită,/ fără omoplat (sic!), cel felin,/ e al femeilor, maicele mele.// Trec prin viaţă cu zîmbetul acesta/ de os nedezvelit./ Carnea cu suferinţele ei îl ascunde.” (Zîmbetul ascuns) În altă parte găsim rezumată în tonuri de fabulos Cartea şoaptelor, poezia riscînd să fie pradă aridă pasiunii de cronograf: „Neamul meu ţinteşte drept către miezul pămîntului/ ca o funie lăsată cadă să din turlă…/ Funia legată de turlă e, de fapt, un şirag/ de pumni încleştaţi./ Nodul cel mai de sus, înnegrit de vînt,/ îl numără pe Melic, rătăcitorul prinţ./ E atît de aproape de clopot încît bătaia lui/ sună ca ropotul unui armăsar în galop./ Mai apoi e străbunicul meu din Erzerum,/ ucis cu pietre./ Iată şi pe bunicii mei, Garabet şi Setrak:/ din veacul vieţii lor au înţeles cît e de greu/ să mori în acelaşi pămînt/ din care te-ai născut./ Iar acesta, pe margine, spălată de ploi,/ deci vie şi proaspătă încă,/ e părintele meu, născut decît miune/ cu un mormînt mai devreme.” (Letopiseţ)

Aşa scria Varujan Vosganian înainte de Cartea şoaptelor, operă importantă, care i-a maturizat brusc proiectul imaginar, ordonîndu-i ideile şi traiectul, încît volumul recent, Cartea poemelor mele nescrise, vine să-i consolideze nu numai viziunea şi atitudinea de cronicar patetic, aplecat asupra precedenţei, ci şi expresivitatea poetică: e mai atent cu relevarea fondului afectiv, unul constant polemic, combativ; tonul elegiac e mai controlat, în regie estetică, mai fluid, mai convingător. Autorul e acum mai apropiat, şi totuşi distanţat de optzecişti, vorbind de un text ascuns al lumii, de o „bibliotecă a poemelor nescrise”, neştiute, tot aşa cum şi adevărata istorie a lumii este aceea nescrisă, necuprinsă în cărţi, nedatată exact, aproximată în tradiţie. Un al doilea gînd straniu, mai greu de cutezat spre el, dar pe placul „nouăzeciştilor”, se referă la privirea din afară, rece, „obiectivă”, de mort, cu care să afli cu adevărat lumea, spre a-i vedea tainele: „mă gîndesc uneori cum ar fi fost/ dacă aş fi trăit mai puţin decît mine/ un gînd imposibil: să înţeleg lumea/ situîndu-mă în afara ei// mă gîndesc la mine ca la un frate mai mic/ Beniamin, fratele meu – tu, fratele meu, Beniamin/ aş putea umple un cimitir cu mine/ care am trăit mai puţin decît mine/ umblu prin brazde cu crizanteme în mînă/ flori potrivite pentru orice-anotimp/ unde mă uit numele meu peste tot…” (Beniamin)

 

„un monolog către umbra zăvorîtă-n perete/ şi care mă urăşte./ Fără să ştie că şi eu sînt o umbră.”

Ce se întîmplă cu eroii şi faptele din trecut pe care istoria oficială îi (le) alungă în uitare?, aceasta este întrebarea care îl frămîntă în continuare pe autorul Cărţii şoaptelor, motivîndu-i scrisul. În jurul ideii că murim cînd ne naştem, că ducem cu noi morţii fiecărei zile, că poetul are darul să privească cu ochi spectral lumea decompozită din jur, recuperînd lucrurile esenţiale trecute cu vederea, omise în graba anilor sau doar presupuse, gravitează mare parte din materia cărţii. Delirul afectiv din cărţile anterioare e temperat acum de luciditate: „Numeroase feluri de a mă sinucide,/ cum ar fi, de pildă, să înfig cuţitul/ în umbra mea pe perete./ Privesc în sufletul meu fără a şti/ de care parte a privirii sînt,/ atît de liber, încît îmi pot aminti/ lucruri ce nu au fost niciodată,// Şi apoi, către zori,/ cînd ochiul înapoiază mai mult/ decît poate primi,/ iată-ne pe toţi laolaltă,/ şi eu, poetul, iţit printre umerii lor costelivi,/ privesc în sufletul meu – fără a şti/ din ce parte a peivirii sînt –/ autoportretul propriei morţi,/ trecutul pe care nu l-am trăit niciodată.” (Trecutul care n-a existat); „Nu trăim deloc timpuri definitive./ Nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,/ mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu…/ Nu ştiu de unde vine şi din ce fel de lume/ poemul acesta copil, îmbătrînit de zile./ Cuvintele par a fi fost pentru el/ un fel de-a muri,/ dar doctoriţa s-a întors zămbind către mama;/ «e norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru/ care a murit şi s-a născut în aceeaşi zi!»” (La naşterea mea); „În casa noastră e întuneric,/ de parcă murisem de mult, seminţie după seminţie,/ şi mă adăugam în tăcere strămoşilor mei./ Sau poate că nu am murit, ci doar am uitat.” (În casa noastră); „Naşterea mea, nici ea nu s-a petrecut deodată,/ şi dacă mă gîndesc bine,/ nici acum nu sînt născut pe de-a-ntregul./ Eu sînt, de fapt, un sinucigaş în serie./ Am stilul meu inimitabil de a mă sinucide/ cu mîinile goale. Un cuvînt, sclipind ca oţelul,/ uitat înainte de-a adormi, printre dinţi…/ Poporul umbrelor mele, în ziua mîniei,/ priveşte cu orbire./ Deasupra se arcuieşte, în semn de război,/ curcubeul frînt, Marele Sinucigaş.” (Tatăl nostru…)

O spiritualitate negativă se instituie în poemele mai noi ale lui V. V.; vedeniile ar putea da vina fie pe dereglarea cotidianului, în aşa fel încît acesta începe să halucineze, fie pe sentimentul de culpă, de vinovăţie, laolaltă cu des invocata obşte anistorică, înfruntînd un infern populat cu orbi şi nebuni, în paza unui protector al vrajbei şi duşmăniei. Filonul gnostic, de ev mediu înfricoşat de gryli şi spiriduşi, de îngeri negri sau himere demonice stîrnite de morbul invidiei, întreţine această tendinţă spre grotesc şi sarcasm la adresa organizării secrete a lumii, sub imperiul urii: „Cu o nesăţioasă poftă de nimic/ ei înfulecă întruna./ şi de-aceea nu se pot sătura…/ Foamea le vine din piept, şi pieptul lor/ nimic nu poate să-l umple…// Iar duhul urii se ridică alb, ca un lotus,/ ba chiar ca un înger,/ aripa le atinge fruntea pleşuvă/ ori chicile încîlcite./ Ei se roagă, răcnind, gudurîndu-i-se la tălpi,/ sugîndu-i degetele albe ca de halviţă şi moi,/ iar între două sughiţuri/ ori scobindu-se cu unghia-ntre dinţi,/ cu o nesăţioasă poftă de nimic,/ îl privesc cu iubire pe îngerul urii,/ din sîngele lor îngroşat îi aştern covor roşu/ la intrarea-n spectacol…// Al cîtelea ochi să-l deschid ca să pot înţelege/ ceea ce văd…” (Îngerul urii)

 

„Vai, bucuraţi-vă, nimic/ nu a fost întîmplător în vieţile noastre!”

Poate aici aflăm unda originală a acestei poezii, în francheţea destăinuirii, în trăirea „din interior” a libertăţii intens controlate, dăruite ca ofrandă omului vulnerabil, confruntat cu absolutismul democraţiei, cu toate formele ei de falsă putere şi slăbiciune mimată, configurînd noua ordine în centrul căreia se află corecţia, ancheta, supravegherea, stenograma. Merită reţinut ca antologic acest poem despre slăbirea fiinţei, într-un mediu de relaţii convenite laolaltă cu ceilalţi, prin adecvare supusă şi fragmentare: „Un joc ciudat, deşi cu reguli simple:/ nimeni nu moare de capul lui. Becul/ se întoarce mereu după mine,/ deşi nu e chiar o floare a soarelui…/ Nu ştiu de ce trebuie să vorbesc în faţa luminii,/ de ce nu în faţa unui stîlp, a unui semn rutier,/ a unui tufiş de măceşe…/ Mă simt ca sub luminile rampei, îmi vine să spun poezii/ şi din cînd în cînd, mototolind tivul pantalonaşilor de catifea,/ mă înclin spre mătuşi,/ deşi, cu siguranţă, nu asta aşteaptă ei de la mine./ Un interogatoriu nu aşteaptă să mărturiseşti poezii.// Un smîrc de-ntuneric, o glugă de întuneric,/ sub care anchetatorul, mistuit şi el pînă la os de-ntuneric,/ tace îndîrjit, căci nicio-ntrebare nu e de ajuns/ pentru teama pe care o simt./ Orice întrebare îşi are partea ei liniştitoare,/ oricît de neînduplecată ar fi,/ aşa cum o palmă care cade grea pe-un obraz/ aduce un fel de linişte pe obrazul cellalt./ Îl bănuiesc pe anchetator în beznă, ca un păianjen negru./ Măruntaiele lui macină aceeaşi sete de viaţă ca mine,/ dar mai este ceva, o caznă în plus,/ o neputinţă de a-şi fi suficient sieşi./ Suferinţa mea e-un privilegiu pe care nu-l va recupera/ niciodată.// S-ar putea scrie tomuri întregi despre întuneric/ şi despre întrebările pe care nu mi le-a pus./ Poemul meu se naşte tocmai din bezna aceasta,/ a unei altfel de floarea-soarelui,/ un fel de a răspunde fără să fi fost întrebat.” (Anchetatorul)

Nu oricine poate să scrie un asemenea poem esopic – rece, uşor prolix, bine ascuns în turnura aspră a cărţii, dar cu un discurs producător de realitate, adică lesne de identificat în imediat, pe o temă dificilă ca abordare. Nu pare a fi vorba nici pe departe de o anchetă a Securităţii din anii ’50, operată de vreun subaltern al lui Nikolski, din str. Eforie, deşi atmosfera poate duce spre o asemenea interpretare; ancheta se petrece astăzi, e actuală şi veridică; face parte din universul nostru audio-vizual.

 

„nu trebuie să vă fie milă de mine,/ la urma urmei nu m-a obligat nimeni”

Cît priveşte topos-ul păianjenului, care se hrăneşte cu suferinţa umană, la Vosganian, ne-am ocupat cîndva de paradigma acestei vietăţi teriomorfe, care-şi are originea în poemul Viiaţa lumii al lui Miron Costin, în versul baroc: „Painjini sîntu anii şi zilele noastre”, sugerînd posesiunea tentaculară şi întunecoasă a vremelniciei. Firul său fără capăt prinde în plasă orice insectă rătăcitoare. La unele popoare, păianjenul este emblemă a infernului, după cum geometria multor planşe şi gravuri gotice înfăţişează labirintul circular al pînzei de păianjen, opus bolţilor angulare. Cum arată G. Durand, arachnida face parte din bestiarul lunar, simbolizînd miracolul ascuns în „puterea fastă şi nefastă a devenirii” (v. Structurile…, 1977, p. 389). Pentru ca, la rîndu-i, Dosoftei să inducă sentimentul clipei laolaltă cu al morţii, într-un pasaj clar-obscur: „I-ai stîns bietul suflet de de-abia să-ngînă,/ Cît nu-i mai de-a hirea de o painjină” (Psalmul 38), făcînd din păianjen un analog al inutilităţii, viziune preluată şi îmbogăţită mai tîrziu în aluzii vampirice de Tudor Arghezi: „Păianjenul aşteaptă să te muşte/ Şi spînzură pe semeni de fire ca pe muşte,/ Umflat, flocos, cu ochi înflăcăraţi de pradă/ Şi lacom să apuce-n reţele lumea toată…” (Cititorule) Anchetatorul-păianjen, la Vosganian, absoarbe viaţa, e însetat de pulsaţia existenţei, vrea să-şi mistuie victima, totul sub povara complice a întunericului. Suferinţa are aici altă pregnanţă, mai perfidă şi mai subtilă cu mult decît supliciile tratate în vestita Carte a plîngerii, a lui Grigore din Narek, care azi par spaime de carnaval, pe lîngă mefienţele noilor provocări („a venit ziua în care morţii erau mai frumoşi decît viii”).

Adevăr spunea cineva: nu este linişte niciodată în poezie! Apetenţa pentru spaţiile criptice, secrete, nepătrunse încă, ascunse ochiului comun, este definitorie noilor promoţii poetice (i novissimi) şi autorul Cărţii poemelor mele nescrise rezonează, se alătură în felul său acestei reconsiderări a discursului ficţional şi a resurselor lirice. De altfel, declară acest lucru într-un manifest al minunilor reprimate, ce abordează specificul generaţiei din care face parte, consecvent „abonate” la lucrurile oprite, nepermise, proscrise, iar povara recuperatoare se referă în primul rînd la limbă, cu uimirea descoperirii de noi teritorii şi depăşirea unor limite de rostire, de atingere: „Trăiam într-o lume a feluritelor frontiere,/ o graniţă nouă, fiecare pas,/ şi de netrecut./ Noi am primit bucuria propriei neputinţe./ Am fost mai ales ceea ce nu aveam voie să fim./ Am şoptit rugăciunile interzise./ Ne-am dat unul altuia,/ pînă le-am ferfeniţit, cărţile interzise./ Am privit, strînşi unii în alţii, filmele interzise./ Am adulmecat orizonturile interzise./ Frontieriştii au traversat fluviile interzise./ Am ascultat, cu urechea lipită, ca liliecii,/ vibraţiile frecvenţelor interzise./ Am înmulţit patimile evangheliştilor noştri/ cu maşinile de scris interzise./ Am cîntat despre nebunul cu ochi închişi/ şi despre alte profeţii interzise./ Am rostit în taină numele morţilor interzişi…/ Şi atunci cînd toate celelalte erau cu străşnicie păzite,/ ne rămînea ultima frontieră,/ dincolo de care eram liberi să trecem:/ morţile noastre, pe veci nepăzite./ Acestea sînt patimile generaţiei mele./ Aşa cum neputinţele din ziua de Vineri/ se numără printre minunile Lui.” (Povestea generaţiei mele) Am putea numi-o nu numai generaţia în blugi, ci şi generaţia luptei cu interzisul, marcă V. V. ce merită reţinută, după aceea a luptei cu inerţia, dată generaţiei Labiş-Nichita. Titlul vine de la cineva aflat oarecum în afara curenţilor notorii de influenţă, iar efortul de depăşire a limitelor şi a lucrurilor interzise nu s-a încheiat nici azi.

După ce a făcut saltul valoric în proză, Varujan Vosganian îl face acum şi în poezie, confirmînd, prin Cartea poemelor mele nescrise, că are fibră lirică, vocaţie pentru care scrisul înseamnă înălţarea individului „textual”, cu dublul său identitar şi toată moştenirea etno-socială, culturală şi de limbaj („poporul umbrelor mele”), în ordinea superioară a poeziei.

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO