Mar 16, 2016

Posted by in Proza

Mircea M. POP – Prozã scurtã

Doctorul Jurcă

 

În luna mai 1953 împlinisem cinci ani. În vara acelui an, pe vremea cînd se coc caisele (pe care, e drept, noi copiii le mîncam şi verzi) primisem un castron plin cu caise rumene şi parfumate de la vecina din curte, soţia pantofarului.

Le-am mîncat cu poftă, dar după cîteva ore m-am plîns de dureri de burtă. S-a dus mama cu mine la singurul medic din comună, şi acela bătrîn şi doctor pentru toate (bolile) şi pentru toţi (şi pentru adulţi şi pentru copii). M-a consultat omul cînd mi-a venit rîndul şi a prescris o reţetă cu nişte pastile sau un sirop (nu mai ştiu sigur) pe care le-am luat de la farmacie, dar a doua zi situaţia nu se îmbunătăţise de fel.

După masa iar m-a dus mama la bătrînul doctor care, de data asta, apăsîndu-mă iarăşi pe burtă, a înţeles despre ce este vorba şi i-a spus mamei că trebuie să fiu dus de urgenţă la Spitalul de copii din Arad.

Întrucît tren nu era decît dimineaţa devreme şi seara tîrziu, a luat mama legătura cu tata, care era la servici, lucra la SMT (Staţiunea de Maşini şi Tractoare/ devenită mai tîrziu SMA – Staţiunea de Maşini Agricole). Tata a cerut de la şefii lui, după ce le-a explicat despre ce este vorba, un tractor roşu şi instalaţi toţi trei în cabină, am mers peste 20 km de la Sîntana la Arad. Cum erau însă multe gropi pe şosea şi tractorul scutura, deşi mama, săraca, mă ţinea în braţe, eu plîngeam de mama focului.

Ajunşi, în sfîrşit, la spital, cam pe la ora 20, am fost de îndată dus în sala de operaţii. Operaţia a durat mult, tata n-a plecat înapoi decît după ce am fost transportat în salon. A rămas mama cu mine şi toată noaptea nu am putut să dorm, ceream mereu apă fiindcă simţeam că mă arde ceva înăuntru. Mamei i se spuse că nu am voie să beau apă, aşa că ea îmi spunea mereu că atunci cînd se va face ziuă vom merge la prietena ei unde voi putea bea cîtă apă vreau.

Dimineaţa la 7, încă în ţinută de stradă, fără halat că nu a vrut să mai piardă vremea schimbîndu-se, a venit doctorul Jurcă în salon, să vadă ce face micul operat de aseară.

Ce se întîmplase? Apendicele se spărsese pe masa de operaţii şi a fost periculos şi mult de curăţat. Dacă s-ar fi întîmplat puţin mai devreme eu n-aş mai fi şi n-ar avea cine vă povesti…

 

Pe cei care nu fac un rău oricît de mic nu-i uităm niciodată. De cei care ne fac bine, adesea nu ne mai aducem aminte.

Rîndurile de faţă sunt un tardiv omagiu adus unui OM deosebit.

 

 

 

 

Leca-leca

 

În vara anului 1995 am fost cu familia în concediu în Tunisia. Am ales anume oraşul Nabeul, fiindcă ştiam că acolo locuieşte şi e profesor de matematică la liceul economic Abdallah, cel pe care-l cunoscusem la Năvodari, în vara anului 1980, într-o tabără internaţională, şi cu care am corespondat din cînd în cînd.

Vroiam să-i fac o surpriză, aşa că l-am căutat la liceul la care lucra. Mi s-a spus că e la Bizerte (cam departe, la nord de Tunis), dar totuşi, un fost coleg de-al lui care avea numărul lui de telefon a venit cu mine la poştă, de unde am sunat. Am vorbit cu Abdallah, s-a mirat auzind că sunt acolo, m-a întrebat unde suntem cazaţi şi a promis că vine el cu maşina să ne ducă la el. Am aşteptat noi tot sejurul, timp de 14 zile, dar el nu a mai făcut-o nici pînă azi!

Toate acestea sunt doar o paranteză. Ceea ce vreau să relatez este cu totul altceva.

Zilnic veneau pe plajă de patru-cinci ori fiecare, tineri comercianţi ambulanţi să le vîndă turiştilor cămile galbene din burete sau… leca-leca.

Ce era leca-leca? Ceva de mîncat, nişte gogoşi (mult mai mici decît cele care se fac la noi) şi mai dulci. Cereau de la turişti un dinar, care pe vremea aceea era 1,70 DM.

Într-o seară, cum eram cazaţi aproape de promenadă, am urmărit încotro se îndreaptă masa autohtonilor şi astfel am ajuns şi noi într-un loc unde localnicii stăteau la coadă la leca-leca.

Ajuns la rînd am cumpărat şi eu trei bucăţi. Acolo costa 200 milimi bucata, adică era…de cinci ori mai ieftină! (un dinar = o mie de milimi).

Revista indexata EBSCO