Mar 16, 2016

Posted by in Proza

Vasile POPA HOMICEANU – Paradisul cãzuţilor

– Ieşiţi afară din casa tatălui meu!

A strigat Anica lui Filip în faţa nucului, şi o clipă se făcu tăcere. Pentru că Handramalicul se mutase în casele lui Chiric, şi se făcea că o adunătură de oameni bezmetici fojgăia prin tăieturile pereţilor prăbuşiţi în întuneric, după ce aşezămintele i-au fost confiscate şi transformate în balamuc şi loc de pierzanie. Nici o urmă de judecată n-a fost în deciziile bătrînului, cînd lucrurile s-au întors de la locul lor firesc şi-au luat-o anapoda. I-au pus cuţitele-n piept. Pe atunci, era cu desăvîrşire orb şi cu chipul încrîncenat de previziunile viitorului, iar cînd au intrat cu caii şi călăreţii, cu toată hula, în sala de muzică şi dans, Chiric ştia că vijelia va precede dezastrul pe acest pămînt. Nu-şi mai simţea degetele, ci doar aripile de la mîini şi de la picioare, pregătite pentru ultimul zbor al vieţii sale. Intrase demult în istorie şi nimeni nu ştia dacă era o realitate viaţa lui sau trecuse-n poveste, iar copiii învăţau despre el ca despre primul personaj biblic al satului.

 În timpul acela, vulturii au coborît în zbor aiuritor de pe Turtea şi-au smuls cu ghearele ultimele blănuri de lemn care spintecau apa pîrîului Şarpelui, dănţuind băltoacele în putrefacţie şi sfîşiind lacom din cadavrele celor două sute de vite aduse de Tănase Şopa, din Basarabia, ca pradă de război. Valea Vîrtejului puţea a mîl putred şi a scorbură de cucuvea, timpul aiura de bezmeticie între Valea Liulii şi ocolişul de la Gîtul Porcului, şi se vedea din ceardacul casei cum păsările negre urcă spre cer cu rămăşiţele morţii de la moara lui Mîrţ. Ciocurile lor băteau a toacă vestind începutul acestei lumi, iar ochii celor trei sfinţi rămaşi în viaţă, pictaţi de ei înşişi pe pereţii de la Grota Vulpilor, au lăcrimat, pe cînd Pliurda lui Chiric sparse gheaţa havuzului, ştergînd definitiv urmele picioarelor Vetruviei Manicatide, cumnata sa, o, femeia aceea minunată care trecuse demult în legendă. Nucul încă vibra sub semnele ploii de aprilie, şi nu-i păsa de tevatura din curte, copacul avea legile lui, iar cei bezmetici timpul lor. Ileana negă cu mîinile revolta din sufletul sorei sale, spunîndu-i: Anică, ce orbi sunt oamenii! Se depărtă de valul de pietre care se prăvălea peste zid, măsurînd cu tristeţea mulţimea de plîngeri venite din partea găinilor, o, huliturile, blestematele mele dragi, care alergau înnebunite de zăngănitul de tobe şi tilingi, dinspre sala de bal. Atîtea femei se zbenguiau în casa asta şi nici una vie la minte, gîndi, şi-o ţinti pe Aristiţa care se legăna într-un scrînciob de oase, prins de crengile nucului. Fata desena cu degetul în lutul umed halucinatul zîmbet al învăţătorului Arghir care-o acuza pe femeia cu chipul de ceară, mama sa, că şi-a pierdut echilibrul politic şi crede în vrăjitorii. Războiul se sfîrşise, havuzul de altădată, unde se îmbăia trupul Vetruviei, dispăruse, biblioteca arsese în noaptea dinaintea pierzaniei, lucrurile se răzbunau împotriva lucrurilor şi oamenii împotriva oamenilor, se cultiva pizma şi ura, şi Domnul pierise în înaltul lui, abandonînd lumea asta, în ghearele altui domn trist, aspru şi neîndurîtor… Fetei lui Filip îi rămîneau văile, şteoalnele din Vatra Iazului, nucărişul din Poiana Lipovei şi jnepenii din Huciul Bisericii. Alerga toată ziua desculţă, şi nu-i păsa.

Cercetase locul de La Boambe şi descoperise o groapă adîncă umplută cu mîl amestecat cu un fel sînge de rogoz vechi, şi nimic altceva. Bombele, căzute din cer, au zguduit toată noaptea pădurea Gavanului şi-au risipit liniştea satului. Nişte păsări nervoase zburau peste Corboaia şi se întorceau, coborînd cu botul în Rîpa lui Chiric, apoi se ridicau şi se năpusteau către ţinutul de la Şcheia. Zborul acestor namile, gîndi Pliurda, le va da de furcă celor din Homiceni şi-i va face să-şi pună multe întrebări. Femeia îşi alintă găinile, le strigă pe nume, apoi se ridică şi şopti în faţa pietrei din preajma havuzului.

– Am văzut cu ochii mei, Anică, Ristiţă, o fi venit Anticristul.

– Tot vine şi vine, suspină sora sa, dar nimeni nu va şti cum va arăta, poate ca un leopard, cu picioarele ca a unui urs, cu gura ca a unui leu.

– Ba eu cred că va arăta ca un om, spuse Pliurda, pentru că numai omul poate urî atît de tare pe un alt om.

Ea le ştia pe toate, iar găinile trebuiau să rabde, pînă le-o veni dreptatea din ceruri. Fusese ordinul sec al Arhanghelului, secretarul Partidului, el a ordonat cavalerilor apocalipsei bezmetice: să nu mai rămînă piatră pe piatră în locul acesta! Şi aşa au făcut, cu o înflăcărare nebună, au intrat în curtea de la casele cele noi lovind în stîlpii porţilor, au urcat cu caii scările în pridvor strivind piatra de sub nuc, şi-au întors o clipă privirile către pădurea Turtelei, au înaintat prin molozul proaspăt al pereţilor prăbuşiţi, şi-au înotat în terciul de lut şi urină produs de picioarele desculţe ale mulţimii care forfotea în dezordine, iar cînd coborî soarele după Huciul Breze, cei patru s-au oprit în faţa icoanei făcătoare de minuni de la Irkusk, adăpostită-n capela familiei, au scos revolverele, au ţintit, şi-au strigat: ducă-se dracului cu rămăşiţele trecutului, tovarăşi. Icoana a început a lăcrima picuri de sînge, şi ei s-au oprit înţepeniţi de monstruoasa misiune pe care o aveau de înfăptuit. S-au rugat în faţa ei: iertare, tovarăşa!, şi, fără să simtă mirosul sîngelui ce curgea din ochii icoanei, au tras. Dar gloanţele n-au ţintit imaginea dumnezeirii, ci umbra acesteia, de aceea un foc sacru se trezi din ochii lemnului pictat, iar focul a ars faţa lor, după ce caii au strivit pinacoteca Vetruviei Manicatide Chiric, marea colecţie de tablouri şi obiecte de artă, de dinaintea războiului, pianul cu coadă şi legile firii, cuprinse într-o carte in-folio, legată în piele de crocodil, dînd răgaz Anei Filip să mai strige o dată: ieşiţi afară din casa tatălui meu, criminalilor! Iar ei au suduit-o, mama voastră de chiaburi, şi-au călcat-o în copitele cailor, acuzînd-o de complot împotriva siguranţei statului şi instigare la nesupunere, o să înfunzi puşcăria, muierea dracului, tu, Cîrno, auzi?… Au scormonit prin toate ungherele şi-au găsit poze din timpuri vechi. Examinau nasul ei borcănat şi turtit, şi ochii înspăimîntaţi, descoperind printre valurile de moloz fotografia lor din ziua de cununie. Erau doi copii, unul lîngă celălalt, în poza sepia, şi în fundal se profila un tablou cu sălcii şi gîşte, şi un castel cu turnuri baroce, ea, o fetiţă cu beteală pe cap, şi cu Filip alături, negru, ţeapăn, ca un ţigan. S-au căsătorit în aceea vara aceea. Izolaţi, fiecare cu gîndul lui, în singurătatea lui. Iar ei s-au întors, şi-au izbit, iarăşi, în stîlpii casei de sus. Caii nechezau, băteau din copite şi muşcau din grinzile tuturor amintirilor. Era vocea tăcută a Arhanghelului copiind în grabă preceptele noilor legi, după un studiu prelungit de doi ani, la şcoala de partid, din Paşcani, cu Sisica, cumnata lui Filip, ca profesoară. O femeie micuţă, superfluă, şi cu un moţ în frunte drept pavăză pentru trecut. Din vară şcoala s-a mutat în casele lui Chiric, de la Guzanului cel Bătrîn, avea o şură lungă, cu camere mici şi igrasioase, iarna îngheţa apa-n găleţi şi fumul în horn.. Totul a fost făcut duşmănie şi cu minciuni. În camerele dinspre livada cu vişini, erau plasate încăperile unde învăţau copii din clasele mici, de acolo, Ana auzi un zumzet ca de albine, şi după aceea un urlet de lup, şi-n sala bibliotecii apăru învăţătorul Arghir, numit Cel Frumos, care îl felicită pe Arhanghel pentru îndrăzneala de a-l pune la punct pe Chiric şi pe hoaţa de fiică-sa. Ana s-a ridicat în genunchi, l-a privit în ochi pe Arghir, învăţătorul de la clasele mici, iar el a zîmbit şiret, oferind elevilor prima lecţie vie despre lupta de clasă, iar copiii s-au răsucit în abecedare, cu tot cu ştiinţa de carte, zburînd peste piatra filosofală de sub nuc şi luînd-o pieptiş, pe sub vişini, către Căminul Cultural, instalat în Marea Şură a lui Chiric. Aici credeau că-şi vor face veacul. Acest spaţiu intimizat de vremuri fusese dotat cu o sobă de tuci, în fiece cameră, cîte şase steaguri înfipte în alveolele timpului, o masă rotundă cu douăsprezece scaune, unde se aşeza Arhanghelul dimpreună cu cavalerii săi, dar şi cu căldura aromitoare a trupului flăcăilor şi fetelor satului, care dansau de zor sîrba în căruţă. Pereţii dobîndeau o aură de trecut interiorizat în lumina prezentului, cu cîteva tablouri rînduite după un canon prestabilit, un program al partidului scris cu litere negre şi portretul Marioarei, soţia bătrînului Chiric, în straie naţionale, portret pictat de Vetruvia, înainte ca soacra sa să-şi dea duhul. În acest aşezămînt protector se vor lua toate deciziile privind reforma agrară, naţionalizarea Huciului şi a Turtelei, secarea iazului de la Coasta Morii, strămutarea cursului pîrîului Alb, şi dispariţia celor şapte iazuri din amonte de sat, desţelenirea Lipovei, pînă la Rîpa Roşie, şi despădurirea, ca singur gest crucial de a intra cu plugul în amintirea satului, dar şi colectivizarea, darul de cote, expansiunile primăverii, la strigătul lor de bucurie nebună: am învins! Tot aici se vor cloci strategiile umilirii, delaţiunea şi patriotismul gregar. Cele treisprezece camere, care treceau din una într-alta, erau unite printr-un coridor secret, iluminat doar de minţile înceţoşate ale petrecăreţilor şi de imboldul unei frenezii apocaliptice. Arghir preda primele lecţii de învăţămînt ideologic şi alfabetizarea, copiii şi analfabeţii satului se aşezau tăcuţi în bănci şi ascultau o poveste cu zmei şi feţi frumoşi, dar nu pricepeau o iotă din jurămîntul pionieresc, doar fiorul cald al primăverii şi pofta de joacă. Se dădea în stambă cu bîntuitorii satului şi cu Arhanghelul, el conducea activitatea culturală din cele şapte sate vechi, iar după răscoală şi distrugere s-a instalat aici. Îndrăgostit de Pitica Dabijei, prima soră medicală din sat, iubire care va declanşa răzmeriţa în casele lui Chiric şi nebunia la Baibu, socrul lui Arghir, tînărul învăţător trăia o contradicţie dură în sufletu-i prigonit: se va întoarce sau nu la casele socrului său, la soţia sa minunată, o frumuseţe nocturnă cu chipului poleit de zaţul luminii difuze,  sau va vieţui în provizoratul erotic cu această femeie! O chema Aurora.

– Curva, curva, o arătau cu degetul copiii pe asistentă.

O, ea trecea mîndră şi nepăsătoare prin faţa elevilor, săltîndu-şi bucile, cu un imbold permanent de a părea mai înaltă decît este, etalînd zîmbetul hormonal pe chipul rotund şi o veselie disimulată pe buze. În data de 10 mai, după sărbătoarea încheierii Secetei, va fi oficializată, în Adunarea Populară de la Poarta Ţărnii, ca responsabilă cu igiena colectivă şi despăducherea în cele Şapte Sate Adiacente, de la Hlăpeşti la Urlătoare, şi se instalase aici, în Marea Şură, unde avea un cabinet micuţ, alb, alb, şi-n cabinet două momîi care închipuiau corpul uman, roşu, roşu, numai vase însîngerate şi ochi scoşi din orbite, şi cîteva instrumente medicale pentru modelat viaţa bătrînilor, încă din timpul Vedeniei, un cîntar pentru copii, un stetoscop, două termometre, şi-un analizator corporal de ultimă generaţie, pentru determinarea grăsimii în corpul uman, dar şi conţinutul de apă în sînge, pentru că războiul a adus cu el nu numai pelagra, jigodia, tifosul şi blenoragia, dar şi obezitatea producînd deliciul insectelor parazite şi fojgăiala păduchilor. Erau cuvintele lui Arghir la inaugurarea Şurii lui Chiric, ca stabiliment pentru şcoală, cabinet medical şi secţie de miliţie. Domnişoara, fiind curtată de către cel mai frumos bărbat de pe pămînt, folosea, în experienţă primă, pe locuitori din sat, echipamente de terapie şi relaxare, şi nişte dispozitive acţionate cu baterie electrică pentru reabilitarea ţesuturilor îmbătrînite. Cu aceste instrumente avea un succes enorm printre bolnavii închipuirii, cabinetul fiind invadat de tot felul de inşi care purtau măşti pe faţă şi picioare artificiale, pentru că nu suportau mirosul de baligă şi duhoarea de loess care ieşea din pereţi. Numai dezinfectantele lipseau, iar psihoza pediculozei amplifica starea de anxietate şi vînătoarea insectelor în fiece casă din sat. În camera trei, Puhariu conducea jocurile de noroc, şanta, şepticul şi bacara, acolo unde fumul se tăia cu cuţitul pentru a-l prelinge afară, pe geam, şi a face loc aerului curat, care venea dinspre grajduri. Camerele de sub nuc, toate trei, proaspăt văruite şi pavoazate cu chipurile de piatră ale unor bărboşi, pictaţi de Vetruvia, soţia Învăţătorului Chiric, în ultimele zile ale plecării în exil, erau destinate activităţilor culturale, bibliotecii şi iureşului nestăvilit al adolescenţilor pînă-n cinsprezece ani de a juca rişca, şanta şi alte jocuri de noroc. Responsabil cu jocurile tradiţionale fusese desemnat de Arhanghel Lepte Argatu. Acesta se lăţise în umeri, se înălţase şi-şi dezvoltase simţul estetic, începînd să gîndească, dar încă-l mai slujea pe Chiric, din onestitate şi simţ civic, chiar dacă bătrînul îşi încheiase de mult contractul cu viaţa. El urma acele îndemnuri strămoşeşti, menţionate în hrisoave şi cronici, şi descrise de Ioanisie în adnotările la viaţa sfîntului Portfirie Paideianul, scriitorul şi creatorul Bibliei Neterminate, de a cultiva printre tinerii voivozi şi boieri jocul de oină, dar şi ţurca, şi acel joc iubit de şcolarii mici: de-a curu-n babă. Lepte Argatu dobîndise notorietate în teritoriul celor Şapte Sate vechi, autointitulîndu-se drept unicul antrenor al gloatelor de pe islazuri. Haosul jocului îi stîrnea teribile amintiri din copilărie, cînd începuse jocul de-a porcăritul şi echitaţia. Îşi amintea mereu de tatăl său, un om micuţ şi becisnic, dar care poseda o forţă herculeană, fiind specialist la aruncat cu barda-n Dumnezeu. Şi de ziua cînd fusese dat ca argat la Chiric. Iubea ziua aceea, scăpase de golul cunoaşterii strămoşeşti, de o mamă arţăgoasă şi de cele patru faimoase surori, care ameţeau satul cu vedeniile lor de hoaţe nocturne. La Şură învăţase despre arta strungăritului şi echitaţia, dar şi despre zborul aiuritor al pitpalacilor, codobaturilor şi alergarea ţestoaselor verzi. Cobora în mirarea dobitoacelor, pîndea clipa cînd doamna Vetruvia se va arunca în havuz şi va cînta din Traviata. Atunci, uita de toate, simţea o plăcere în măruntaie, fiind cuprins de un demon. Doamna va pleca în exil, copiii vechii orînduiri se vor risipi care-ncotro, el rămînînd aici să hrănească batalii, găinile Ilenei şi cele cîteva capre. O, toate-s minunate pe pămînt, îşi spuse în gîndul lui, dar acel aghiuţă din pîntec nu va scăpa. În virtutea acestor crude experienţe, se lăsă convins de către Arghir, de la care lua primele lecţii de alfabetizare, împreună cu cele treisprezece femei din Huci, că religia-i opiu pentru popor. De aceea-l slujea încă pe Chiric, ca să-i arate bătrînului că nimeni, în cer şi pe pămînt, nu poate scăpa de pedeapsa divină. După instalarea primului guvern democratic, Lepte prinsese gustul pentru eşecuri. Copleşit de strategiile imaginare ale jocurilor sportive şi de numeroasele înfrîngeri, se întorcea la Şura lui Chiric, cădea la pieptul Piticei, şi cu glasul stins lăcrima: sunt bolnav, soră! Apoi cădea în melancolie, se ridica în şezut, plîngea în hohote, şi se îmbăta criţă. Cu Puhariu şi Cărădăieş, doi din cei patru, cinci, cavaleri, cîţi se vor afirma la începutul de eră. Aceşti tineri copţi, care făcuseră războiul, învăţaseră primele clase primare sub imboldul cunoaşterii lui Dumnezeu, au văzut cu ochii lor înălţarea Sfîntului Duh, încă din vremea Vedeniei, acel maglavit tranzitoriu, care se manifesta cu ştiinţă aici şi în toată ţara, ca să izbăvească poporul de rău. Au fost luaţi prizonieri, în clipa cînd Ioanisie, fiul cel mare a lui Chiric, învinsese singur, la Cotul Donului, armata germană. Din vremea aceea, au împărţit suferinţa unui drum plin de peripeţii prin gerul arctic şi prin iluzie, au dormit în acelaşi pat în lagărul de la Kosmolensk, în Siberia, au tăiat mesteceni pentru a se încălzi şi au mîncat scoarţă de copac pentru a supravieţui, însă au refuzat saramura de icre, ştiind că ruşii au o boală pregătită pentru prizonieri, dizenteria şi setea, ca să-i decimeze. Au urmat calea lui Sile Guţui, învăţătorul şi protectorul lor din lagăr, şi-au înţeles că lăcomia e unul din cele şapte păcate biblice, au suferit de aceeaşi boală a sîngelui infestat cu sifilis B şi cu hepatită, dar s-au tratat, în secret, cu zeamă de varză, şi s-au vindecat mai repede decît posibilul, datorită unei imunităţi specifice celor din sat, şi au înţeles importanţa revoluţiei proletare din Rusia, iar după ce s-au întors din război cu o fărîmă din steagul izbînzii, au prins gustul pentru pierzanie, au alunecat în mrejele Arhanghelului, vărul lor, şi-au înfiinţat noul Handramalic din casele lui Chiric. Un lagăr mai mic, dar util pentru o cauză atît de mare.

 

Revista indexata EBSCO