Mar 16, 2016

Posted by in Proza

Val BUTNARU – Negru şi roşu

  1. NEGRU

 

TIPUL CARE STĂ AICI DE VREO ZECE ANI m-a zăpăcit cu totul. Nu ştiu cum îl cheamă, cu ce se ocupa în viaţa lui de cîndva şi nici măcar dacă este om real sau fantomă. Nu ştiu ce scop urmăreşte cînd îmi dă sfaturile celea legate de scris, cînd îmi îmbuibă capul cu exemplele celea din viaţa scriitorilor şi alte prostii pe care le urăsc foarte foarte foarte tare, fiindcă le consider prostii, iar faptul că acuma scriu şi ceea ce scriu acum este doar o metodă de scurtare a timpului pierdut. Of, Doamne, şi chestia asta tot de la el am auzit-o!

Şi totuşi, TIPUL CARE STĂ AICI DE VREO ZECE ANI mi-a spus un lucru care m-a lăsat cu gura căscată.

– Văd că scrii cartea ta în capitole scurte, mi-a zis la un moment dat, cu toate că nu avea de unde să vadă cît de lungi sau scurte sînt capitolele şi asta fără să mai pun la socoteală faptul că ceea ce scriu nici măcar carte n-o consider. Capitolele sînt scurte fiindcă asta e gîndirea ta – incoerentă, ilogică şi absurdă, a continuat după o scurtă pauză de reflecţii. Şi dacă ai să laşi cartea să apară în forma în care ai scris-o, te asigur că volumul va arăta ca dracu’ – incoerent, ilogic şi absurd. Iată de ce am să-ţi dau un sfat: după ce ai să termini de scris, tipăreşte fiecare capitol pe foi aparte, apoi pune foile într-un bol mare şi amestecă-le bine. După asta răstoarnă totul la podea şi adună, filă cu filă, fără să te uiţi la ele. Ordinea în care le vei ridica de jos trebuie să devină ordinea în care se vor succede capitolele în cartea ta. Aşa e corect să fie. Aşa trebuie să arate o carte de amintiri. Incoerentă, ilogică, absurdă. Asta va fi o construcţie adevărată a cărţii. Ca amintirile care se perindă în mintea noastră într-o ordine greu de înţeles şi mai greu de explicat.

M-am uitat lung la el. Cum vine asta – mai întîi îmi spune că am o gîndire incoerentă, ilogică şi absurdă, şi după asta tot el mă sfătuie să pun la întîmplare capitolele ca să iasă o carte de amintiri incoerentă, ilogică şi absurdă? Ideea în sine mi s-a părut interesantă, dar argumentarea – de-a dreptul aiuritoare! Dar nu asta m-a lăsat cu gura căscată!

– Ştiai că viitorul poate influenţa trecutul? – m-a întrebat după ce s-a gîndit la ceva ştiut numai de el.

– Ce ai în vedere? – l-am întrebat la rîndul meu.

– Am în vedere că viitorul poate modifica trecutul şi nu invers aşa cum crede majoritatea oamenilor, ba nu, chiar toată umanitatea. Să-ţi explic. Eu am găsit nişte notiţe ale unui savant care a descoperit particula Timpului Variabil.

– Unde ai găsit notiţele acestea? – am întrebat fără să conştientizez de ce întreb asta.

Dacă aş afla unde a găsit notiţele, ce, aş înţelege mai mult despre ce vorbeşte omul acesta ciudat?

– În Australia, mi-a răspuns. Am fost acolo, fiindcă ştiam unde se află. Evident asta e doar o teorie, dar noi, adică tu – ai putea s-o transpui în practică şi să demonstrezi, chiar, cît de adevărată este.

I-am spus TIPULUI CARE STĂ AICI DE VREO ZECE ANI că nu înţeleg nimic şi că mă plictiseşte trăncăneala asta fără nici o noimă.

– Uite cum stă treaba, a început să-mi explice. Un foton nu există dacă nu este observat. O realitate dacă nu este observată nu există, înţelegi? Şi dacă e aşa, înseamnă că nu există prezent, trecut sau viitor. Totul depinde de viteza cu care întoarcem capul ca să vedem. Să luăm, de pildă, pisica lui Schrodinger. O pisică ipotetică, plasată într-o cutie plină cu otravă, nu este nici vie, nici moartă pînă nu deschidem cutia şi nu observăm care este starea ei. La fel e şi cu ruda bolnavă internată la spital. Nu ştim dacă e vie sau moartă pînă nu facem o vizită în salonul ei.

– E ca şi cu bătăile la uşă!

– Ce e cu bătăile la uşă? – a întrebat supărat că l-am întrerupt.

– Cu bătăi la uşă afli de este cineva acasă, i-am spus bucuros proverbul pe care-l ştiam încă din copilărie.

S-a mai uitat odată lung la mine şi a concluzionat:

– Este exact ca şi în cazul atomului de heliu în faţa celui de-al doilea ecran.

– Stai puţin, am strigat. Ce heliu? Ce atom? Ce ecran?

– A, dar e simplu, m-a calmat. Asta e o altă componentă a teoriei Timpului Variabil. Dacă un foton sau un atom de heliu este lansat de un laser spre un ecran el poate exista sau poate să nu existe în funcţie dacă îl observăm sau nu îl observăm noi. Pînă aici totul e clar, da? Dacă în calea fotonului mai punem un al doilea ecran, fotonul începe să se comporte ciudat. După ce trece de primul ecran, el poate să se transforme în particulă sau undă în funcţie dacă va apărea sau nu va apărea acest al doilea ecran. Dacă va apărea ecranul, fotonul a luat deja decizia să se transforme în particulă. Dacă nu va apărea, a devenit undă. În funcţie de ce se va întîmpla în viitor, fotonul a luat deja o decizie în trecut.

– N-am înţeles nimic, l-am întrerupt, pierzîndu-mi răbdarea.. Poţi să explici mai simplu?

Şi nu era vorba doar de faptul că nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea, dar mai ales mă enerva folosirea asta anapoda a timpurilor: ‘’dacă nu va apărea, a devenit undă’’, ‘’în funcţie de ce se va întîmpla, a luat deja o decizie’’…

TIPUL CARE STĂ AICI DE VREO ZECE ANI a dat a lehamite din mînă şi mi-a spus în şoaptă:

– Mai pe scurt, sufletul e viitorul, corpul e trecutul. Liberul arbitru nu mai există.

Crezu, probabil, că în felul acesta, m-a lămurit definitiv şi că, spunîndu-mi fraze din astea, întortocheate, mi-a fost al naibii de ajutor!

– Am să-ţi deschid o taină, a continuat să-mi şoptească la ureche. După ce a fost împuşcat, Roşu simţi că sufletul lui acoperise lumea întreagă. Eram lîngă el cînd privi în jos. Un cer de stele se aşternu la picioarele noastre. Mi-a spus cu un zîmbet pe faţă că în jurul nostru plutesc idei şi arome de mere domneşti. Pe urmă, i s-a schimbat brusc dispoziţia şi faţa i s-a acoperit cu nori. Metaforic vorbind, dar şi cu nori adevăraţi, de pe cerul de la picioarele noastre. ‘’Liberul Arbitru nu mai există, să ştii asta!’’ – îmi strigă Roşu pe o notă agresivă fără nicio legătură cu cele discutate mai înainte.

– Şi de ce-mi vorbeşti de moartea lui Roşu de parcă eu l-aş fi împuşcat? – am strigat şi eu. Nu vrei să mă laşi odată-n pace cu liberul tău arbitru şi alte chestii din astea? Ce legătură au ele cu ceea ce scriu eu şi, mai ales, cu foile pe care trebuie să le arunc la podea?

– Ştii ce se va întîmpla cînd ai să arunci foile în aer şi ai să le aduni aleatoriu într-o carte pe care deja ai scris-o? – mi-a răspuns trezit parcă la realitate, dar tot în şoaptă, la urechea mea. Acţiunea asta pe care ai s-o faci în viitor va modifica calitatea şi conţinutul cărţii pe care ai scris-o în trecut. Altfel spus, ceea ce ai făcut în trecut va depinde de ceea ce se va întîmpla în viitor. Quod erat demonstrandum!

Cînd a plecat, căzusem nu ştiu cum pe gînduri. Ce va să însemne toată pălăvrăgeala lui? De unde pot şti ce se va întîmpla în viitor? Ba mai mult chiar, fără să ştiu ce se va întîmpla peste mulţi ani, iese că eu deja am făcut ceea ce a fost influenţat de ceea ce se va întîmpla. Înseamnă că  moartea lui Roşu trebuia să se întîmple fiindcă el nu va lua Nobelul niciodată? Adică nu, invers – fiindcă peste mulţi ani Roşu nu va lua Nobelul el a trebuit să fie împuşcat la vînătoarea de la poalele Dealului. În felul acesta, a fost ferit de suferinţe. Sau va fi ferit? M-am încurcat. Şi Galben? Fiindcă va fi nevoie de cineva care să se uite dincolo de Deal, ea a fost trimisă în croazieră ceea blestemată, ca în urma naufragiului să înceapă să crească. Atît de mult încît să vadă. Aiureală? Sau adevăr?

Eram singur şi, la un moment dat, m-a cuprins un sentiment de frică. Mi-am adus aminte că în noaptea ceea, în timp ce mergeam cu autocarul spre Istambul, Roşu îmi spunea că chestia asta se numeşte angoasă. E ceva mai mult decît teama că ai putea să ai indigestie mîncînd o salată Olivier veche de două zile. Nu, nu de Olivier era vorba. Simţeam că asupra mea se rotea un pericol greu de conturat şi imposibil de conştientizat. Se rotea şi mă apasă ca o Cale Lactee lipsită de strălucite. Pericolul plana ca un corb negru. El exista, pur şi simplu. Ca şi Dumnezeu. Undeva. Într-un loc pe care nici nu îndrăzneşti să-l identifici. Şi indiferent de acţiunile şi gîndurile mele, ştiam că pericolul mă va ajunge din urmă cînd nici nu mă aştept şi mă va cuprinde în braţe cu lăbuţele lui uscăţive, şi mă va strînge de gît, apoi mai jos de umeri, şi sufletul va ieşi din mine, chiar dacă viaţa va mai pîlpîi în trupul meu.

Oricît de tare m-aş împotrivi, dar trebuie să recunosc că individul cu bărbuţa lui ascuţită a reuşit să mă dezechilibreze rău de tot! Chiar din prima clipă în care l-am văzut, am avut senzaţia că TIPUL CARE STĂ AICI DE VREO ZECE ANI seamănă la înfăţişare cu Mefisto. Oare pe cîţi i-a păcălit să-şi vîndă sufletul? Chiar aş vrea să ştiu: Roşu a făcut un pact cu el? Sau, mai degrabă, tatăl lui? Da, scriitorul e tipul cel mai indicat pentru astfel de spectacole de spiritism.

Nu, cu mine n-o să-i meargă! Cu mine nu se poate juca după bunul lui plac! Nu pun nici o filă în nici un bol şi nu aleg aleatoriu de pe podea niciun cuvînt! Totul trebuie să rămînă aşa cum a fost prestabilit, aşa cum a fost gîndit de mine! Eu nu depind de niciun Mefisto! Să-şi vîndă sufletul Roşu şi toţi ceilalţi care se îndoiesc de sine. Eu sînt puternic şi aşa voi rămîne!

 

 

 

Revista indexata EBSCO