Mar 16, 2016

Posted by in Poezii

Vasile BURLUI

Şapte secunde

Se zbenguie timpul prin vene,

Amintiri hematoame-nfiripă,

Mă cheamă din neanturi pesemne,

Cu glas de sirenă în pripă.

 

Fiorii adună sub piele

Răzvrătirea din vremile-apuse,

Iar clipe de viaţă prea grele

Prin artere către haos sînt duse.

 

Disecă nostalgiile-n toamnă,

Trombii cutremură-n cavă,

Adormiţi în jilţ şi-n icoană,

Împărat şi putere şi slavă.

 

Mai sărac sînt cu şapte secunde,

În purpură orizonturi închid,

Coronare nebune, spre unde?

Mă-ngînă spre drumul perfid.

 

Între Atunci şi Acum

Pribeag din timpuri perimate,

Mă tot strecor între pămînt şi cer,

Purtînd desaga plină de păcate

Şi cartea ca pe-un ultim giuvaer.

 

Pribeag din vremuri viitoare,

M-ascund timid sub peticită haină,

Îmi împletesc din floare de cicoare

Însemnele regeşti, în nopţile de taină.

 

Pribeag de pe-o planetă părăsită,

Mai caut între oameni îndurare,

Mă minte-n van fantasma cea iubită,

Mă mint cu paşii risipiţi pe o cărare.

 

Pribeag din galaxia sfărîmată,

Sînt exilat la margine de drum,

Orbecăind prin lumea neumblată,

Tot rătăcind între Atunci şi Acum.

 

 Dor de bătrînul Socrate

Nu mă tem! Doar că la început de noapte,

Cînd se anunţă frigul lui Brumar,

Mi-e dor ca bătrînul, necruţătorul Socrate

Să-mi pieptene gîndul cu degetul său de pietrar.

 

Cu degetele lui noduroase, aspre ca şi cuvîntul,

Să-mi netezească îndoiala, apoi să-mi spună,

Să recite din nou, înseninat, jurămîntul,

Cînd clipă cu clipă timpul pierdut se adună.

 

Bătrînul pietrar, orator în bătrîna Agora,

Să mă surprindă prin vorbe cu meşteşug,

Cu silogismele sale să zguduie ora,

În ritualuri păgîne să ardem timpul pe rug.

 

Să-ntoarcem, nebuni, adevărul pe ambele feţe,

Răsucind universul ca pe un carusel,

Să fluturăm maieutica prin ostilele pieţe,

Inconştienţi, să sfidăm timpul rebel.

 

 Timp perimat

,,Totul este supus deprecierii”

 Budha

Îmbătrîneşte clipa răpusă-n calendare,

Iar timpul cocîrjat în spaţii deformate

Se tînguieşte jalnic pe vechile altare

Şi se retrage-n sine ca-n ziduri de cetate.

 

Cu clipe obosite pe spaţii necuprinse

Ninge-n constelaţii pierdute-n ani lumină,

Pe cosmice elipse luminile sînt stinse,

Iar muzica în sfere răsună aşa străină.

 

Printre ceruri Cronos şi-a risipit izvorul,

Timpul nu mai curge prin spaţii pustiite,

În templele damnate vestale trag zăvorul,

În haine sfîşiate se-acopăr hăituite.

 

Cum pasăre vînată ascunde-n ramuri cedru,

Vînat de nemişcarea cometelor ce mor,

Timpul perimat se-ascunde-n decaedru,

Disimulîndu-şi plînsul ca-n ceaţa unui nor.

 

Sori muribunzi îşi strălucesc arama,

Încorsetate visuri în geometria plană,

În universul plat se stinge holograma,

Iar liniştea se-ntinde în forme, suverană.

 

 Imperator

Motto: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor,

 toate sînt deşertăciuni”

Sînt împăratul cerului şi al pămîntului,

Stăpîn al artelor magice şi al cuvîntului,

Stăpînesc păduri, cîmpii şi chiar dealuri

Şi fluvii tumultoase curgînd între maluri.

 

Stăpînesc fulgerul din înaltele ceruri,

Ploile verii şi asprele geruri.

Sînt împăratul gîzelor şi al furnicilor,

Imperator recunoscut în clanul aricilor.

 

Ridicînd pînă-n înalturi colb sideral,

În larma de cîini vagabonzi din satul astral

Pe galactice uliţi cînd îmi port eu alaiul,

Mulţimea şopteşte uimită: ,,acesta e craiul!”

 

Admiraţi-mi mantia cusută din frunze de boz

Şi tunica splendidă din tulpini de rogoz,

Frumoasa ghirlandă din vrejuri de volbură,

Dar ce minunat palat am clădit într-o scorbură!

 

În mîna mea augustă port sceptrul aurit,

Pedeapsă pentru acei ce mai au de clevetit.

…Acest dar dintr-o regească întîmplare

De fapt a fost o creangă căzută în cărare.

 

În coroana mea sclipesc în chip de mărgăritare

Pietre şi scoici adunate din rîu sau din mare,

Cireşele roşii, petunii culese din grădinile poştei,

Agăţate toate acolo ca să se bucure proştii.

 

Aezii şi tot natul îmi cîntă mereu osanale

În sirinx de trestii sau stridente ţimbale.

Nu luaţi seama la cei ce prin colţuri vă spun:

,,Desigur, acest presupus împărat e nebun!”

 

Carnet de reporter

(scherzando ma non troppo)

Un peisaj de toamnă dezolant,

Cu plopii desfrunziţi şi-un pod rulant,

O fată care vinde struguri dulci,

Şi-un drum neasfaltat ce duce la Tecuci.

 

O veche fabrică, dărăpănată, fără paznic,

Un cîine vagabond rînjind slugarnic,

Un stol de vrăbii pe o grămadă de gunoi

Şi un acar trezit de-atîta tărăboi.

 

Cale ferată pînă într-o poartă

Ce nu se va deschide vreodată,

O firmă jerpelită atîrnată-ntr-un cui

Nemaitrezind oprobiul nimănui.

 

O turmă amestecată, de capre şi de oi,

Într-un toiag, păstor uitîndu-se la noi,

Pe margine de şanţ, bătrînă torcînd caer,

Şi-un dor de Europa plutind perfid în aer.

 

 Cîntul tăcerilor

 Mamei

În fiecare noapte ascult cîntecul tău de tăcere,

Sau poate că tăcerea ta este un cîntec

Acoperit sub bolnave cuvinte, sub durere,

Răscolindu-se-n piept, răsucindu-se-n pîntec,

 

Alergînd nebun deznodat peste cîmpuri,

Prin pădurile arse de pîrjolul uitărilor,

Risipind spaimă prin visuri, prin lucruri,

Adormind în pagina din Cîntarea Cîntărilor.

 

El poartă cu sine de-a pururi pecetea tăcerii

Cu deget nervos apăsat peste buze,

Cu neliniştea crudă dinaintea plecării,

Cu tonuri prea sumbre pregătit să acuze.

 

Ascult cîntecul acela atît de tăcut,

Ca şi cîntul sorilor rătăciţi pe elipse abrupte,

Răsunînd în tăcerea de glas prefăcut

În temple păgîne cu însemnele rupte,

 

Murmurat în tăcere lîngă vatra de lut,

Ca un descîntec de deochi sau de boală,

Pîngărit cu anatemă de păcat nefăcut,

Un cînt al durerii, un cînt de răscoală.

 

 Inevitabila desfrînare

Desfrînată copilă, ce baţi insistent la uşi ferecate,

Chicotind găunos şi bizar la mijloc de noapte,

Îţi fluturi mantia sfidînd prin neanturi înaltul,

Frivolă, căutîndu-ţi culcuşul mereu la un altul!

 

Desfrînato! Hai vino de-acum în braţele mele,

Cîntînd recviem strecurat printre stele,

Ca o felină leneşă torcînd plicticos şi egal

Angoasele vremii, ca la curtea regelui Assurbanipal!

 

Cu ultima picătură de viaţă să maculăm orizontul

Cenuşiu şi vulgar. Să trecem apoi glorioşi Helespontul,

În extaz să muşti din carnea mea precum linxul

Plini de păcate să tulburăm în adînc Styxul.

 

Să trezim în iatacuri buimăciţi şi olimpici, toţi zeii,

Pe pămînt să cădem cutremurînd din ţîţîni Pirineii.

Desfrînata mea sublimă, cea fără de pereche,

Să-mi şopteşti în delir vinovate minciuni la ureche!

 

În lascivele aventuri să reînviem iarăşi mersul

Prin care la începuturi orbecăia vibrînd universul.

Desfrînata mea de o seară, cu ochi mincinos de copilă,

Împreună să întoarcem resemnaţi, în carte ultima filă!

 

Avataruri

Se oploşesc în mine cîntări de-odinioară

În armonia aspră a iernilor ce vin.

La mine în ogradă tristeţi mă-nconjoară

În aripi mincinoase ? mă cheamă să mă-nchin.

 

Gîndurile mele îşi caută culcuşul

Sburătăcite-aiurea în spaime şi surghiun,

În seara nourată eu nu mai sui urcuşul

Şi nu mai pot povestea scrîşnită să o spun.

 

Mă las uitat de vreme la margini de atol,

Barcazul e fărîme iar pluta-i scufundată,

Cocorii mă petrec rotindu-se în stol,

Iar clipa se prelinge în şoapte murmurată.

 

Zarafii în fişicuri aşează hematia,

Îmi scotocesc rărunchii sub razele de lună,

Noaptea constelaţii îmi ţes în cer mantia

Şi-s visuri obosite desprinse din cunună.

 

 

Revista indexata EBSCO