Mar 16, 2016

Posted by in Poezii

Ioana DIACONESCU

PASIUNE

 

Şi mă sărută gura morţii în somn

Fără buze

Seamănă cu  jupiterianul

Care m-a răpit  m-a smuls

Din viaţă

Nu renunţă la mine

Nu se lasă

Vrea să văd pe cer

Roşii dîre de sînge

În loc de albastru

Mă ţine pe după gît

Ca să nu mă sperii

Mă ţine de ceafă

Să nu-mi fie frică

Îmi arată cu degetul

Tot-tot ce era de văzut

 

Închide ochii bine

Altfel îţi intră în ei zgura nopţii

Şi lasă-mă să te sărut pe pleoape

Cu buzele mele aspre

Să-ţi gust sîngele

Să-ţi adulmec pielea

Sau ce a mai rămas din ea

 

 

FOARFECE

 

Îmi taie cu foarfecele

Vîrfurile pletelor

Adună de pe jos ce-a mai rămas

Şi face un depozit de fire bune

De ţesut chipurile morţii

Nu ascund faptul că tremur

O singură ezitare şi-mi poate tăia carotida

Joc pe indiferenta

Ziduri urcă în jurul meu

Şi mă prind

Şi mă strîng

Ca pe-un palid trofeu de pe care

Cad plete cum frunzele toamna

Răpuse nemilos

De-un vînt secetos

De Austru

 

 

ISIS

 

Eu sînt Zeiţa

Eu sînt Divina

Nu poate fi totul

Numai sînge şi noroi

 

Ivirea mea naşte durere

Oriunde m-aş afla

 

Durere în lumină

 

Frigul întunericului

Nu-mi este cunoscut

Ivirea mea

Naşte durere

Eu sînt iubire

Şi iubirea tulbură apele

Şi cine mă iubeşte

Poate muri

Poate agoniza

Întinzîndu-şi braţele

Spre apusul

Roşu de sînge

Şi degetele

Îmi vor deveni fluide

Fără durere

 

În spasmul creierului

Endorfine

Adoarme-mă să nu mă mai priveşti

Dacă nu închid ochii

Lava alunecă incandescentă

Şi mările lumii nu-ţi vor putea stinge

Setea  şi vei bea această lavă

Cu ea gîtul tău va fi

Poleit de raze

În sînge şi noroi

 

Dar sînt o muritoare

Şi moartea

Naşte durere

Raza mea înspre

Mă ucide

Mă învie

 

 

FĂRĂ  NOAPTE

Lui Slavco Almăjan

Lumina mea pe-o rază suprapusă

Care mă orbeşte

E prea mult

Trag cenuşa nopţii

Pe firele ţesute în nevăzut

De războiul către celălalt

 

Alcătuire misterioasă

Un carbon un diamant

Care-mi taie venele

Pentru înlocuirea sîngelui

Albastru azuriu

Ca icoana Ta văzută

Prin poarta Cerului

În vis

Dar ce e vis

Ce mai poate fi vis

Ce mai poate fi

Coşmarul

Am să-mi ascult prietenii

Despre noapte

Care poate fi

Sau poate  să nu fie

Să nu fie zici

Să nu fie

M-am văzut plutind

Pe cerul zilei

Şi în acelaşi timp

Eram aceea

Care-şi trăia destinul

Pe culmea canioanelor

În raza nepătată

 

Necuprinsă

 

M I L A

 

Cînd mă voi îmbolnăvi mai tare

Am să aud raza clipind

Pe lumina feţei mele

Pe ochii care nu se vor

Deschişi pînă la orbire

Am să ascult înserarea cum izbeşte

În uşa îngustă şi de aur

Peste ferestre am să văd

Aripa văzduhului

Bătînd  spre mine

Fără s-o aud

Dar voi nu veţi şti

Iubiţii mei nimic din toate acestea

Eu le-am visat doar iar timpul

Îmi pune batista muiată-n narcotic pe gură

Să nu vorbesc

Şi apoi să nu văd

Să nu aud

Execuţia să fie blîndă

Cu atît mai atroce

Cu cît mila

 

 

WUNDERKIND

 

Adormire

Somn aşezat pe somn

Pe noapte

Pe întunericul

Licărind Lumini

Înaripatele

Mă ridică

Sînt un fulg în timp ce dorm

Fără somn

Mă poartă pe aripi

 

Transparenţa

O stare  ce se insinuează

În materia cărnii mele

A pămîntului

Ca o cruce cu care am purtat

Viaţa mea mai grea

Decît  pămîntul

 

 

MAREA DE RECIFE

 

Şi aşa ai să te pierzi

O să te găsească

Te aruncaseră pe fundul mării

Dimineaţă

Ai deschis ochii în apă

Şi ai văzut ce nu credeai

Cristalul

Săbiile luminii trecîndu-ţi prin piept

Fără urme de sînge

Pînă la urmă

Căderea părea nesfîrşită

Pînă ce ai atins nisipul

Aur în părul tău despletit de alge

(Aveau gust de mirt

Şi miros de ambră neşlefuită)

Deschisese gura monstrul marin

Un uriaş smarald

Pe care mi-l întindea soarta atunci

Cînd nu mai puteam cuvînta de uimirea

Frumuseţii ce mi se arăta

În marea de sub mare

Despre care v-am mai vorbit

Si care nu m-ar fi lăsat la mal

Odată cu valurile

Fiindcă  valuri nu avea

Ci doar recife

Corali şi alte cele minuni

Împovărătoare

Şi nu mă mai recunoşteau

Uitaţi-mă

Nu mă mai căutaţi

Printre colţii fiarelor

Cînd o să mă ridic

Din marea de sub mare

N-o să mă recunosc nici eu

În cereasca

Pe care rămăsesem cîndva

Şi de pe care

Acum puteam chiar zbura

 

 

PÎNĂ LA FERESTRA DINSPRE MARE

 

Mai am puţin

Pînă la fereastra dinspre mare

Încă un pas

Şi am ajuns-o

Argintată poleită

 

LA   ÎNVIERE

Printre picăturile de sudoare

În iarbă

Fructul mic la rădăcina frunzei

Furnicile în eternele lor munci

Care nu se mai sfîrşesc

Firele de iarbă

Ca puse sub lupă

O lume

Amar

Gustul amar al mătrăgunei uscate

În umbra grădinii creşte ţeapănă spre cer

Uscată

Scoate

Ca firele dintr-o rană

Rădăcini cît vrejul

Şi totuşi frumoasă

Picături de sînge pe muchia tîmplei

 

Secerat pe marginea şanţului

Voinicul de 27 de ani

Revenit din Siberii

E vară e cald

Mi-e frig

Îi ajung numai pînă la genunchi

Mă strîng cu putere  lîngă această gambă rănită

Apăsîndu-mi obrazul în ea

Ochii strînşi lăcrimează

Şi lacrimile curg pe rană şi i-o spală

Un imperiu de furnici şi de iarbă

Dedesubt

Şi văd pînă în străfundul pămîntului

Reavăn parfumat

Culoarea lui castanie şi proaspătă

Şi transparentă

Ca lacrimile acestea de copil

Mult mai viteaz decît orice inimă vitează

La înviere

 

ÎN RAZA CARE BATE

 

E ca şi cum m-aş linişti

E ca şi cum ţi-aş vedea aripile

Enorme

Mai e puţin şi această maree

Trage la mal ceea ce nu vedeam

Otrava, pacea

Scrîrba şi lumina

Şi întunericul oraşului pierdut

Doar singurul

În care eu mai cred

?ine-mă strîns

Între aripi nevăzute

În transparenţa mea

Decadentă

Şi mă vor confunda cu moartea

Şi cu viaţa

Şi voi fi viaţa

Viaţa

Să renasc în această viaţă a mea

Misterioasă şi fabuloasă

Glorioasă şi rănită

Un înveliş fraged

Un nor ce naşte săbii

Pe fulgere

Fosforescente

În raza care bate

 

ÎN SĂLBĂTICIE

 

Mai curînd aş fi spus

Vorbele mele in pustiu

Vîntul le-ar fi luat

Si le-ar fi dus  odată cu

Vîntul fierbinte

Şi atunci m-aş fi putut întoarce

Toate acestea o voce străină

Mi le şoptea în creier

După ce m-am pierdut

În sălbăticia suferinţei mele

Am găsit calea

Viaţa mea

Misterioasă

Irevocabilă

Sacră

Nu mai era nevoie

Să ating ceea ce văd

Ceea ce vedeam

Nici nu mai era

De multă vreme obiectul

Vederii mele

Calea venea spre mine

Odată cu Iubirea nemărginită

Adevărată ca soarele

Care îmi făcuse răni pe trup

Numai că sub pielea arsă

Şi dureroasă

Se  ivise carnea

Roză ca un trandafir

Şi pură ca el

Strălucitoare în miezul zilei

Să se tot mire şopîrlele şi guşterii

Şi ferigile iţite din piatră-n piatră

Pe drumul pustiului

Din sălbăticia

Suferinţei mele

 

Din volumul  în pregătire “ ?ESUTURI”

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO