Mar 16, 2016

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – O lume cu o culoare mai sãracã

Lumea fiecăruia dintre noi are o culoare aparte, dată şi de zîmbetele celor cu care ne întîlnim în viaţă, de privirile lor, de discuţiile pe care le avem cu aceştia, de felul în care zborul aripii sufletului lor lasă un siaj pe inima noastră. Unii dintre ei sînt simpli trecători, al căror chip trece ca o răsuflarea grăbită a clipei, doar o dată, prin viaţa ta. Cu alţii însă treburile stau diferit.

Între aceştia din urmă, pentru mine, a fost şi Lucian Alecsa, pe care l-am întîlnit prima dată înainte de anii ’80 ai secolului trecut.

Anii au curs de atunci. Ne-am urmat fiecare drumul lui şi, de multe ori, ne-am şi întîlnit. Ne-am întîlnit şi în ţara cu haine de vis, de povară şi cuvinte a poeziei, în care îşi construise o casă a lui. Acolo le găsise versurilor o haină în culori brodite din cuvinte aşezate după un meşteşug propriu lui, pentru a le dărui apoi celor care voiau să îi cunoască gîndurile, lumea dinlăuntrul său, călătorindu-l din Oraşul de ghips pînă prin Ţinutul Klarei, unde o puteau întîlni, cine ştie, chiar pe Iluzionista Babette. Ori, poate, îl putea aduce către lumea de proză a Femeii fără zîmbet. Cine ştie, construise destule alei, personaje, cotloane ale lumii sale de cuvinte.

Toate păreau, cum ni se pare se întîmplă de multe ori în viaţă, că aşa vor rămîne „pentru totdeauna” şi-o zi. Apoi, dintr-o dată, aud că Lucian Alecsa a rămas pentru noi doar în sufletele prietenilor, în amintiri. Şi în cărţile sale.

Şi, aşa, lumea mea, aşa cum o văd înlăuntrul meu, a rămas mai săracă cu (încă) o culoare, aceea care îmi era dată de vocea, de felul de a fi al lui, de discuţiile cu Lucian Alecsa.

De multe ori asociem, mai mult sau mai puţin căutat, lucruri care ni se par relevante cumva cu un fapt anume, cu plecarea cuiva, cu… Şi, totuşi, în ultimul său volum publicat cît păşea alături de noi, Umbra agent dublu, în primul poem şi în primele versuri, Lucian Alecsa spunea astfel:

 

„Cînd ţi-e lumea mai dragă vine dracul şi-ţi toarnă cenuşă în cap

îţi pune pumnul în gură

apoi Moartea ţi-o umple c-un bulgăre de ţărînă, ţesut cu rîme

călduţe şi movulii precum panglicuţele de pe capetele şcolăriţelor

îngerii, în mărinimia lor dumnezeiască, îţi trag pleoapele

ca nu cumva să mai vezi  ce se întîmplă pe lumea asta”

 

Poate că, totuşi, îngerii îi vor lăsa pleoapele şi va putea să îşi moaie tocul în cernelurile văzduhului şi să construiască şi acolo, printre stele, un ţinut al său din versuri şi cuvinte aşa cum cei de „dincolo” poate că ştiu să rostuiască.

Revista indexata EBSCO