Mar 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Cartea ca o mîntuire a vieţii lipsite de sens

Pînă la „caseta” cu trei cărţi de poezie din 2005, Varujan Vosganian tipărise alte două volume de poeme, Şamanul albastru (1994) şi Ochiul cel alb al reginei (2001), precum şi o carte de nuvele, Statuia comandorului (1994). Om politic de primă linie, ministru, poetul şi prozatorul au putut părea nişte „excentrici”, iar literatura lor un fel de „ocupaţie de duminică”, un „violon d’Ingres”. Apariţia, în 2005, a celor trei cărţi, dar, mai ales, a romanului Cartea şoaptelor (2009), îl plasează pe Varujan Vosganian printre scriitorii cei mai importanţi din stricta noastră actualitate literară. Iisus cu o mie de braţe, Portret de femeie şi Dansul cu moartea – cuprinse între opt coperţi – sunt volume de versuri nu doar interesante, cu o arhitectură şi o problematică atent articulate, provocatoare, dar şi – pur şi simplu – cărţi frumoase: şi nu e puţin lucru în peisajul nostru editorial de după 1990. În Iisus cu o mie de braţe, Varujan Vosganian cultivă ceea ce s-a numit poezia sentimentului religios, alăturîndu-se, astfel, unor poeţi precum Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Dan Laurenţiu, Constantin Hrehor, Valeriu Anania, Ioan Petraş, Ioan Pintea, Dorin Ploscaru, Lucian Vasiliu, Dumitru Spătaru, Emilian Marcu, Theodor Damian. Omul de hîrtie, poetul – eu şi imaginea, viaţa şi destinul, omul şi Divinitatea, omul exterior şi omul interior – asistă neputincios la transformarea realităţii, a tuturor faptelor tragice în motive culturale sau în istorie, căci una-i moartea şi alta „motivul” morţii, una e disperarea şi alta „tema” ei, una e sentimentul comuniunii în gînd cu Dumnezeu şi alta „prezenţa” sa culturală; la fel, cuvîntul care semnifică, dar şi ucide. În cartea lui Varujan Vosganian nu e o poezie mistică, e departe de amvon; nu e vorba doar despre un sentiment religios, ci de căutarea acelui punct magic al intersectării gîndului propriu cu lumina credinţei, a aceleia pe care o izvorăşte „bobul de muştar” al credinţei. Ceea ce frapează în ordinea acestei structuri de profunzime a poeziei lui Varujan Vosganian este recurenţa unor simboluri strîns legate de jertfa lui Iisus (Prohodul cu „stările” sale, care se citeşte în Vinerea Mare, Învierea, Înălţarea) cu speranţa şi lumina pe care le lasă oamenilor; mielul-copil, altarul, pescarul de oameni, misiunea, harul (hără­zirea) sunt figuri lirice care se adaugă, pentru a o împlini, sferei semantice a jertfei.

Poetul este, cum spune Varujan Vosganian chiar în primul poem al cărţii, cel ce a fost hărăzit să povestească, să comunice pentru memoria colectivă, jertfa la care a fost martor; în revoluţia română din decembrie 1989, poetul găseşte şi valoarea în idealitate – aceea de simbol –, dar şi chipul hidos al celor care au condus mielul-copil spre altarul jertfei sale: tinerii din Piaţa Universităţii, adică: „Îmi amintesc în douăzeci şi unu decembrie/ lumina era stranie, de început de lume,/ cînd cuvîntul este chiar ceea ce este./ Cînd cuvîntul moarte înseamnă chiar moartea,/ cuvîntul glonte ucide iar cuvîntul sînge/ este chiar sînge./ Gura nu mai rămîne decît un petic de ceară fierbinte./ Cuvintele ţîşnesc, de parcă pescarul/ îşi sfîşie năvodul, lăsînd peştii slobozi,/ de parcă pescarul de oameni desface plasele sale./ Cele fără trup, cele spuse, rostesc peste lume,/ se năpustesc către buze, spre pleoape şi piepturi,/ către orice poate face cu putinţă tăcerea./ Coboară un clopot, o temniţă, o ureche întoarsă/ care sileşte fiecare gînd să se audă./ Cuvîntul zvîcneşte prin tîmple, şuieră în nări,/ explodează în inimă. Nu poţi să te aperi./ Cele întrupate îngenunchează în faţa celor fără trup./ Pe oricare îl arăţi vinovat pare a fi prea puţin;/ de jumătate de veac apasă prea multă vină pe umerii noştri./ Şi atunci îmi spun: cel mai mare ucigaş a fost cuvîntul./ Ce greu e să lupţi împotriva lui cu tăcerile tale./ Ce greu să-l găseşti tocmai pe acela căruia să îi ceri iertare” (Cuvîntul care ucide).

Clipa cînd moartea vine pe asfalt instalează, în viziunea poetului, zidul care ne desparte de aproapele nostru, locul şi timpul cînd fiecare rămîne singur şi puţini mai speră să (re)descopere fanta, sufletul năzuind spre lumină „printre crăpături”: locul şi clipa cînd aburul întîlneşte sîngele. Cîteva metafore obse­dante însoţesc această structură subtil elaborată a poemelor cărţii: zăpada (îngheţul), încremenirea în raport tensional cu iubirea, căldura, topirea „frunţilor îngheţate”, la temperatura sîngelui vărsat pe caldarîm. Totul se adună, de pildă, în acest poem, unde Varujan Vosganian regăseşte tonalitatea baladescă, în tradiţia poeziei noastre, de la paşoptişti şi Eminescu, pînă la Ştefan Aug. Doinaş şi Mihai Ursachi: „Floare de cais/ nu înflori mai devreme,/ nu lăsa albul zăpezii să te cheme. Omătul e floarea unui alt copac/ pe ale cărui crengi,/ mugur de cais, să nu te dezlegi./ Lasă vîntului calea muntelui,/ lasă soarelui calea laptelui/ şi streşinilor plînsul caselor./ Altfel, floare de cais, miezul tău dulce/ ca lemnul de cruce,/ ca lustrul de ape,/ nu se va mai coace./ Mielule-copile,/ nu-ţi lăsa din zile/ celor ce nu ştiu că vei mai fi viu,/ celor ce-au uitat că din carnea ta/ se îmbulzesc, nevrednici, a se înfrupta./ Mielule-copile,/ fulgerat de rază, străpuns de glonte,/ strivit sub şenile,/ aşază-te cu noi la răscruce/ şi dă-ne nouă merinde din trupul tău dulce,/ cînd mieii plătesc/ blestemului părintesc,/ cînd copiii mor/ înaintea părinţilor lor” (Balada mielului-copil).

Portret de femeie nu se desparte de tematica din Iisus cu o mie de braţe; i se adaugă, pentru a-i lărgi semnificativ orizontul, femeia începutului, pîntecul ei în care creşte „aluatul cald” al fiinţei, lutul şi apa, vinul cu pîinea, tăcerea cu ţipătul, Maica şi Pruncul; despre întîlnirea lucrurilor „potrivnice”, dar, mai ales, a celor complementare scrie Varujan Vosganian în Portret de femeie: „Dansează încet şi în deplină tăcere/ zeul cu trupul de fum/ în locul cel mai strîmt cu putinţă/ unde lucrurile potrivnice se netezesc/ cum ar fi cel dintre fiinţă şi nefiinţă/ dintre lumină şi umbră, cuvînt şi tăcere/ dintre zîmbet şi melancolie/ dintre somn şi trezie./ Tu abur şi ceaţă şi fum, tu iarbă a fiarelor/ prelinsă/ între pămînt şi cer/ care netezeşti deznădejdea celor dimpotrivă/ răcoare a lacrimii care sfîrîie pe obraz/ ca pe o plită încinsă/ apropie-te cu talpa veşnic desculţă şi desperecheată/ a zeului-negură a păsării zeu;/ o ceaţă subţire/ răspîndeşte lumea, nepregătită încă/ pentru căldura trupului tău” (Despre întîlnirea lucrurilor potrivnice sau Ivirea ta într-o dimineaţă geroasă). Metafora obsedantă a cărţii este, de această dată, oglinda, care nu se închipuie, însă, ca o suprafaţă reflectorizantă şi care nu restituie nimic; nu e nici oglinda care înşală şi ucide: în poezia lui Varujan Vosganian, oglinda este un „instrument”, cel ideal, de multiplicare a eului în real: „Mă nasc în fiecare zi din Sfîntul Duh./ Nestingherit,/ înfăţişările mele hălăduiesc pe pămînt./ Oglinzile mă repetă întruna ca pe un vers/ ştiut pe de rost./ Lumina mă priveşte,/ Ne întîlnim în lumile încrucişate –/ cei care-mi seamănă voiesc sufletul meu/ zadarnic să-l fure./ Eu ştiu care din noi e cel adevărat;/ din orice altă imagine a mea/ lipseşte imaginea mea despre tine” (Neputinţa luminii). Această semantică a oglinzii creează drama pierderii eului „adevărat” în nenumărate feţe ale aceluiaşi chip, cum spune poetul în Colind de toamnă, ivind întrebări neliniştite despre identitate şi destin. De aceea, „portretele” lui Varujan Vosganian nu sunt picturale, nu au nimic decorativ, ornamental: ele sunt mereu în mişcare – nişte ecorşeuri –, „un petic de carne îmblînzită”, cum e acest Portret de femeie cu fundal neliniştit: „Ne-am desfăcut atunci. Ne-am închinat/ ca după o masă cu bucate curate,/ ca după o mărturisire spusă cu buzele celuilalt,/ deci fără ocolişuri./ Tu nu ştii că în acest răstimp perdeaua din templu/ s-a despicat ca un tunet/ lăsînd pereţii orbi să te vadă./ Osuarele s-au frînt ca pîinea uscată/ braţe şi guri descleştate au ţîşnit din alcalii,/ piepturile uscate ticăie slab/ ca un ceasornic neîntors./ Perdeaua ruptă ca vîntul în crengile negre,/ e doar un fundal pentru trupul tău alb;/ un petic de carne îmblînzită”.

Fundalul neliniştit este una dintre mărcile poemelor din această carte: acolo se adună şi interogaţia activă adresată lumii şi sinelui („Cînd te vei reîntoarce,/ care parte a trupului meu te va primi mai întîi?”; sau: „Unde altcumva să-ţi aduc ofrandele, zeu al vederii,/ al auzului, al pipăitului şi al ierbilor crude?”; şi: „şi spune-ne, Stăpîne,/ care din noi e cel ce îmbrăţişează,/ cel ce rămîne?”; ori: „Cînd s-au deschis porţile împărăteşti,/ cine s-a aplecat chiar în dreptul tău/ peste lume?/ A cui oglindă eşti?”), dar şi, de exemplu, semnificaţia particulară a mărului care nu mai este al păcatului, ci al puterii de a zămisli, de a în-fiinţa (ca în alăturarea numelui Mariei de cel al fructului „pe rînd jertfă şi făgăduială”). În sfîrşit, oglinda e ochiul care priveşte şi vede, prin care răzbate puterea visului, pe unde eul poate coborî în sine cît mai adînc; ca în acest poem antologic: „Ochiul este partea tăcută a trupului meu./ El păşeşte înainte, aşa cum în desişuri,/ călăuza zvîrle piatra legată cu pînză,/ pentru a nu rătăci drumul drept./ Privirea e marginea fiinţei mele,/ aşa cum afişul e marginea gîndului meu./ Plouă cu ochi mari şi curaţi/ peste acoperişuri, pe asfalt, prin văgăuni/ prin crăpăturile scoarţei./ Ochiul meu, amestecat printre picăturile repezi,/ te va găsi oriunde te-ai ascunde/ te va îmbrăţişa cu lumina lui în tăcere./ Căci privirea e marginea fiinţei mele,/ iar tu eşti marginea visului meu” (Cel care priveşte).

Dansul cu moartea, a treia „stare” a cărţilor lui Varujan Vosganian, se structurează în jurul temei rădăcinii; poetul din Iisus cu o mie de braţe, Portret de femeie şi Dansul cu moartea este, întreg, în acest autoportret liric: „Eu sunt o scoică alcătuită de-a-ndoaselea./ Miezul cel moale şi cald îl port înveliş./ Ceea ce e puternic – calcarul, visul –/ e aşezat adînc în lăuntru./ Cum bine se vede/ viaţa a uitat, odată cu mine, să se apere./ Osuarul cu numele străbunilor mei/ se clădeşte în mine./ Sub umărul cel puternic/ e omoplatul lat al părinţilor mei, păstori şi soldaţi./ Umărul celălalt, de carne frumos rotunjită,/ fără omoplat, cel felin/ e al femeilor, maicile mele./ Trec prin viaţă cu zîmbetul acesta/ de os nedezvelit./ Carnea, cu suferinţele ei, îl ascunde” (Zîmbetul ascuns). Ce legături pot fi între omul de hîrtie al cărţilor citite/scrise şi omul concret, din viaţa politică? Laurenţiu Ulici, în 1999, le intuia cu precizie şi fineţe; iată: „însuşirile scriitoriceşti dau omului politic o puternică notă personalizată în contextul vieţii politice de la noi”.

Despre relaţia şi, de atîtea ori, con­fruntarea dintre text şi viaţă, carte şi con-figuraţia fiinţei interioare s-au scris tomuri de teoria literaturii, proze şi poeme, mii; e o temă veche şi mereu reluată în (post)modernitatea noastră. Deşi e greu de selectat, una dintre cele mai puternice imagini ale identificării poeziei cu viaţa o regăsim în cel mai recent volum al lui Varujan Vosganian, Cartea poemelor mele nescrise (2015),  în chiar primul său poem: „m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise/ nu eu am ales-o, aşa cum nu am ales/ limba în care m-am născut,/ puteam să mă nasc într-o limbă moartă,/ cartea poemelor nescrise ar fi fost săpată în stîncă/ şi umbrele echinocţiilor ar fi scris epopei,/ eu, însă, m-am născut într-un aluat cald,/ am primit cartea poemelor nescrise ca pe a opta taină,/ o cîntare a treptelor, ar zice psalmistul,/ nu poţi sări nicio treaptă,/ nu poţi lăsa nicio pagină necitită./ cel mai înţesat de amintiri a fost începutul/ şi primul zeu căruia m-am închinat a fost zeul uită­rii,/ a trecut multă vreme de-atunci/ şi-atîtea naşteri întîmplătoare/ au fost alese de cărţi care s-au aşezat singure-n raft./ În bi­blioteca poemelor nescrise/ Novalis e mai cunoscut decît Goethe,/ Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decît bătrînul Hugo,/ iar Eminescu a fost mai genial/ decît Eminescu,/ lucrurile care nu s-au putut împlini/ şi poemele rămase nescrise –/ iată cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii./ cît despre mine, ce-aş putea spune,/ ar trebui să mă-nalţ/ peste umărul celui care citeşte,/ să mă furişez prin spatele lui,/ mi-e teamă că nu se poate, căci umărul acela/ este încă o dată al meu,/ şi tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise/ este că tocmai în clipa în care scriu acest vers/ s-a subţiat cu o pagină nouă” (Cartea poemelor mele nescrise): fiecare vers scris subţiază, fatal, cartea şi tot astfel fiecare zi trecută/ trăită scade suma ce va fi fost dată. E o imagine, s-o recunoaştem, foarte dură pentru că, iată, dacă cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii este aceea netrăită încă, din viitor, din trecutul îndepărtat sau apropiat, cea mai frumoasă şi mai adevărată carte e aceea nescrisă; şi ce autor, de la dobîndirea conştiinţei sale auctoriale la noi, în secolul XIX, cum spune Leon Volovici, va fi acceptînd o asemenea idee de care se sparie gîndul?

Mai mult încă, Varujan Vosganian calculează cum poate trăi mai puţin decît va fi trăit (“mă gîndesc uneori cum ar fi fost/ dacă aş fi trăit mai puţin decît mine/ un gînd imposibil: să înţeleg lumea/ situîndu-mă în afara ei”, se spune în Beniamin)  şi cum sîngele poate curge mai mult decît poate să-l trăiască (“Neînduplecat este numai sîngele/ care curge mai mult decît pot să-1 trăiesc”, scrie poetul în Scara lui Iacob), iar ceea ce lipseşte sau, poate, prisoseşte e chiar cartea poemelor nescrise; e mereu un schimb, fixat într-un poem antologic, La naşterea mea, între textul naşterii cuiva şi cel al morţii altcuiva. Varujan Vosganian socoteşte; începe cu rodia care „are trei sute şaizeci şi cinci de seminţe,/ cîte una pentru setea fiecărei zile-n deşert”, apoi, se întreabă „Ce anume am luat de la viaţă/ şi n-o să mai dau înapoi?” şi cît timp a rămas „pînă ne scufundăm”, pentru ca,  în Un altfel de colind, să caute o aritmetică a sîngelui: „nu există o aritmetică a sîngelui/ şi totuşi/ dacă înmulţim cei două mii de ani/ In hoc signo vinces/ cu cele şapte taine/ aflăm pe sfinţii cei paisprezece mii de prunci/ ucişi de Irod/ ultimul cor antic şi tot de atunci/ tragediile se povestesc la persoana întîi./ venim cu toţii de-acolo/ deşi nu mai ştiu cine sunt cum arăta cerul/ în preajma naşterii mele/ cum îl împărţeau luna cea albă şi luna cea neagră/ şi care dintre cei paisprezece mii de prunci/ s-a botezat la naşterea mea cu numele meu/ nu există o aritmetică a sîngelui/ şi totuşi/ altfel de magi socotesc, scrijelind pe oţeluri:/ «am terminat de împărţit rănile vechi,/ suntem pe cale să încheiem o antichitate nouă/ avem, de aceea, nevoie de victime noi/ pe care în tihnă şi cu veselie/ să le sărbătorim…»“. Ghemuit, cum spune, pe marginea veacului şi fascinat mai mult de drum decît de capătul lui, poetul face orice să mai rămînă ceva, măcar ceva netrăit şi nescris; îi cere, iată, mamei să-l ascundă de la naşterea sa, să spună magilor că încă nu s-a născut, ca pentru a păstra, deoparte, cu suma intactă a virtualităţilor lor, viaţa încă netrăită şi    cartea încă nescrisă, caietul de versuri, cum îl numeşte în Calendarul şi Dreptul la propriul mormînt, unde se cu­prind viaţa şi moartea;  în acest fel,  în această „socoteală”, ca în registrul bunicului negustor de coloniale, rămîne mereu, cu cerneală albastră, cîte ceva de trăit, chiar dacă poezia se scrie cu faţa la zid, iar esenţa ei se află în spaţiul cît lama cuţitului dintre fiinţa interioară şi peretele din faţă: „Cu faţa la perete, recit/ din poeziile mele./ Peretele are o răbdare de zid chinezesc./ Eu am o răbdare de beduin./ Uneori versurile se unduiesc ca mersul cămilei,/ alteori răbufnesc./ Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/ contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./ Mi-a trebuit atîta timp să-nţeleg/ că poeziile nu sunt pentru ceilalţi,/ oamenii nu au răbdare s-asculte./ Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./ În spaţiul din­tre mine şi zid/ stă naşterea Poeziei” (Graffiti şi naşterea poeziei).

În cartea de proze Jocul celor o su­tă de frunze şi alte povestiri, Varujan Vosganian plasa „sarcina” simbolică în nume din Cartea Cărţilor; asta face, uneori, şi în Car­tea poemelor mele nescrise, unde „trimite” la Beniamin, cel mai iubit dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob şi ai Rachelei – „fiul dure­rii”, i-a spus mama sa, „fiul dreptei”, al norocului şi al fericirii (Veniamin), i-a spus tatăl –, la scara lui Iacob, deşi în poemul cu acest titlu nu se vorbeşte despre scara pe care urcă şi coboară în­gerii, la Iosif şi Nicodim, ucenicul ascuns, printre farisei, al Mîntuitorului, la Ecleziast, la Vinerea Mare, ca pentru un prohod, adesea, al limbilor moarte şi la Sfîntul Sebastian, mucenicul anului 288. Deşi nu scrie ceea ce se cheamă o poezie a sentimentului religios, Varujan Vosganian e profund în relaţia cu Dumnezeu atunci cînd, de exemplu, visul său se întîlneşte, pe drumul Damascului, cu visul lui Iisus sau cînd şterge la vecernie „cîte un strop din lepădările mele”; poezia lui Varujan Vosganian, în această dimensiune a sa, nu e una de amvon, ci a comuniunii în gînd, în vis, cu El: „Mă visez ţopăind,/ înveşmîntat şi împopoţonat ca dracul gol./ Tobele se-ntind, gata să crape, în aer şi foc/ se zvîrcolesc şerpi, atîrnă ca nişte ştreanguri de cer./ Nimic nu mai seamănă cu nimic, doar urma mea stîn­gă/ e la fel ca urma mea dreaptă, despicată în două./ Un bun prilej, s-ar spune, să asculţi Evanghelia./ Acolo nimeni nu suflă o vorbă des­pre visele lui Iisus./ Poate că a visat şi el, ca şi alţi oameni, ca noi,/ şi-a visat, de pildă, părinţii,/ dar asta ar fi stînjenit peste poate dogmele/ marilor teologi./ Poate că a visat lucruri altminteri imposibile, precum/ teoria cîmpurilor unificate./ Sau poate că nu a visat, ci şi-a trăit/ visul aievea./ De două mii de ani căutăm, prin­tre firimituri/ ori printre cutele pernei, o fărîmă măcar/ din visele Lui./ În tot acest timp mă visez ţopăind,/ plutind, alergînd, nicioda­tă murind,/ ba chiar uneori mă visez că visez,/ şi visul meu se întîlneşte pe drumul Damascului/ cu visul lui Iisus” (Visul).

Varujan Vosganian scrie, în poe­zie, ca şi în proză, despre sinele său: despre el oferă alte „deta­lii”, cum sînt cele din „subsolurile din strada Eforie ale Securită­ţii”,  cu anchetele de acolo, în poeme precum Autodenunţ şi Detaliu, care fixează, o dată mai mult, experienţa din volumul Iisus cu o mie de braţe, ca şi „povestea” generaţiei interzise, în lanţuri, într-un convoi unde nu se poate alerga, strigîndu-şi entuziasmul cu care îşi pierde speranţa, apoi, Magul frunzelor „sărind ca o lăcustă-nainte” din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, figuri, fantasme, umbre, simboluri ale orizontului mito-poetic armean (rodia, caisul) din Cartea şoaptelor – bunica Arşaluis, bunicul Setrak Melichian şi brazdele sale cu usturoi, poporul armean pe drumul pătimirii dar şi al mîntuirii sale, cu străbunicii rătăcind prin deşert spre Deir-er-Zor, Arşag, clopotarul bisericii armeneşti, bunicul Garabet şi pomii din curtea copilăriei din mahalaua Tăbăcarilor din Focşani, registrul cu socoteli zilnice al bunicului negustor de coloniale, Mi­tică, tăietorul de lemne, care va fi supravieţuit blocadei de la Stalingrad (Tăietorul de lemne, Elegie pentru dinţii mei, Negustorul de coloniale şi conservarea energiei, Calendarul, Bunicul meu, grădinarul, Arşag, clopotarul, Grădina Edenului, Balada ultimului soldat):  în această perspectivă, Cartea poemelor mele nescrise este o carte a um­brelor şi, în aceeaşi măsură, o carte a morţilor, pregătind venirea celor vii despre care va fi vorba, desigur,  în cartea încă nescrisă: „În casa noastră e întuneric,/ de parcă murisem de mult, seminţie după seminţie,/ şi mă adăugam în tăcere strămoşilor mei./ Sau poate că nu am murit, ci doar am uitat…/ Era o răspîntie, într-o dimineaţă ploioasă de mai,/ urmele păreau prea mari, îmi amintesc,/ şi pasul lor prea apăsat pentru mersul meu de copil./ Dar nu mai ştiu ale cui erau/ şi dacă au ajuns vreodată./ În casa noastră lucrurile sunt mai uşoare ca aerul./ Poate că nu am murit, sunt doar mai mirat decît de-obicei./ În locul nostru au rămas numele noastre,/ sclipesc ca firele de păianjen, ca borangicul,/ şerpuiesc prin brocarturi./ Nu am fost la război, morţii mei par cu atît mai inexplicabili,/ serioşi şi de neo­colit./ E destul loc, încăpem, cu umerii strînşi, colţuroşi,/ prin pa­turi, pe socluri, prin sertare, aşa subţiaţi/ încît pentru trupul fiecăruia dintre noi/ e de ajuns un cuvînt să-l cuprindă./ În casa noas­tră e frig, cenuşa din vatră/ nu scînteiază, ca ninsă dintr-un cer ne­gru./ Nu avem pături să ne acopere, nici memorie, nici recunoştinţă./ Ne învelim unul în celălalt” (În casa noastră).

Gîndită ca un monolog în faţa umbrei, a făpturii „fără tălpi”, cartea lui Varujan Vosganian este un joc de-a viaţa/moartea, afirmînd dreptul la umbră, la un cîntec ruginiu de dragoste, la ispăşirea păcatelor, dreptul la propriul mormînt, printre drepturile fun­damentale ale omului, necuprinse în documentele ştiute, dar figurînd, între „neputinţele din ziua de Vineri”, printre „visele Lui”. E profundă şi tulburătoare această carte de poezie a unui scriitor de pe primul raft al bibliotecii literaturii noastre de azi.

Cartea şoaptelor începe cu o altă carte – căci, aşa cum oamenii se nasc din oameni, cărţile se nasc din cărţi şi cresc apoi singure – o carte scrisă cu o mie de ani mai înainte, care se numeşte Cartea plîngerii, scrisă de Grigore din Narek. Că o carte era îndreptar de închinare şi că plînsul era socotit un leac împotriva vremurilor, adeseori singurul, o dovedeşte şi faptul că ea, o carte a plîngerii, era folosită împotriva bolilor, fiind aşezată, atunci cînd nu mai era nimic altceva de făcut, la căpătîiul bolnavilor, pentru a-i vindeca. Faptul că ea se numea Cartea plîngerii, iar cea de faţă se numeşte Cartea şoaptelor nu înseamnă că drumul de la plîns la şoaptă a fost unul al vindecărilor. Înseamnă că pe vremea aceea, oamenii nu pierduseră încă libertatea de a plînge şi, în acel elogiu adus de Grigore din Narek divinităţii, Dumnezeu era încă la îndemînă. Între plînsul acela şi şoaptele acestea nu înseamnă că se înlocuieşte o suferinţă cu alta, ci e doar diferenţa dintre plîns şi plînsul înăbuşit. În secolul naşterii mele, pentru o lacrimă s-a vărsat tot atîta sînge cît, în vremurile acelea, pentru un veac de război”. Plasîndu-se, din punctul de vedere al modalităţilor narative, în sfera largă a literaturii subiective, Cartea şoaptelor este, cum se vede, expresia unui continuum în istoria unui neam, a lumii, în fond, dar şi în povestea fără sfîrşit a textului vorbit sau scris: poveste din poveste, carte din carte, oameni din oameni, scrib continuînd scrisa (textul şi soarta, adică) altui scrib – aceasta este calea urmată de Cartea şoaptelor, aducînd departele – istoria şi cartea scrisă cu o mie de ani înainte – în prezentul altei poveşti. Rostul ei? Să mîntuie viaţa de lipsa de sens. Autorul cărţii care s-a trăit înainte de a se fi scris şi, mai ales, s-a citit în şoaptă, uneori, întretăiat, la lumina fulgerelor este povestitorul (care şopteşte textul) şi scribul (cel care transcrie ce va fi şoptit primul), prezenţă întîmplătoare în povestire, purtător al vocilor dinainte, statutul şi poziţia sa în istorie şi povestea ei regăsindu-se în ritualul reînnoirii mirului: „Mirul se reînnoieşte la fiecare şapte ani, cel nou, alcătuit din esenţele a peste o sută de ierburi diferite, se toarnă peste cel vechi şi se amestecă de către catolicos cu braţul de aur păstrînd moaştele Sfîntului Grigore Luminătorul. Acest mir reînnoit se trimite către comunităţile armeneşti din toată lumea, iar la Bobotează se toarnă într-o pasăre de argint şi din mirul acela, prin ciocul păsării, curg cîteva picături pentru sfinţirea apelor. Eu însumi, cînd am fost botezat în cristelniţa argintată a bisericii armeneşti Sfînta Maria din Focşani, am primit semnul crucii pe frunte, uns cu mirul acela care, dacă ţinem seama de modul în  care este pregătit de mîna catolicosului, s-ar zice că mai are într-însul picături din mirul cel dintîi, amestecat nu cu braţul de aur, ci cu braţul lui adevărat, de însuşi Grigore Luminătorul. Mirul este unul dintre darurile încă proaspete pe care ni le-au făcut morţii cei vechi. Eu am primit vocea lăuntrică de la bunicul într-un mod oarecum asemănător, cuvintele cele vechi turnîndu-se în cuvintele noi. Astfel încît vocea aceasta lăuntrică, transmisă prin generaţii, este poate încă un dar viu primit de la morţii cei vechi”.

Poetul din Iisus cu o mie de braţe era cel hărăzit să povestească, să comunice, pentru memoria colectivă, jertfa la care a fost martor la revoluţia română din decembrie 1989; povestitorul-scribul din Cartea şoaptelor, primind vocea lăuntrică transmisă asemeni mirului, prin generaţii, dincolo de vreme şi dincoace de timp, are a  transcrie letopiseţul familiei şi, prin el, saga poporului său: cel care povesteşte şi scrie aici despre convoiul mereu împuţinat al armenilor – apatrizi, nansenieni, mergînd din Rusia şi Turcia în toată lumea (America, Argentina, România, Venezuela, Bulgaria, Egipt, Liban), de nicăieri spre nicăieri, în fond – este, asemeni poetului, hărăzit să povestească, să mărturisească secolul de pribegie, cu cele două războaie mondiale şi tot atîtea exoduri. Din punctul de vedere al teoriei textului epic, povestitorul-scribul din Cartea şoaptelor nu e nici autor, nici personaj-narator („nu sunt un personaj al Cărţii şoaptelor şi, chiar fără mine, lucrurile s-ar fi petrecut întocmai”, scrie acesta), în pofida faptului că textul se numeşte „roman”: eu care povesteşte-scrie Cartea şoaptelor e din toţi cîte ceva, scapă canoanelor care vorbesc despre respectarea cronologiei – „Suntem, aşadar, în 1965, în Focşani” (…) „Suntem, în acelaşi timp, în 1915, în oraşul Ghiuşana” (…) „Suntem, în acelaşi timp, în 1895, în Trabizonda albită de vînturile sărate ale mării” (…) „Şi suntem în 1920”: aceasta este o pagină din roman –, plasîndu-se în simultaneitate sau, poate, povestitorul-scrib e chiar Varujan „ceea ce în armeana veche e numele unei păsări care nu există anume, dar, precum zborul, se găseşte în fiecare pasăre”. Tot astfel, autorul Cărţii şoaptelor e peste tot, în diacronie şi sincronie, în Constanţa, înregistrînd, într-o pagină fermecătoare, numele firmelor antebelice, ca într-un poem de Emil Brumaru (care aduna, în versuri, numele magazinelor de pe strada Cuza-Vodă din Iaşi) sau ca pe o altă arcă a lui Noe, scufundată sub vremi, în Focşanii copilăriei, în Craiova bunicului Setrak Melichian, în locurile progromului, în Rusia bolşevică şi Turcia ultranaţionalistă, în pribegie cu ai săi, (re)trăindu-le drama dar şi fascinaţia spaţiilor largi, de nicăieri spre nicăieri; în cortegiul din urma bunicului, repetînd, parcă, într-o simbolistică proprie letopiseţului lui Varujan (al păsării care nu există anume), mersul convoaielor pribegiei; în istoria cailor care e şi a oamenilor ori în povestea unor obiecte (mandolina Virginicăi), şoptind „marea” istorie care nu e neapărat succesiunea unor evenimente, ci – spune Varujan – se află în oamenii care le-au înfăptuit. De aceea, Cartea şoaptelor „nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă”; aici nu sunt personaje imaginare, ci nesfîrşita poveste a cărţii care se scrie pentru a fi citită, într-un ciclu care îl repetă, întocmai, pe cel al vieţii înseşi.

Lirismul (inevitabil) şi autoficţiunea trimit texte precum Cartea şoaptelor spre intersecţia cu teritoriile basmului; cel care povesteşte şi scrie e, adesea, un erou civilizator pentru că el salvează o lume surpată în uitare şi o reînvie în instanţa amintirii şi a vocilor lăuntrice, transmise din generaţii, spaţiile au ceva miraculos, tainic, misterios, ca orice lume „noră”, explorată acum prin memorie, iar protagonistul, Varujan, pendulează între vîrsta de aur şi vîrsta de fier, între icoanele trecutului şi imaginile derizorii ale aceluiaşi trecut ori ale prezentului, năruite în grotesc, violenţă, intoleranţă, isterie, minciună şi manipulare. În Cartea şoaptelor nu sunt personaje imaginare, dar vehiculele memoriei sunt, adesea, metafore obsedante ori segmente narative aparţinînd realismului magic, eresurilor: sunt simboluri care lămuresc viaţa şi, deopotrivă, potenţează arhaicitatea lumii reînviate, acest amestec, fin dozat, de poezie şi proză, de real şi trăire interioară, făcînd, între altele, farmecul cărţii lui Varujan Vosganian. Mai întîi, focul, făptura vie a copilăriei din Focşani: „În copilăria mea, focurile ieşeau mereu la iveală. Flacăra jucăuşă a lumînării sau cea liniştită a lămpii cu gaz. Pîlpîirea roşiatică a jarului din sobă. Focul de sub cazanul în care bolborosea magiunul. Sau cel de sub cazanul înnegrit în care fierbea smoala pentru cartoanele de pe acoperişuri ori se topea untura pentru săpunul de rufe. Flacăra înecăcioasă a frunzelor arse, primăvara. Nopţile erau pe atunci mai lungi şi mai bogate, lumina mai puţină şi umbrele mai vii. În jocul umbrelor proiectate pe pereţi, multe fantasme păreau aievea. Focul era o făptură vie, se aşeza lîngă noi, la masă, ni se prelingea cu umbrele lui pe umeri, ne lungea feţele şi ne adîncea privirile. Multe poveşti, de pe pereţii aceia mişcători, după ce le ascultam, se repovesteau singure. De aceea, copilăria mea a fost mai slobodă şi mai bogată. Chiar şi morţilor le era mai bine aşa”. Fantasmele ivite de focul din sobă pe pereţii casei părinteşti, spunîndu-şi singure povestea care va trece, apoi, în Cartea şoaptelor, capătă viaţă, isterie, sentimente şi stări pentru că, iată, celălalt foc, din curtea bisericii, arată oamenilor destinul, mai exact, sfîrşitul: cel care va lua flăcările cu sine, păşind prin foc, va muri, spune mitul care se şi adevereşte: Ohanes Krirorian de care se agaţă focul „scurt timp, după aceea, a murit”. Aceasta este una din căile prin care se constituie poveştile din Cartea şoaptelor: dinspre ritul arhaic în prezent, pe o reţea de simboluri care în-scriu viaţa omului.

Apoi, fructele, cu o simbolistică specială în destinul armenilor; caisele din livezile care „au înflorit totdeauna pe cîmpiile de la poalele muntelui Ararat” au culoarea pusă pe steagul armenesc (şi se numesc Prunus armeniaca), rodia e fructul singurătăţii şi exodului, „mielul tăcut al Domnului” („Avînd sînge ca şi omul, ea poate avea sentimente. Rodiei i se face dor. Poate aştepta mult timp neatinsă. Este, dintre toate fructele, cu tot cu sîngele ei, expresia cea mai sugestivă a jertfei. Şi, dintre toate fructele pămîntului, ea a ales să-i însoţească pe bătrînii bătrînilor mei pe drumurile morţii, spre Deir-ez-Zor, în deşerturile Mesopotamiei”) şi fructele-case: nucile, alunele, migdalele, fisticul: iată: „Aroma nucilor prăjite însoţea, pretutindeni, sudoarea, sîngele, năduşeala palmelor ori a tîmplelor cuprinse de febră. Moartea, cînd venea, avea miros de nuci prăjite şi, cînd îi pomeneam pe morţii noştri, amintirea lor mirosea iarăşi a nuci prăjite, pisate şi amestecate în halvaua de griş”. Dar cel mai încărcat de memorie e mirosul în care se ascunde povestea: mirosul aluatului pentru baclava, al vîntului care usucă bucăţile de carne de vită, al fructelor şi cotloanelor, al liniştii, al cărţilor şi cafelei au funcţia gustului madlenei lui Proust, sunt vehicule ale memoriei, la fel cum sunt apa „grea şi roşiatică a Eufratului din timpul masacrării armenilor de către turci” (ca apa Nilului din Vechiul Testament) şi fotografia în sepia. Sunt mulţi fotografi printre personajele din Cartea şoaptelor care este, astfel, şi o carte a poveştii din fotografie: Varujan îşi scrie letopiseţul privind, (re)inventînd povestea vieţii din sepia fotografiilor vechi pentru că, iată, „armenii copilăriei mele trăiau mai mult printre fotografii decît printre oameni”. Un simbol cu totul special este căluţul de lemn; cei aflaţi în noul exod, de după instalarea comunismului, trimit la Focşani pachete în care se află căluţul de lemn, mesagerul veştilor bune sau rele: astfel comunică două lumi pe care istoria le-a despărţit. Dinspre ritul arhaic vin ascultarea candelabrului lui Simonovici din biserica din Focşani, gustarea pămîntului, cum face unchiul Simon ori cîntecele care trebuie să intre în tencuiala pereţilor pentru ca să reziste, ivind istoria, dar şi structurile narative ale basmului. Într-o altă ordine, toate aceste metafore, simboluri şi poveşti din vechime sunt, deopotrivă, vehicule ale memoriei şi spaţii securizante pe care armeanul le caută din instinctul unui popor al calvarului: „Eram apărat între înfăţişările focului, mirosurile copilăriei, copaci şi fantasme”, scrie Varujan, reluînd, prin vocea lăuntrică, şoaptele celor de dinainte.

Varujan, povestitorul-scribul Cărţii şoaptelor, face parte dintre cei care cred că istoria nu e, în primul rînd, evenimentul, ci suma biografiilor celor care l-au înfăptuit: acolo, în durata oamenilor, se nasc istoria şi timpul-epocă: Onik Tokatlian, „omul mării”, Mesia Khacerian, activist harnic al Partidului Comunist, Dinar Marcarian, secretarul Şcolii armeneşti din Constanţa, bunicii Garabet şi Setrak, generalul Dro şi toţi oamenii cu sau fără nume, personaje anonime sau colective, ascunse sau vizibile din Cartea şoaptelor fac istoria, o construiesc pentru că ele structurează ceea ce rămîne a fi rostit de vocea lăuntrică a poves­titorului: memoria colectivă, fiecare existenţă fiind un segment semnificativ al acesteia: „În Cartea şoaptelor veţi găsi tot felul de personaje; unele trec fără nume şi fără chip, personaje anonime şi colective, adesea abia tîrîndu-se sub povara desăgilor sau a armelor, părînd fără început şi fără sfîrşit, degajînd, tocmai de aceea, o anume tristeţe resemnată. Personajele colective au purtat pecetea secolului XX. Din cauza războaielor, dictaturilor, deportărilor şi masa­crelor, partea comună a biografiilor precumpănesc asupra deosebirilor. Sunt şi personaje care au ieşit din rînd, care au dat mai multe ordine decît au primit şi, în consecinţă, au avut parte de mai puţină suferinţă decît au răspîndit în jur”. Protagonistul din Cartea şoaptelor e personajul colectiv a cărui figură – pecetea secolului, adică – se (re)construieşte în instanţa amintirii din secundele vieţii zecilor de personaje, umbre sau identităţi precise, cîte numără Varujan în cartea sa; iar acest personaj colectiv se defineşte prin ceea ce aş numi confruntarea cu veacul, ca în aceste cuvinte ale lui Goethe din Poezie şi adevăr: „Aceasta este tema principală a unei biografii: să descrie pe om în împrejurările vremii lui şi să arate în ce măsură totalitatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează, cum din acestea se formează o concepţie despre lume şi oameni. Dar pentru aceasta se cere un lucru greu de atins: anume ca individul să se cunoască pe sine şi veacul său, pe sine, în măsura în care în orice împrejurări ar fi rămas acelaşi, veacul, ca pe unul care a adus cu sine, a determinat şi a format deopotrivă pe cel ce i s-a supus sau pe cel care i-a rezistat, în aşa fel încît să se poată spune că oricine, dacă s-ar fi născut chiar numai cu zece ani mai devreme sau mai tîrziu, ar fi trebuit, cît priveşte formaţia sa proprie şi influenţa asupra celorlalţi, să fi devenit cu totul altul”. Tot astfel, armenii lui Varujan, începînd cu bunicii Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, veniţi dintr-un Orient al tuturor poveştilor, trăiesc între imaginea unei istorii fastuoase („Familia mamei era originară din Persia. Cel dintîi strămoş identificabil fusese un fel de prinţ, al cărui domeniu se întindea la răsărit de lacul Urmia, în ţinuturile de azi ale Tabrizului. I se spunea Melic, ceea ce în limba persană înseamnă «prinţ». De acolo vine şi numele de familie al mamei: Melichian, adică de-al lui Melic. Prinţul Melic s-a împotrivit turcilor pînă cînd, înţelegînd că lupta era fără izbîndă, şi-a luat familia şi avutul şi s-a strămutat în munţii Karabaghului, mai spre miazănoapte. Şi iarăşi, împins de năvălitori, s-a aşezat pe platourile muntoase din jurul Erzerumului. Povestea asta e veche de trei sute de ani şi mai bine. Melic a avut şapte băieţi. Laolaltă cu familiile lor, au întemeiat o aşezare care s-a numit Zakar”) şi înfrun­tarea unui secol al calvarului: puţini cîştigă acest război (Gayane, soţia generalului Dro, înfrînt de istorie, de pildă, e „unul dintre puţinii oameni care au reuşit să învingă veacul, fără ca măcar să fie nevoită să se ia la luptă cu el”), personajul colectiv îl pierde: „Bunicii mei, Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, au înţeles din secolul lor doar cît e de greu să mori în acelaşi pămînt din care te-ai născut. Bătrînii armeni ai copilăriei mele nu au avut nici un mormînt la căpătîiul căruia să stea şi să-şi plîngă părinţii. Şi-au purtat mormintele cu ei, pe unde au rătăcit şi, aşa cum evreii îşi aşază chivotul şi fac în jurul lui un templu, tot astfel, cînd poposeau, îşi descărcau mormintele de pe umeri şi acolo îşi făceau casă”.

Neamul pribeag trece prin toate încercările şi nevoinţele – masacrul din Turcia, puşcăriile bolşevice, exodul, repatrierea în Rusia sovietică, colectivizarea, manipularea şi arderea cărţilor în România socialistă – (re)citindu-şi istoria care „îşi rîde de noi cu gura pînă la urechi” după urmele lăsate de potcoavele cailor, regăsindu-se mereu şi mereu în figurile arhetipurilor: negustorul („Negustorii oacheşi, cu ochii de culoarea boabelor de piper, mînau caravanele, dormeau călări, cu bărbia în piept, adulmecau văzduhul precum jivinele în aşteptarea furtunii, îşi brăzdau obrajii cu iuţeala nisipului mînat de vînt sau a zăpezilor de pe podişurile înalte. Cînd apele se subţiau şi se ascundeau, din cauza arşiţei, ca şerpii în pămînt, negustorii armeni ţineau sub limbă cîte un sîmbure de rodie, umplîndu-şi gura de răcoare şi înşelîndu-şi setea”), călugărul („De la călugării din neamul meu am primit puterea de a spune rugăciunea inimii, fără să am nevoie de cuvinte”), războinicul („Războinicii neamului meu, călărind, au ţinut drumul drept oricît au suit şi au coborît vremurile”), păstorul („De la păstorii neamului meu am primit puterea de a cinsti anotimpurile”). Armenii care preiau vocea lăuntrică a acestor arhetipuri pierd războiul cu veacul şi se refugiază în fantasmă ori în simpla iluzie; legiunea armeană a generalului Dro şi uniunea masonică a lui Micael Noradunghian cultivă fantasma refacerii naţiunii, regăsirii vetrei arhetipurilor şi încetării pribegiei: pentru ei, spune Varujan, mai mult decît realitatea conta iluzia pe care unii o construiesc pentru ca toţi ceilalţi să se „cuibărească” acolo: „«Pacea e pentru învingători, spunea generalul Dro. Nouă la ce ne foloseşte pacea? E mai greu să trăieşti învins pe timp de pace decît pe timp de război. Măcar războiul îţi mai dă o şansă. Să socotim aşadar pacea drept preludiul unui nou război. Aşa ne vom păstra speranţa». Cuvintele generalului Dro aveau un magnetism căruia cu greu îi puteau rezista şi asta dacă ar fi vrut vreunul să reziste. Dar ei se lăsau purtaţi de vibraţia vorbelor lui, visau Armenia cea mare care unea, într-un romb, cele trei lacuri şi arcuirea Mediteranei ciliciene, regatul lui Tigran cel Mare, mai ales că vorbitorul era eroul de la Sardarapat. Se întorceau apoi la afacerile lor, la pupitrele băncilor, la camerele de comerţ, la antrepozitele de mărfuri şi la silozurile de cereale, socoteau cotele bursei şi comparau plasamentele în giuvaiericale cu plasamentele în titluri şi obligaţiuni”.

Trei sunt pacturile narative din care cresc palierele atît de bine construite ale cărţii lui Varujan Vosganian, potrivit felului de a-şi gîndi viaţa, de a-şi percepe istoria şi de a se iluziona în recîştigarea timpului pierdut ale protagonistului din Cartea şoaptelor: „Lăsînd în urmă lucrurile reale, poporul bunicilor mei s-a călăuzit după lucrurile imaginare şi după lucrurile imaginate, anume cele care nu existau şi cele pe care, existînd, ei se încăpăţînau să le vadă altfel de cum sunt”; „Bunicul Garabet a fost cît se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegînd, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii, numeroase la vîrsta tinereţii, mai puţine la vîrsta maturităţii şi mai deloc la bătrîneţe”. Pactul adevărului este al amintirii directe din timpul-epocă al cărţii, structurat ferm între referenţi istorici precişi şi portrete în sensul canonic al termenului (băcanul Bobîrcă, cofetarul Angheluţă, Mercan, vînzătorul de halviţă, Ardelean care vindea pateuri cu brînză, Romaşcan, sifonarul etc.); pactul verosimilităţii este acela al amintirii-ecran, cum îi spune Freud, de dincolo de viaţa oamenilor auziţi sau cunoscuţi din fotografiile în sepia şi din povestirile bunicilor Garabet şi Setrak, cu alte portrete, în mişcare (regele zahărului, Hartin Frînghian, magul hărţilor, Micael Noradunghian şi soluţia sa miraculoasă – „România urma să se declare cel de-al patruzeci şi nouălea membru al Statelor Unite ale Americii” –, luptătorul Mirak Torlakian din grupul „Nemesis” etc.); pactul ficţional este al eresurilor şi al începuturilor de dincolo de istorie, al şoaptei de unde va fi început aceasta. Calvarul genocidului şi pribegiei din Turcia anului 1895 şi anul 1958, al naşterii lui Varujan, al creării Pieţei Comune Europene şi al victoriei lui Fidel Castro în Cuba, poveştile despre Tadeu şi Bartolomeu, apostolii care i-au creştinat pe armeni şi cele despre armele generalului Dro, dar şi destinul armenilor prinşi în valţurile celor două imperii, ţarist şi otoman, de a se căuta unii pe alţii, în toată lumea, nevoinţele şi pătimirile biblice (cum e uciderea pruncilor armeni: „O parte dintre căruţe le aşezară una lîngă alta, înghesuind în ele cîţi copii puteau să încapă, şi în mijloc puseră o căruţă plină cu explozibil, care, odată detonat, îi spulberă, transfor­mîndu-i pur şi simplu în funingine. Pe cei care nu mai erau în stare să meargă îi întinseră pe cîmp, presărară deasupra lor iarbă uscată îmbibată cu petrol şi le dădură foc. Iar pe ceilalţi, care nu încăpuseră în căruţe, i-au împins spre peşteri, ale căror guri au fost astupate cu lemne şi ierburi cărora le-au dat foc, sufocîndu-i pe copii şi lăsîndu-le trupurile vinete şi carbonizate în fundul grotelor”) şi, mai ales, vina tragică a oamenilor care au supravieţuit de a nu fi murit împreună cu ceilalţi structurează pacturile şi palierele narative din Cartea şoaptelor.

Tot trei sunt şi elementele de coeziune: vocea lăuntrică, şoapta, transmise din generaţii pînă la Varujan, povestitorul-scribul textului, martorul credibil (cartea, fotografia, mărturia, actele de arhivă) şi hipotipoza, figura retorică prin care se prezentifică toate evenimentele adevărate, verosimile sau imaginare. Cartea şoaptelor este una din cărţile care pot servi cel mai bine unui „studiu de caz” privind forţa de impact a hipotipozei despre care fondatorul retoricii moderne, Pierre Fontanier, spunea că „zugrăveşte lucrurile într-un mod atît de viu şi de energic încît ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă animată”. Dar mai aproape de modalitatea narativă din Cartea şoaptelor e următoarea notă a lui Roland Barthes din Despre Racine: „Avem de-a face cu un fel de transă: trecutul redevine prezent fără a înceta însă de a fi organizat ca amintire; un tratat de pe atunci spune că în hipotipoză imaginea ţine locul lucrului: nici că se putea defini mai bine fantasma”: în Cartea şoaptelor e transa prin care trecutul redevine prezent, aici, imaginea ţine locul lucrului, iar fantasma se (re)structurează în amintire.

Nu sînt puţini la număr cei care au crezut că, după romanul Cartea şoaptelor – apărut în două ediţii, 2009 şi 2012, la „Polirom”, premiat, de mai multe ori, în ţară şi străinătate –, Varujan Vosganian ar putea trece în seria autorilor „de o singură carte”: nume pre­cum Tomasi di Lampedusa ori Mateiu I.Caragiale n-au lipsit atunci, în 2009, dintre judecăţile de situare şi, nu neapărat dintr-o reverenţă pentru persoana publică. Referinţele critice veneau de la oameni se­rioşi, profesionişti, provocate de marea surpriză pe care a creat-o Cartea şoaptelor, un text fastuos prin structurile imaginarului, do­cumentată, deopotrivă, pînă la amănunt: legenda şi adevărul şi-au gă­sit sinteza, cum se spune, în acea carte de referinţă, printre primele cinci romane prin care începutul de secol arată bine, cel puţin, promiţător, ca să fiu în tonul convenţiilor de tot felul.

Povestirile şi nuvelele din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (2013) au venit, aşadar, într-un context problematic, într-o aşteptare care a trecut toată grila, de la frison la cîrcoteli; lumea literară, alta decît aceea a televiziunilor şi tabloidelor, altfel simte evenimentul Textele din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri părăsesc registrul din Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian se întoarce în (i)realitatea imediată, păstrînd, fireşte, modalităţile epice, mai ales cele ale realismului magic; nu sînt numeroase acestea, dar determină trasee ale lecturii, indică zone de intersecţie a visării cu realul, readuce simboluri „vechi” într-o lume „nouă” mereu dispusă să-şi uite originile şi numele. În Judecata de Apoi a statuilor, de pildă, Petrache, un îngrijitor într-un muzeu făcut dintr-un fost fort, citeşte, într-un anume fel, statuia ecvestră din curte, ajungînd la un „cod al făuritorilor de statui”, ştie că moartea e asemeni scoaterii unei ciuturi din fîntînă (“Ştii cum e omul… Cînd îl ia e ca şi cum ai scoate o ciutură din fîntînă. Apa se aşază la loc, se netezeşte ca şi cum nici n-ar fi fost. Uită lumea, ştii cum se zice, ziua de ieri şi aia de-acum o mie de ani sunt la fel de departe”), stă într-un spaţiu magic, unde se petrece lumina în întuneric, el poate să fie, iată , omul din binomul soare-genune, se luptă cu un corb şi caută nimbul de lumină,  vede răsăritul soarelui (într-un loc anume din fort) şi al stelelor (de pe o macara părăsită, unde, semnificativ, se împlineşte, în eros, cu Aurica). Totul se petrece,  însă, în Vinerea Mare, de Paştile Morţilor, cînd se poate întîmpla învierea statuilor care cresc în oameni şi a oamenilor cu chip de statui – într-o revoluţie, aceea din 1989, desigur, cînd „s-a răscolit fînul, să nu se mucegăiască” şi „tot paiele alea vechi sunt”, într-o lume care se surpă („oraşul nostru e aplecat într-o rînă”, spune Petrache) pentru că a uitat să ridice privirea spre stele.

Toate nuvelele şi povestirile din aceas­tă admirabilă carte se pot citi într-un dublu registru. În Iacob, fiul lui Zevedei, Varujan Vosganian leagă poveştile, asemeni povestitorului oriental; Iacob, fiul lui Zevedei e, în Vechiul Testament, şi al Salomeii, fratele Sf. Evanghelist Ioan, ruda Domnului, numit şi „cel Mare”. Originar din Galileea, era pescar, ca şi fratele şi tatăl său. Au fost chemaţi direct de Iisus, pe cînd se aflau pe lac, la pescuit. Predică Evanghelia tuturor evreilor din afara Iudeii, ajungînd pînă în Spania. Întors la Ierusalim, sub domnia lui Agrippa, ne­potul lui Irod, este denunţat şi decapitat. Moaştele au fost duse în Spania, iar legenda spune că ele au ajuns în chip miraculos la Santiago de Compostella, unul dintre cele mai importante locuri de peleri­naj ale creştinilor. Apoi, Efrem din proza lui Varujan Vosganian, e numit, ca din întîmplare, şi „Sirul”, cel hirotonit de Sf. Vasile cel Mare; apoi e povestea mandarinului din China; un doctor, Pantelimon, e numit, iarăşi ca din întîmplare, „doctorul fără de arginţi”. Personajele sfîrşesc la treizeci şi trei de ani pentru că, spune cineva, „e o mare responsabilitate să trăieşti mai mult decît Iisus. Îţi trebuie un motiv serios pentru asta”. Acest cititor va căuta povestea de demult, din textele biblice, în Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri; dar povestirea lui Varujan Vosganian nu este o conti­nuare a poveştii de altădată, chiar dacă tot angrenajul narativ se mişcă din prezent spre trecut; în fond, toate numele noastre sînt ale celor de dinainte, n-au nevoie de numele de familie, spune Zevedei, fiecare caută protecţia numelui său; „Tot aşa şi cuvintele vechi, purtate din gură în gură, din vremurile de demult şi pînă acum, se înfierbîntă pe buze”. Pentru cineva pasionat de trecut şi, mai ales, de felul cum lumea de azi creşte în orizontul celei „vechi”, rostogolind nume, istorii, întîmplări, înţelesuri, poveşti şi pilde, în conexiuni subterane, pe care prozatorul le închipuie, iar cititorul trebuie să le săvîrşească şi să trăiască istoria pînă la capăt, Iacob, fiul lui Zevedei este lectura perfectă. Dar proza are şi un al doilea etaj narativ ai cărui protagonişti sînt victima (bunicul Cosminei, deţinut politic în puşcăriile comuniste) şi călăii săi care n-au dispărut, după eliberarea din închisoare „prin anii şaizeci”, ci, dimpotrivă, îl supraveghează şi, în final, cînd mărturisirile devin periculoase, îl execută. Varujan Vosganian încearcă, prin intermediul personajului său, experienţa-limită a celulei, a luminii bolnave de acolo, a singurătăţii depline din spaţiul concentraţionar („Amintirile bunicului tău definesc, în mod abstract, orice spaţiu concentraţionar”, spune „sursa” Filip Cosminei; e delatorul care va relata Vocii, iar aceas­ta va lua măsura eliminării martorului periculos al unui trecut re­cent): destinul acestui personaj din (i)realitatea imediată oferă pilda pe care, în celălalt registru, o dădea „originea” numelui (Iacob, fiul lui Zevedei): „Noi suntem nişte scoici alcătuite de-a-ndoaselea. Miezul moale îl purtăm ca pe un înveliş, iar ceea ce e puternic, calcarul, visul, e aşezat adînc, înlăuntru. Viaţa a uitat, odată cu noi, să se apere”. Între cele două etaje narative ale acestei proze – miezul, pivotul, calcarul cărţii lui Varujan Vosganian – e o cale de trecere,  o poartă „nefăcută de mîna omului”, care se deschide, sub semnul realismului magic,  între aici şi dincolo, între prezentul derizoriu şi o lume unde „timpul nu curgea, era o singură clipă care mergea odată cu el”. Personajul are şi un însoţitor în această (pe)trecere: ghepardul, apoi, motanul negru trec protagonistul peste Akheron, spre lumea de dincolo.

Cînd lumea era întreagă, Legătura de leuştean, Dincolo de lumea de dincolo sînt bijuterii lucrate în ate­lierul unui artist care stăpîneşte deplin arta prozei; din diverse un­ghiuri, prozatorul şlefuieşte faţetele unui cristal fals care e lumea de azi. Astfel, Cînd lumea era întreagă e povestea omului-lumii cu handicap sever (Coltuc, „omul” fără picioare şi fără mîini), pentru care oamenii „normali” sînt într-o altă dimensiune: oameni-animal, oameni-pasăre şi oameni-cuvinte; Costică Ologu Fane Chioru, oamenii ne-întregi ai unei lumi care se năruie, Coltuc, în primul rînd, se joacă, în vis, de-a lumea întreagă, iar, în real, de-a lumea retezată: pe ei, ca şi lumea – între Piaţa Unirii şi Piaţa Universităţii din Bucureşti –, doar moartea îi poate reda întregi: „Eu, spuse Coltuc, mulţumindu-se să privească spre cazna tovarăşilor lui, unul care bîjbîia, altul care molfăia, ca să mă văd întreg, cum am fost la început, trebuie să fiu, în acelaşi timp, şi-ntr-un loc şi-ntr-altul. Adică să mă uit la mine de departe. Am citit că atunci cînd mori, sufletul se ridică şi se uită în jos la trupul care rămîne pe pămînt. Atunci o să mă pot vedea şi eu întreg. De-asta nu mi-e frică de moarte, aşa o să fiu şi eu om ca toţi oamenii, cînd voi muri. Ca la început…”: acesta e universul lui Costică Ologu, Fane Chioru şi Coltuc pe care „bestia” Golea îl bate pînă îl risipeşte. Legătura de leuştean e o proză care se iveşte din versurile lui Varujan Vosganian: „povestea” eului liric din Iisus cu o mie de braţe se transferă în aceea a Radei, femeia agresată în Piaţa Universităţii, în 1990, de „minerul” din Petrila, Pavel Avădanei: victima şi călăul, ca două jumătăţi ale unei clepsidre. Despre o lume retezată scrie Varujan Vosganian şi în Dincolo de lumea de dincolo: e o proză intens simbolică, avînd nucleul de semnificare într-o grăma­dă de gunoi, în jurul căreia trăiesc Pîrnaie, Chisăliţă, Iadeş, Calu, Bunelu, Puţică, Lucică, Marchiza, Faraon: printre ei, în ordinea deja fixată în Iacob, fiul lui Zevedei, Magdalena şi Isaia care, desigur, e raisonneur-ul, purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu într-o lume fără Dumnezeu; „În fiecare zi de duminică, spune Isaia, Iisus moare pen­tru noi pe altar”; „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”; „Că a ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Se-ntoarse spre ceilalţi. Ziceţi: «Doamne miluieşte»“. În fond, muntele de gunoi e comunismul, cu vieţile noastre aruncate acolo ca într-o groapă comună în jurul căreia se cîntă Prohodul în Vinerea Mare: trecutul – desluşesc personajele prozei – e orizontul lumii surpate de azi. Într-o altă ordine, în Dincolo de lumea de dincolo, Varujan Vosganian dă măsura artei de portretist, pe care Tudor Vianu o fixa drept „la qualité maîtresse”: Calu, cei doi Puţică, Magdalena, Bunelu oferă portrete de antologie.

“Magul frunzelor avea picioare subţi­ri, terminate ca o împunsătură de ac. Nu putea călca decît de pe o frunză pe alta, nu ştim ce se întîmpla atunci cînd nu mai erau frunze pe care să calce, aşa cum nu ştim ce se întîmpla cu zeii cînd mor oa­menii pe care i-au creat. Trupul îi era zvelt, dar se lăţea către ume­ri. Acum vine partea cea mai grea. Căci n-avea cap şi totuşi avea, pentru că ochii lui te priveau. Zîmbea, deşi n-avea gură. Avea cîte o trăsătură pentru fiecare dintre cele cinci simţuri şi acela era chi­pul său”. Acesta e Magul frunzelor din Jocul celor o sută de frunze, Maestrul şi păpuşile sale care se însufleţesc, primesc nume, trăiesc o istorie, se urcă într-un tren care „nu oprea niciodată, aşa că ni­meni nu cobora şi nimeni nu se pregătea să urce”; aceasta e lumea lui Maca şi a celorlalte nume (Varujan Vosganian a scris Cartea şoaptelor; un personaj de aici citeşte Cartea viselor; în Jocul celor o sută de frunze se scrie Cartea numelor), căreia îi trebuie un Mesia, cum spune Maca pentru că, iată, aceasta e o lume în care nimic nu se po­triveşte cu nimic.

Jocul celor o sută de frunze şi al­te povestiri e o carte de mesaj, de asumare şi de reflecţie asupra condiţiei umane aici şi acum, prin sita unui trecut îndepărtat, cînd „trăiam cu toţii alte vieţi”. Varujan Vosganian este un prozator exponenţial al literaturii noastre de azi.

 

 

Revista indexata EBSCO