Mar 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Pãrintele Cleopa, între Ioan Scãrarul şi Ion Creangã

      Sîmbătă, 5  noiembrie 1994

          La Sihăstria. Întîlnirea vesperală cu părintele Cleopa, sala e plină ochi: oameni din satele din jur, dar şi unii veniţi de departe, predomină femeile, tinere şi bătrîne, şi copii. Cîţiva bărbaţi, mereu în minoritate. Sînt şi trei-patru călugări, în fundul sălii, de coloratură sau de imagine.

Părintele Cleopa vorbeşte azi despre milostenie.

Cu citate din Ioan Scărarul spuse în graiul lui Ion Creangă. Un Ioan Scărarul cu cheptăraş şi căciulă. Mai spune şi parabole biblice, diortosite savuros în limbaj moldav. Părintele Cleopa e un Creangă mănăstiresc. Povestitor şi tălmăcitor. În predanie, el nu pune prea multe de la el, ci preia, dar totul pare nou, pare inventat de el sau trăit de el. Prin patetisme, prin moldovenisme. Reproductiv în conţinut, dar creativ în formă.

De altfel, şi Ion Creangă a preluat şi a reciclat, cu măiestrie. Din folclor local, poate şi din folclor alien, văd că povestea Capra cu şapte iezi, folclor gotic, seamănă cu  Capra cu trei iezi; iar povestea galeză Cei trei proşti seamănă cu Prostia omenească, avînd acelaşi conţinut, doar că, prin geniul graiului, versiunea lui Ion Creangă devine un document etno-psihologic de excepţie.

Părintele Cleopa ştie limbajul acestor mulţimi. El n-ar avea succes într-un mediu transilvan. De pildă, părintele Teofil Părăian n-a fost încîntat de concesiile pe care pr. Cleopa le făcea povestind parabole ce ţineau de un misticism popular, adesea naiv. Pr. Teofil, cu o cultură de savant şi cu logică riguroasă, zicea despre pr. Cleopa: „are un stil de gîndire care în şabloanele mele nu merge, dar merge în şabloanele dînsului”.

     

     Milostenia, o tentativă de a-L corupe pe Dumnezeu

Din seara aceea de 5 noiembrie 1994, îmi amintesc că părintele Cleopa a vorbit despre milostenie, a povestit pilda femeii sărace care a făcut milostenie doi bani, din toată sărăcia ei. Concluzia părintelui Cleopa: „Numai cei săraci ştiu să dăruiască!”

Mulţimea adunată aici, săracă, deci deschisă spontan la bunătate, este impresionată. Părintele a prelucrat ca un humuleştean parabola aceasta, i-a făcut pe oameni să simtă că-n poveste este vorba chiar de ei. Cu sublinierea: milostenia şi gîndirea smerită sînt porţile Împărăţiei, introducînd înăuntru pe cel ce se apropie (citat din Ioan Scărarul). Efectul: plăcere şi stimulare.  Oamenii încep să facă danii către biserică.

Danii

Pe masa părintelui Cleopa se adună, o grămăjoară de bani. Un stoguleţ de hîrtii de zece mii, de o sută de mii lei (cifrele inflaţiei). Eu îmi aminteam că şi Gurdjieff punea pe biroul său căciula lui mare, gruzină, şi-i spunea unei doamne (care venise la consultaţie) să pună în căciulă toate bijuteriile de pe dînsa, că prin milostenie, prin ofrandă, te vindeci de bolile egoului (un alt fel de a intra în Împărăţie). Doar că Gurdjieff o făcea cu duritate gruzină, dar Pr. Cleopa o face cu blîndeţe moldavă şi fără să-i treacă prin minte că face terapia egoului, şi fiind cu totul indiferent la stogul de bancnote de la capătul mesei lungi. De altfel, părintele nu se atingea de bani; banii erau preluaţi de un casier şi erau toţi destinaţi lui Dumnezeu.

Un „dilematic” spunea că părintele Cleopa a ajuns „o maşină de făcut bani”… La Sihăstria se construia mereu, se extindea spaţiul de chilii, se ridica o biserică nouă, o catedrală a neamului moldav, totul din dărnicia oamenilor şi din legenda Cleopa.

 

Mă, Adame, măăăăăă!

– Mai rezistaţi? întreabă părintele Cleopa. Vă mai spun una? Pe cea cu văduva Anastasia v-am spus-o? Să v-o spun? Că unii stau în picioare, e greu, oră tîrzie…

Glasuri din mulţime:

– Rezistăm, părinte. Spuneţi-o pe cea cu văduva Anastasia.

Unii au mai auzit de multe ori aceste parabole. Dar le-ar tot asculta. Sînt ca un oxigen pentru suflet. Sînt spuse meşteşugit, şi mereu cu alte adaosuri expresive.

Părintele are darul vorbirii. Ziceam: are duh de povestitor moldav. Dramatizează povestea. Intimizează faptul biblic. Îmbracă personajele biblice în catrinţă şi iţari, ca lumea să le simtă rude şi consăteni. Scenariile biblice sînt aduse aici, în pridvor, sînt actualizate:

Dumnezeu i se adresează lui Adam cu strigarea:

„Mă, Adame, măăăăăă!”

Ascultătorii sînt captaţi, întineriţi, părtaşi la Geneză. Adam devine unul de-al casei, de-al nostru, cum de altfel şi este.

 

          Cuvintele ca ceara

     Părintele Cleopa era o compoziţie de teologie şi ţărănie. Avea cunoaştere filocalică vastă. Era un autodidact de excepţie. Chiar el spunea că are „zece ani de studii”: cei zece ani în care avea ca ascultare grija oilor mănăstirii. Mergea cu oile luînd o traistă cu cărţi de citit: Vieţile Sfinţilor, Biblia, Patericul. Zicea: „Stîna, oile, trăirea în linişte şi singurătatea pe munte… mi-au fost cea mai înaltă şcoală de călugărie şi teologie din toată viaţa mea. În acei ani m-am rugat cel mai mult şi am citit numeroase scrieri…”.

Ştia pe de rost pasaje din Sbornic, şi din Ioan Scăraru, şi din Hexaimeronul lui Vasile cel Mare.

Zice:

„Îmi erau aşa de dragi cuvintele Sfinţilor Părinţi încît se lipeau ca ceara de memoria mea”.

Doar la părintele Cleopa şi la părintele Teofil de la Sîmbăta am aflat această memorie uimitoare a Filocaliei. Numai că pr. Teofil este mai sobru, mai ecleziastul, nu fantazează. Pr. Cleopa e patetic, lunecă spre naivităţi pedagogice.

 

       Întrebări şi răspunsuri

Aud întrebări de tot felul. Unii au citit diverse cărţi şi pun întrebări alambicate sau cer explicaţii.

– Cum să înţeleg pasajul cutare din cartea lui Froissard?

Părintele Cleopa răspunde simplificînd ţărăneşte:

– Fă rugăciune! Citeşte Biblia!

Nu-l interesează speculaţiile lui Froissard. De altfel, Froissard n-a avut o experienţă mistică, ci a primit şi el un plocon epifanic.

Altul întreabă: cum să facem cu buletinele însemnate cu 666… (naivitatea cu codul de bare înţeles ca încifrare diabolică!)

Părintele Cleopa nu cade în cursa superstiţioasă a celor care blestemau codul de bare, ci zice simplu:

– Pune peste ele crucea, pecetea lui Hristos!

Unul îl bagă iar în ceaţă, cu chestii erudite, întrebînd lucruri precum:

– Cum vine asta „lumina increată”?

Părintele Cleopa dă ce-l mai humuleştean răspuns:

– Taine, măăă, taine! Ce să-mi bat eu capul cu lucruri de neînţeles!

 

      Întîlniri cu Michiduţă   

Parabolele sale cu Michiduţă sînt sau folclor, sau fină superstiţie. Are şi amintiri personale despre întîlniri cu Cornilă, spaime care s-au exprimat ca halucinaţii luciferice.

Zicea din proprie experienţă: „Cînd eşti în lume, diavolul vine la tine sub forme de împrumut… Cînd eşti la pustie, el vine la tine în persoană!”

A venit şi la dînsul, michiduţă în persoană, mai ales în perioada cînd se ascundea prin păduri la Slatina, sau pe Ceahlău… Acolo a venit de cîteva ori  Michiduţă personal, să-l deranjeze.

Avea un bordei în pădure, la Vadul Negrilesei. Aici a avut de furcă cu dracii. Puse cap la cap, evocările din acea perioadă, ar da o altfel de Poveste a lui Stan Păţitul. Notăm, sumar, după placheta Mînca-v-ar Raiul (îngrijită de Monahia Ecaterina Ciocan, 1999):

La bordeiul de la Vadul Negrilesei, „la o bucată de noapte au venit dracii şi au făcut aşa ca un fel de roată şi l-a luat [pe Părintele] să-i dea drumul într-o prăpastie”. Şi le-a zis dracilor:

Nu mă puteţi lua că am acte de la Maica Domnului.

Şi aşa a scăpat!

 

Altă arătare. În timp ce părintele stătea la masă şi scria Predici pentru monahi, în casa unui pădurar la Vadul Negrilesei, a apărut diavolul aşa, ca o mîţă neagră, şi a sărit pe masă şi a lovit cu coada călimara cu cerneală care s-a răsturnat peste hîrtii, iar cerneala s-a împrăştiat pe hîrtie luînd forma unui drac.

 

A treia oară, „au venit dracii în nălucire de parcă era război.  Au venit dracii cu tancurile, îmbrăcaţi în soldaţi şi treceau pe acolo şi huruiau prin preajma bordeiului, şi s-a speriat crezînd că-i cine ştie ce urmărire, sau umblă să-l prindă, şi la un moment dat, a început să se roage cu rugăciunea Doamne Iisuse şi a dispărut nălucirea şi n-a mai văzut nimic”.

Un cîrcotaş, cred că Dan Arsene, spune că şi unele din asemenea vedenii sau întîlniri „personale” cu Michiduţă sînt „amintiri”/ preluări din paterice.

 

Creangă face dresură de draci. Părintele Cleopa îi alungă. 

Scenele povestite mai sus par halucinaţii. Ceva de genul fantasmelor părintelui Argatu (care, în 1992, mi-a povestit trei întîlniri ale sale cu Michiduţă, un pic mai nevrotice; ale lui Cleopa sînt apocaliptice!).

Monahul luptă cu fantasmele avînd armele Patericului.

Ion Creangă nu luptă cu lighioanele acestea, ci el le pune la treabă, îi reciclează pe draci, îi învaţă meserii lumeşti, meseria de argat, precum a făcut cu Chirică.

 

Dracii sînt îngerii second hand, sau mai curînd oameni second hand. Ponosiţi, răpănoşi.

Creangă parcă vrea să-i înveţe pe draci meseria de om. Iar care nu reuşeşte să înveţe meseria de om, rămîne un fel de om second hand.

La Ion Creangă descoperim această percepţie moldavă, sănătoasă, despre draci: ei nu sînt îngeri second hand (căzuţi), ci oameni second hand, care nu reuşesc să înveţe meseria de om. Dar Chirică al lui Creangă reuşeşte să înveţe atît de bine meseria de om, încît scapă de damnarea diavolească şi primeşte felicitări chiar de la Tartorul Şef.

Evident, Ion Creangă era un dresor de draci mai iscusit decît ar putea fi monahii… Dar monahii nu se apucă să recicleze draci, ci doar îi alungă! Mai ales că monahii nu lucrează cu draci ficţionali, cu „draci psihologici”, sau chiar materializaţi halucinant.

 

Pozne sofianice

La altă întrunire mănăstirească, Pr. Cleopa povestea despre Gheorghe din satul Şugag, judeţul Alba, aciuat în munţii Neamţului. Acesta dobîndise harisme, era o legendă prin zonă, şi pr. Cleopa a contribuit la crearea legendei. Dacă s-ar fi scris povestea lui Gheorghe din Şugag, s-ar fi obţinut o lucrare de talia Pelerinului rus. Gheorghe făcuse hagialîc la Ierusalim. Se iniţiase empiric în isihasm, umbla desculţ prin zăpadă, zăpada se topea unde călca el, era un fel de Milarepa sauvage, adică obţinuse spontan aceste daruri, fără antrenamente.

Cleopa povestea şi anecdota în care Gheorghe care a „imobolizat” un tren de călători doar cu o invocare duhovnicească… Aici era incredibil, dar pitoresc… Şi a repus trenul în mişcare numai cînd i s-a cerut cu blîndeţe ajutorul.

Poporimea sorbea povestea lui Cleopa, mai ales pentru vivacitatea relatării. Dar Părintele Teofil Părăian, după ce l-a ascultat o dată, a zis:

„Şi m-am gîndit eu aşa, în gîndul meu, că Părintele Cleopa e tot Părintele Cleopa şi că, ce spune el, merge unde merge, dar nu merge oriunde. Şi m-am mirat şi atuncea, şi mă mir şi acum… cum de un om cu atîta cunoştinţă de chestiuni duhovniceşti subtile poate totuşi să răspîndească nişte lucruri, pe care sigur le credea, pentru că dacă nu le-ar fi crezut nu le-ar fi răspîndit”.

Părintele Cleopa era o legendă, iar legenda te vindecă prin simpla prezenţă. Te duci la o „legendă” în primul rînd pentru o promovare în har. Restul, performările ei, se resorb în curcubeul admiraţiei.

 

Să nu te amesteci cu păgînii!  

În 1995, mă pregăteam pentru o călătorie în India, ca bursier la Sivananda Forest Academy. Urma să vizitez şi Seminarul teologic ortodox din Kerala („Old Seminary”). Aveam biletul de avion în buzunar cînd m-am văzut cu părintele Cleopa. I-am zis:

– Părinte drag, mă pregătesc pentru o călătorie de studii, în India.

Reacţia pr. Cleopa a fost promptă, intensă:

– Măăăi, de ce vrei să mergi la păgînii aceia? Indienii sînt păgîni, cei mai păgîni!

– Am obţinut o bursă, fac un masterat.

– În India sînt vrăjitori drăceşti. Să nu cumva să credeţi în ei! Yoga este vrăjitorie şi magie. Vrăjitorie! Toată! tună părintele.

– Părinte, voi merge, la urmă, şi la Seminarul de teologie ortodoxă creştină din Kottayam, Kerala. Aşadar, voi merge şi la creştinii ortodocşi indieni. Oare creştinii indieni nu sînt pe aceeaşi treaptă cu noi?

– Nuuuuu. Acolo sînt nestorieni. Au fost 22 de anateme împotriva lor. Să te fereşti de sectarii nestorieni! Să fugi cît poţi de monofiziţi!

– Da, părinte! De nestorieni, de monofiziţi, mă voi feri. Dar sînt invitat la Old Seminary, Institut ortodox. Ortodocşii indieni, şi antiohienii, toate bisericile post-calcedoniene, au fost scoase de sub anatema de eretici, în 1993.

– Aceea a fost politică. Ei au rămas monofiziţi în inima lor. Să nu intri în casa lor!

– Ştiţi, chiar şi patriarhul Teoctist şi mitropolitul Antonie au fost oaspeţi la „Old Seminary” din Kottayam.

Părintele Cleopa nu se lasă convins. Zice:

– Să ţii la credinţa ta! „Toate popoarele lumii se vor închina la Dumnezeu” (Psalm 21). Să iei cu tine, în India, şi să citeşti zilnic Vieţile Sfinţilor.

Zic:

– Am şi pus în bagaj Proloagele. Zilnic citesc din Proloage, dimineaţa, oriunde aş fi.

Într-adevăr, în călătorie aveam Proloagele. La „Old Seminary” am aflat că indienii pot citi Filocalia pre limba lor, a fost tradusă la ei, în hindi, şi  în malayalam.

Unii de pe la noi credeau că un creştin îşi strică ortodoxia dacă dă cu nasul de Upanişade. Nu caut să-i limpezesc, că o prejudecată trece greu, după treci generaţii de deşteptare. Aşa că mai am de aşteptat, în linişte, preţ de o generaţie şi jumătate…

Dar părintele Ion Buga mi-a zis: I-aţi speriat pe toţi cu India!

 

Recital despre treptele rugăciunii

Părintele Cleopa vorbea mult şi nu obosea. Era ajutat de o memorie foarte bună. Din tot ce zicea, baza erau citatele din alţii, din autori şi surse, intens teatralizate.

Cînd rămîneam singur cu părintele Cleopa, mă simţeam tare bine. Te simţi bine în preajma unei legende moldave, acel omuleţ care radia căldură şi în care ardea cuptorul vorbelor.

Nu apucam să întreb ce voiam să întreb, că el vorbea cu patos şi era păcat să nu ascult. Totuşi mă hazardam să întreb cîte ceva; am întrebat despre „treptele rugăciunii”; şi atunci am declanşat o prelegere de circa 25-30 de minute. Nu îl puteam întrerupe pentru vreo clarificare, pînă nu termina de expus cele 9 trepte ale rugăciunii întregi! La o altă venire, am riscat să întreb ceva despre rugăciune, şi m-am trezit că, iarăşi, îmi repetă acelaşi text de data trecută, dar cu ceva invenţii verbale foarte vii.

Era cumva specialitatea părintelui Cleopa: treptele rugăciunii. Am ascultat de trei ori această temă, de fiecare dată „performată” altfel. Una din expuneri, înregistrată iniţial pe bandă magnetică, am publicat-o în cartea Isihasmul sau meşteşugul liniştirii. Nu lipsesc scînteieri humuleştene. Acesta era aportul său personal, şi nu era puţin lucru.

Rugăciunea era tema îndrăgită a părintelui Cleopa. Îi plăcea uneori să se laude: „Au venit aici zilele trecute Părintele Irineu al Greciei, cu zece stareţi şi 20 de greci. Şi m-au pus să vorbesc despre cele 9 trepte ale rugăciunii. Le-am vorbit, le-am arătat”.

Zicea din Ioan Scărarul: despre cele patru feluri ale rugăciuni.

 

Două ore şi 35 de minute mistice

        Ţineam să-mi vorbească din experienţa lui personală.

Într-o zi, l-am întrerupt destul de ferm din expunere, decis să scot de la el ceva din experienţa lui personală. Voiam să aflu dacă trăise extazul mistic, rîpirea în duh.

Ştiam că la noi acest lucru nu s-a întîmplat decît la 1 sau 2 în secol. Am citit nu demult că, în Munţii Bucovinei, trăieşte un isihast care a obţinut răpirea în duh. Articolul acela era prea bine scris ca să fie credibil. Adică părea ficţiune. Dar dacă o fi adevărat, bucuria noastră e mare.

      

Întrebat aşa abrupt şi cu multă căldură, pr. Cleopa mi-a spus despre experienţa unui extaz mistic, din vremea cînd trăia ascuns prin munţi. Povestea este astfel.

 

Prin anii 50, se ascundea, era hărţuit de comunişti. Avea interdicţie de a predica (deşi în predici era foarte abil şi foarte atent, mereu, să nu atace puterea). Se ascundea prin nişte case „care aveau încăperi cu perete dublu”, la Poiana Largului, la Pipirig.

„Nu ştia nimeni de mine, decît un pădurar, Dumbravă”.

„Ce făceaţi toată ziua?”

„Mă rugam, scriam. Am scris cărţi pe rădăcini de brad… Multe pagini din volumul Urcuş spre înviere sînt scrise pe rădăcini de brad. Multă linişte am avut acolo!”

 

Şi atunci a fost pasul cel mai de sus al vieţii sale sihastre.

Extazul său a durat 2 ore şi 35 de minute. Şi atunci a fost el unul din puţinii (numărabili pe degete…) mistici din Carpaţi care să fi trăit răpirea în Duh, faza theosis a rugăciunii minţii.

Era un fapt pe care doream să-l aud detaliat, stimulator. Din experienţa lui personală, dincolo de citate şi preluări memorate din texte, voiam să aflu direct de la dînsul experienţa aceasta. Pentru propria mea lucrare, era important. Iar părintele mi-a spus, mi-a destăinuit cum a fost şi ce-a fost cît a stat în răpire. M-am umplut de minunea acelei trăiri personale. A fost clipa mistică pură a părintelui Cleopa. Se pare că a fost singurul său extaz. De altfel, şi Ieremia Valahul a avut un singur extaz mistic în viaţa lui; pentru că alte dăţi, cînd se vestea că poate să apară un alt extaz, făcea efortul să-l alunge şi să cheme trezvia.

După ce mi-a povestit, la urmă, părintele Cleopa a avut un moment de tristeţe.

Mi-a spus: „Dar eu trebuia să-ţi povestesc ca şi cum i s-a întîmplat altuia, nu mie. Trebuia să-ţi spun că… am auzit că unuia i s-a dăruit aceasta… şi că eu am auzit de la alţii…

Apoi, după o tăcere, a zis ferm:

– Nu, nu mi s-a întîmplat mie! Să ştii, eu am auzit că acestea s-au întîmplat unui nevoitor de prin munţi…

Şi măreaţă a fost clipa cînd mi-a spus aceasta.

 

 

Rugăciunea minţii cu mirenii

Îmi spunea insistent ca, la Cercul de Practică Isihastă pe care-l îndrum, să nu fac teorie, ci numai practică. Zicea:

– În grupurile mari, nu este destulă linişte pentru concentrare. Numai cînd omul este în linişte se poate concentra cu atenţie la rugăciune.

Răspundeam:

– Desigur, rugăciunea isihastă este personală, individuală, se face numai în singurătate. În grupuri, rîvnitorul poate numai să deprindă rugăciunea. Sub îndrumare.

Îmi spunea:

– Dar să nu faci cu ei teorie. Să fie practică! Şi să nu practicaţi cu [exerciţii de] respiraţie! Să spuneţi rugăciunea inimii ca oricare rugăciune, ca Tatăl nostru. Rugăciunea te va învăţa rugăciunea.

Nu am apucat să-i aflu părerea despre experimentul pe care-l făcea pr. Sofronie la Essex, cu liturghisirea rugăciunii minţii. Interesant mai ales sub aspect misionar.

 

În linişte, la rai

Părintele Cleopa a plecat la Domnul la 1 Decembrie 1998, la 87 de ani. Se spune că atunci cînd moare un om sporit, el face bucurie în biserica cerească. El se adaugă, acolo, la cetele celor cu viaţă sfinţită.

L-am cunoscut pe Părintele Cleopa la vîrsta bunătăţii sale reale. Unii mi-au spus că, în tinereţe, a avut atitudini fundamentaliste, intoleranţă şi vehemenţă. Eu cred că furiile sale erau pedagogice, iar vehemenţele sale erau probabil paideic controlate; acum însă smerenia îi dădea o candoare de copil.

„Un putregai, asta sînt. Sînt Moş Putregai… Uite, ăştia au venit să mă fotografieze. Staţi măăă, nu fotografiaţi, că nu aveţi ce. Un putregai!”

Am rămas în minte cu imaginea sa din locul unde l-am văzut ultima oară: stătea la soare, într-un şopron fără uşi, pe o stivă de lemne. Şi Părintele Cleopa avea un pieptar din piele de oaie deasupra hainei monahale. Avea un aer de om al pămîntului.

– Sărut mîna, Părinte drag! am zis la plecare.

– Să ne întîlnim în rai! a răspuns.

Revista indexata EBSCO