Mar 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Cochetãria bãrbaţilor între douã vîrste”

Nădejdi ascunse în dureri, dar şi-n inutilităţi, în tot soiul de fleacuri.

*

Formulă acută a vitalităţii, suferinţa se opune morţii în mai mare măsură decît bucuria, care, dezarmată fiind capitulează lesne în faţa abisului.

*

Cochetăria bărbaţilor între două vîrste care se străduiesc nu o dată, cu o nonşalanţă graţioasă, a-şi prelungi tinereţea pînă către şaptezeci ori chiar optzeci de ani. Tonul cu care se adresează femeilor tinere include şi o notă protectoare cum o pavăză împotriva unor eventuale obiecţii. Dar accentul cade pe o seducţie crepusculară, de-o fragilă resemnare ce pare a transcende persoana  avută în vedere, adresîndu-se de-a dreptul vieţii în reflux. E un flirt melancolic cu lumea inexorabil retractilă.

*

„Într-o seară, la curs, Suzuki Roshi a spus: – Dacă nu eşti budist crezi că există budişti şi nebudişti, dar dacă eşti budist îţi dai seama că fiecare e budist – pînă şi gîzele” (Învăţăturile lui Shunryu Suzuki adunate de David Chadwick).

*

Aflat pe versantul indicibilului, are reveria verbului, aflat pe versantul verbului, are reveria indicibilului.

*

Oferta fatalităţii pe care prea adesea refuzi a o conştientiza e liniştea, cea mai deplină linişte de care ai putea avea parte în existenţa mundană. Dar trebuie să ai suficient sînge rece pentru a o accepta pe o asemenea cale.

*

Albinele au simţul mirosului de o sută de ori mai performant decît al nostru.

*

„Veţi mai găsi la sărac o înnobilare mîngîietoare a funcţiilor vieţii; vreţi să o vedeţi mai limpede? Să luăm una din cele mai de rînd, mîncarea bunăoară (lucru totuşi misterios şi admirabil în sine)… O cină elegantă nu aminteşte nimic moralizator… pentru sufletul care gîndeşte, este un lucru destul de ridicol şi uneori penibil. O masă de familie, cîştigată prin munca tatălui, impune deja mai mult respect şi poate stîrni înduioşarea. O masă luată de oameni flămînzi, procurată prin bunătatea unui suflet care face să trăiască trupul şi permite sufletului semenului să meargă înainte către Dumnezeu, este un lucru demn de aşezat lîngă lucrările lui Dumnezeu, o împărtăşanie de exemplu. Vechiul obicei al creştinilor, prea adesea, din păcate, supus unor posibile abuzuri, îi reunea, în primele veacuri, în mod ritual în jurul mesei” (Monseniorul Vladimir Ghika).

*

Dimineaţa cea limpidă, propice conştiinţei, care te aduce la propriul tău statut, nelăsînd loc insidioasei neutralităţi. În calmul său inaugural, eşti gata de opţiuni, fie şi umorale, mai mult decît oricînd.

*

Neutralitatea: viciul cel mai la îndemînă.

*

„Dacă o idee nu e a priori absurdă, atunci e fără speranţă” (Albert Einstein).

*

Perversitatea memoriei. Se întîmplă prea adesea ca ea să reţină ezitările, formulele neizbutite, ratările, în locul vorbelor ce vin „de-a gata”, satisfăcătoare, pe care, dacă nu eşti prevăzător să le notezi îndată, le şterge cu voluptate.

*

„Întrebat de The Guardian care este cea mai mare frică a sa, scriitorul de cyber-Sf William Gibson a răspuns: «Acum, că am îmbătrînit, viitorul arată dintr-odată mult mai întunecat decît mi-aş fi imaginat vreodată – nu doar pentru că eu nu voi mai face parte din el, dar şi pentru că multe alte lucruri nu vor mai exista. Tigrii, spre exemplu»” (Dilema veche).

*

Durerea ca şi satisfacţia nu pot fi pînă la urmă de prea multe speţe. În decurgerea vieţii, ele tind a se contacta, a se contamina, a se aglutina, durere cu durere, satisfacţie cu satisfacţie, dar şi durere cu satisfacţie, într-o indistincţie în măsură a reduce povara existenţialului, costisitoarele sale extreme.

*

Cînd satisfacţia e prea mare, sîntem tentaţi a o proiecta în impersonalitate. Cînd durerea întrece măsura, o adîncim în noi înşine.

*

Întins prea tare, elasticul gravităţii riscă a plesni. „Unii sînt naivi tocmai prin faptul că iau toate lucrurile în serios” (Blaga).

*

A te declara că „semeni” cu Bacovia (în orice fel) e un lucru identic (ne)delicat, fie că eşti poet, fie că nu eşti. Şi totuşi am întîlnit un atare text, acolo unde m-aş fi aşteptat mai puţin.

*

Azi am sugerat amicului Ştefan Lavu, pentru rubrica sa din Acolada, intitulată Comedia numelor, un joc de cuvinte. Întrucît termenul cîntec, înlocuit în prezent în mass-media cu cel de piesă, pare sortit dispariţiei, e cu putinţă să rămînă doar… numele Oltiţei Cântec. Şi ce să vezi? Deschizînd televizorul peste doar cîteva clipe, am dat chiar peste imaginea Oltiţei Cântec. O coincidenţă sau o simetrie ocultă?

*

  1. E. Cummings, în tinereţe: „Trăiesc atît de departe de ceea ce îmi permit veniturile, încît aproape se poate spune că ducem existenţe separate”.

*

Într-o preumblare cu cîinele prin Cărbuneşti, zăresc pe o terasă un individ obez, cu smocuri de păr cărunt şi umed pe lîngă urechi, cu obrajii mult congestionaţi. Nu-i mai tace gura. Se agită, îşi lasă braţele să-i atîrne deasupra grilajului dinspre stradă, se forţează continuu să articuleze o frază: „De cînd mă ştii… ţara asta a fost… ţara asta din copilărie… de cînd m-am născut aici… ţara asta de cînd mă ştiu… ca să zic aşa, ţara…”. Deşi am încetinit pasul, n-am putut să aflu cum a fost, în accepţia lui, ţara. Decepţie.

*

Luxura vorbelor care intră prea multe într-o frază, dorlotîndu-se, dincolo de sens,  în voluptatea propriei prezenţe.

*

„Adevărata mistică este descoperirea extraordinarului în ordinar” (Olivier Clément).

*

Întîlnesc persoane puţin cunoscute care, intempestiv, cred de cuviinţă a mă tutui. De asemenea întîlnesc persoane cu care mă tutuiam şi care, intempestiv, cred de cuviinţă a mi se adresa cu pronumele de politeţe. Cazuri opuse, dar explicaţia lor socotesc că n-ar putea fi decît una singură: persoanele cu pricina au ajuns, indiferent cum, dar, oricum, fapt îmbucurător, la o părere foarte bună despre ele însele.

*

Pe un fundal din 1001 de nopţi: „Sultanul Hassanal Bolkiah îi pedepseşte aspru pe supuşii săi care-şi decorează casele cu globuri, ghirlande sau artificii pe 25 decembrie. (…) La începutul lunii mai, mulţi imami au fost informaţi că trebuie să se opună cu înverşunare acestei sărbători «care nu are nici o legătură cu islamul». Ba mai mult decît atît, trebuie să-i raporteze imediat pe cei care manifestă public spiritul Crăciunului pentru a fi pedepsiţi cu 15-20 de lovituri de bici, relatează The Telegraph în ediţia sa electronică. (…) Sultanul Hassanal Bolkiah (68 de ani) e unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă şi conduce Brunei din 1967 (stat cu o populaţie de 420.000 locuitori). Averea lui depăşeşte 20 de miliarde de dolari. Bolkiah trăieşte într-un palat cu 1788 de camere şi 257 de băi, 18 lifturi, o sală de bal unde intră lejer pînă la 5000 de oameni. Şi o moschee. Construcţia se întinde pe 200. 000 m.p. Sultanul are un parc auto de peste 7.000 de vehicule. Unele dintre ele fiind îmbrăcate în aur pentru a marca măreţia” (Click, 2015).

*

Mă înfioară cei care nu fac niciodată pauze în discursul lor oral sau scriptic de-o stricteţe mereu egală a expresiei s-ar zice strînse în corset. Ceva nu e în regulă. Nici o ezitare, nici o relaxare, nici o gafă. Un artificiu aidoma unui muzeu al făpturilor de ceară. Exclusivitatea calităţii, eminenţa corectitudinii să fie posibile cum o alunecare fără cusur pe drumul fatalmente plin de gropi al umanului? Oare, pentru a se afirma mai convingător, spiritul n-are nevoie de contraste? A. E.: „S-ar zice că ai în vedere geniile. De fapt, nu cred că ar fi vorba aici de genii…”.

*

Iubirea se vădeşte uneori neîndestulătoare, din care motiv apare mila, iubirea dureroasă. Iubirea ce-şi scoate la iveală faţa sacrificială. Un sacrificiu consubstanţiat cu altul.

*

Quiproquourile, sincopele de memorie, toate stîngăciile, toate scăpările care se îndesesc acum, de ce oare îţi dau pînă la urmă un neaşteptat simţămînt de uşurare? Şovăind, restrîngîndu-se, existenţa ţi se oferă, compensator, drept un joc de-a v-aţi ascunselea.

*

„Oamenii de ştiinţă au descoperit o specie nouă de dinozauri cît un cocker spaniol. Ei spun că e un dinozaur «modest»” (Dilema veche, 2015).

*

Sinceritatea în artă? E însăşi formula de artă în măsura în care aceasta e atinsă de un creator.

*

A vorbi despre o poezie „optimistă” ori „pesimistă” nu e decît o apucătură didactică. Filtrate la extrem, nădejdea şi deznădejdea confluează, acesta fiind nexusul emoţional al condiţiei poetice.

*

„Mai întîi reveria – sau uimirea. Uimirea este o reverie instantanee. Apoi contemplarea – ciudată putere a sufletului omenesc capabil să-şi învie reveriile, să-şi reînceapă visurile, să le constituie, în ciuda accidentelor vieţii sensibile, viaţa imaginară. Contemplarea uneşte încă şi mai multe amintiri decît senzaţii. Ea este încă şi mai mult istorie decît spectacol. Atunci cînd crezi că priveşti, contemplîndu-l, un spectacol de o mare bogăţie înseamnă că de fapt îl îmbogăţeşti cu amintirile cele mai diverse. În sfîrşit, reprezentarea. În cazul ei intervin îndatoririle imaginaţiei formelor, o dată cu memoria, de data aceasta fidelă şi bine definită a formelor mîngîiate. Încă o dată, pornind de la un exemplu particular, afirmăm deci rolul fundamental al imaginaţiei în orice geneză spirituală. Este o îndelungată evoluţie imaginativă, care ne duce de la reveria fundamentală la o cunoaştere a frumuseţii formelor. O metafizică a cunoaşterii utilitare explică omul ca pe un grup de reflexe condiţionate. Ea lasă în afara cercetării pe omul care visează, pe omul visător. Trebuie să-i redăm imaginii psihismul ei prim. Imagine pentru imagine, iată formula imaginaţiei active. Prin această activitate a imaginii, psihismul omenesc primeşte cauzalitatea viitorului ca pe un fel de finalitate imediată” (Gaston Bachelard).

*

Cîţiva autori, cu toate că mai tineri decît cu cîţiva ani decît mine, C. T., C. C., C. U., mă izbesc prin aerul lor „bătrînicios”. În opoziţie cu un, de pildă, N. M., care continuă a-şi da în vileg o fibră juvenilă, ce se întîmplă oare cu „bătrînii” cu voie, stilaţi ca atare? O epuizare reală, o retragere în faţa vieţii sau o tactică de provocare a acesteia? De observat că activitatea lor scriptică (şi nu numai aceasta) e suficient de abundentă în continuare. Nu par dispuşi a abandona bătălia. Aşa încît s-ar zice că e mai curînd manifestarea unei ambiguităţi. „Priviţi-ne, şi nu ţineţi seama de convenţii, cu toate că bătrîni, ne simţim în deplină putere pentru a vă face faţă”. Şi în cealaltă variantă: „Nu fiţi prea pretenţioşi, puneţi-ne la socoteală vîrsta şi respectaţi-ne în consecinţă”. După caz, admiraţie sau respectuoasă menajare. Pe ambele laturi, acest joc al bătrîneţii simulate e avantajos, aidoma unui adăpost cu două ieşiri.

*

„Istoria este povestirea faptelor false prezentate drept adevărate, spre deosebire de fabulă, care este povestea faptelor adevărate prezentate drept false” (Voltaire).

*

Constat la * un didacticism cercetător şi o cercetare didacticistă. Nemulţumit pesemne cu intelectul elastic pe care-l manifesta mai la tinereţe. Devine tot mai rigid, cu un subînţeles surîs triumfal. Înlăturînd treptat spontaneităţile, dansul lor graţios, preferă a merge solemn înainte, purtător al unui mesaj voluminos ce-l apasă aidoma unei datorii. Curiozitatea i se varsă în cercetare cum într-un recipient cu margini precise. Poezia, cîtă era, se contrage în gravitatea comentariului, comportarea civică în stricteţea paragrafelor ordinii. E deja pregătit să treacă într-o lume de apoi, fireşte academică.

*

În pofida normei curente, * crede nimerit a deprinde mai întîi lucrurile complicate pentru a le înţelege pe cele simple.

*

Pe ce lume trăim. „Un bărbat cunoscut doar sub numele Cris, de 36 de ani, din Mallorca, a recunoscut că întreţine relaţii incestuoase cu fiica lui Sara, de 18 ani. Recent, fata a născut o fetiţă care le-a fost luată de serviciile de protecţie a minorilor. Numai că cei doi o vor înapoi pentru că se iubesc şi nu văd nici un rău în ceea ce fac. Incestul nu e ilegal în Spania, între adulţi, cu liber consimţămînt” (Click, 2015).

*

Aidoma cochetăriei feminine, prietenia, în faza-i iniţială care s-ar prea putea să fie şi ultima, se întîmplă să aibă un balans de apropiere-distanţare. Nu o dată derutant. Ba chiar torturant, aşa cum îmi mărturisea cu ciudă V. L., care a sperat că ar putea să aibă o împrietenire reală cu pictorul Mihai Olos, nu doar înzestrat cu un remarcabil talent, dar şi bărbat foarte sigur pe sine, ce avea parte deja de succese de tot felul. Deşi mai tînăr cu cîţiva ani, acesta îi oferea de la o zi la alta un zig-zag de atitudini. Una caldă, alta rece. Ce s-ar fi putut alege dintr-un atare comportament? Nimic decît capriciul unei vanităţi care se răsfăţa intermitent. În izolarea mîhnită a vieţii sale, V. L. a încercat o bucată de vreme să ocolească evidenţa. Cred că, dată fiindu-i perspicacitatea, cu o conştiinţă amară ce întrecea altitudinea unei posibile prietenii.

*

Marguerite Yourcenar, în chip de vegetariană înfocată: „Nu, nu mănînc carne! Eu nu diger agonia”.

*

Zi caniculară. Sub cerul de un senin imaculat ce pare însăşi culoarea luminii, asemenea unei enorme cupole mistice, pămîntul visceral, senzual, înfierbîntat cu toate ale lui, sub apolinica toleranţă a acestui acoperămînt totalizant, cum un soi de dependinţă fiziologică a sa.

*

„Problema fundamentală pe care o pune istoria este aceea a aşezării noastre în timp; toate teoriile noastre despre istorie nu încearcă să rezolve decît acest punct concret şi corolarul său nemijlocit: ce e de făcut? Timpul e o maladie specifică omului şi încă o maladie foarte gravă. Este legat indisolubil de săvîrşirea faptelor” (Fernando Savater).

*

Influenţă imprevizibilă. Gabriel Petric a ajuns să semene fizic cu magistrul său de odinioară, Noica.

Revista indexata EBSCO