Mar 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Mircea Eliade în lumina comunicãrii epistolare (II)

Cu cît înaintezi în lectura scrisorilor primite de Eliade, după situarea lui în America, de la un oarecari intelectuali evreu, cu atît îţi pare mai imposibil de acceptat eticheta de antisemit pusă de unii, cu intenţia evidentă de a estompa valoarea istoricului religiilor. Dacă repetiţia mai e recunoscută ca mama învăţăturii, ca să înţeleagă şi cei ce pare să nu aibă ochi pentru citit, nici urechi de auzit, repet ce am spus în articolul anterior. Lăudam înţelegerea Elenei Beram, editoarea şi admiratoarea lui Eliade, chiar după ce-i citise articolele din tinereţe. Scriam că, a analiza trăsăturile specifice ale unui popor, mentalitatea, structura psihică şi, în funcţie de asta comportamentul în context, nu înseamnă că eşti împotriva acelui popor, ci că serveşti ştiinţa numită etnologie. O foarte substanţială negaţie de la sine a etichetării amintite ni se oferă, convingător, prin scrisorile unui mare rabin, coborîtor din neam de rabini, David Şafran. Era un mare învăţat în ale lui, ca şi Mircea Eliade, un doctor mirabilis. Biografia lui, plină de meandre ce i-au confirmat vocaţia, este schiţată informativ de Liviu Bordaş în preambulul textelor epistolare reproduse. Astfel se deschide, expresiv, partea a doua a volumului secund intitulat Postlegomena la felix culpa1, a cărui primă parte am comentat-o deja. Cine era David Şafran, pentru că noi ştim ceva despre şef-rabinul Alexandru Şafran, fratele tatălui său, care a părăsit România, ocupată de ruşi, încă din 1949. Acum cîţiva ani l-am văzut la televizor pe acest înţelept bătrîn. David se născuse la Bivolari, unde tatăl său era rabin, iar cînd tatăl se mută la Bucureşti pe aceeaşi funcţie, el urmează liceul şi Facultatea de Litere şi Filosofie. Încă student fiind are o controversată întrevedere cu Zelea Codreanu. Versiunea personală a convorbirii e relatată în lucrarea sa, Karl Marx antisemit, publicată în 1979 la Ierusalim. Spera, cum scrie Bordaş, să confrunte lămuritor ideologia naţionalist legionară cu cea sionistă. Deşi un mistic în spiritul Talmudului, el se arată deschis dialogului cu alte religii. Este aici motivaţia scrisorilor către Eliade. Nu am spaţiu ca să amintesc mai multe detalii ale complicatei sale biografii, de altfel extrem de interesante, privind înţelegerea naţionalismului celor două ideologii de pe poziţii ferm şi egal anticomuniste. Trecut prin închisoarea comunistă, David emigrează în Israel în 1958. În scrisorile către Eliade sînt date preţioase despre studiile sale ebraice erudite, tipărite la Ierusalim în limba română, şi continuarea misiunii sale rabinice. A emigrat în august şi, cu o vădită urgenţă, îi scrie lui Eliade pe 7 decembrie, o lungă epistolă de autoprezentare. Necunoscîndu-i adresa, o trimite prin intermediul ziarului „România” ce apărea la New York, politicos îngăduind redacţiei să citească ce a scris. Cu adîncă reverenţă se adresa lui Eliade, „figură strălucită a României şi a cărării de aur numită căutarea adevărului”. Doctorul în ştiinţe ebraice avea talent literar, îşi detaliază metaforic credinţa, era un temperament pasionat, un sentimental. Aşa se explică exaltările stilistice ca stări emoţionale intense în momentul scrierii, crezute a fi eficace pentru îndeplinirea scopului. Sigur, Eliade va fi pus surdină atunci cînd rugămintea îi este adresată ca unui „templu al conştiinţei”, înţelegînd natura şi interesul expeditorului. Şafran îl caută pe Eliade istoricul religiilor şi nu pe autorul lui Maitreyi. ?ine să despartă apele pentru a se înţelege scopul. Constrîns de condiţiile materiale, obligat să-şi întreţină familia, vrea să fie ajutat să-şi publice manuscrisele, redactate în limba română, în formă tradusă, într-o limbă de circulaţie. Solicită ca Eliade să-i găsească, între românii cultivaţi din America, un traducător în engleză, după ce îşi găsise un Mecena. Intră în ideile de fond ale preocupărilor sale pentru studiul Bibliei, spre a stabili legătura cu opera lui Eliade. Cu un interesat entuziasm cărturăresc, de apropiere, încheie: „ Venerate Dle. Mircea Eliade… e vorba de sufletul unui om, de viitorul meu… asemenea mărturisiri apropie şi limpezesc idealuri… Nu mă lăsaţi singur să-mi caut cărarea. Ne vom întîlni pe drum, prieteni în idei… Aştept cu înfrigurare răspunsul şi lumina spiritului dv… ”. Răsplata lui Eliade ar fi „mîndria” de a fi făcut „sudura morală” între confesiuni, pentru o lume mai bună. Se recunoaşte în David Şafran un umanist tolerant, cum e, astăzi, scriitorul Amos Oz. Excepţii. Nu mai aşteaptă răspuns întrebarea: oare acest preacredincios cinstit, doct în cercetări biblice şi talmudice, care „aude zvon de Kabala şi grai din infinit”, i s-ar fi adresat lui Eliade în aceşti termeni, dacă ar fi crezut în antisemitismul „venerabilului maestru”? I se adresa de pe poziţia politeţii subalternului şi în acelaşi timp se considera compatibil cu maestrul întru preocupări cînd scrie: „Se vor înfrăţi rabinul şi teologul creştin pentru ca omenirea să capete o nouă lumină”. Se poate presupune că a făcut aluzie şi la un posibil traducător teolog. Înfrăţirea vizată era de un profund umanism. Numai după două săptămîni primeşte răspunsul lui Eliade. Care e conţinutul răspunsului se înţelege din scrisoarea lui Şafran. Îi recomandă un traducător şi îl consiliază să se consulte cu eruditul profesor Scholem de la Universitatea ebraică din Ierusalim, prieten al lui Mircea Eliade. În 1966, după ce tipărise la Ierusalim 8 volume în română şi unul în ebraică, îi trimite lui Eliade 4 dintre ele, mărturisind că ar fi măgulit dacă „veneratul maestru” le-ar citi şi i-ar comunica părerea.

Un scurt schimb epistolar din 1963, cu Mihail Baraz, relevă un alt plan al comunicării, cel uman şi literar. Emigrant de la Bucureşti în Israel, Baraz îi trimite lui Eliade cîteva poeme ale prietenului Miron Berg, mort la 22 de ani, „victimă şi el a persecuţiilor rasiale”. Îşi motivează apelul la părerea lui Eliade despre „valoarea intrinseccă a versurilor”, în stilul reverenţios al unui om de litere care merită citat. „Mă îndeamnă să vă scriu – se introduce el – nu numai admiraţia ce mi-o inspiră scrierile dumneavoastră, ci şi faptul că atitudinea exprimată în aceste poeme îmi pare a fi apropiată cu universul spiritual pe care l-aţi creat. E atît de tulburătoare religiozitatea lui Miron Berg… singurătatea în care extazul coexistă cu agonia”. În epistola următoare se arată profund emoţionat de răspunsul lui Eliade care „vădeşte atîta înţelegere umană” prin propunerea de a populariza versurile lui Berg printre prietenii de la Paris. Că autorul scrisorii, trăitor la Ierusalim, era un om de carte se dovedeşte în expresia admiraţiei pentru un ultim studiu al lui Eliade, recent publicat. Citindu-l, crede că „direcţia spirituală, pe care studiul o indică, îmi pare a fi deosebit de fecundă pentru epoca noastră”. Eminentul editor Liviu Bordaş, după căutări, informează în subsolul paginii că, Mihail Baraz a publicat în 1968, la Tel-Aviv, volumul: M. Berg, Poemele nesfîrşitei căutări. E de crezut că a avut un rol încurajarea venită din partea lui Eliade.

Începînd din 1966 şi pînă în 1977, tînărul Tobi Wechsler, cu studii în drept la Bucureşti, îi scria lui Eliade, din Ierusalim, 13 epistole destul de extinse, de pe poziţia evreului român emigrat la numai 26 de ani. Am selectat să semnalez conţinutul acestor scrisori pentru excelenta limbă română în care sînt redactate şi pentru sinceritatea confesiunilor ce mizează nu atît pe flatarea, cît mai ales pe înţelegerea lui Eliade, şi el un desţărat nostalgic. Fără să-şi renege evreitatea de care e pătrunsă opera literară, tînărul scriitor declară că n-a putut realiza „corespondenţa afectivă” cu pămîntul Israelului, o „noţiune abstractă” pentru el. Îndată nuanţează: „… ceea ce mă interesează e poporul evreu cu soarta lui ciudată şi tragică în acelaşi timp, şi nu ţara sa de origine. De iubit am iubit o singură patrie: România şi asta cu o patimă aproape fizică”. După un preambul autobiografic, scris în stilul exaltării, la care anexează cîteva creaţii literare, îi cere lui Eliade să „scrie personal la Paris” spre a-i înlesni reuşita, să-l prezinte lui Eugen Ionescu, să-i faciliteze publicarea în reviste româneşti din exil. Solicită mult, peste măsură ,şi foarte insistent. Cunoscîndu-l şi ascultăndu-l, Cioran i-a făcut o caracterizare de loc măgulitoare, ceea ce explică şi ezitările lui Eliade în a-i răspunde la cele 8 scrisori lungi primite în 1966. Este un caz ca temperament şi voinţă de a lupta verbal cu obstacolele. Părăseşte Israelul, face un doctorat la Montpellier, îl întîlneşte pe Eliade la Paris şi, cu sprijinul acestuia se apropie de autorul Rinocerilor. În 1973 publică la Gallimard un original studiu despre Eugen Ionescu.

Nu merită să întîrzii pe scrisorile lui Iacob Popper, care în anii 1951 practica în România jurnalismul, ca un comunist înfocat, acuzat de impostură în literatură, pentru ca în n 1964 să emigreze şi, ironie de situaţie, să ajungă redactor cultural la „Europa liberă”. Monedă falsă, scrisorile lui adresează felicitări lui Eliade pentru diverse opere, cerîndu-i, în schimb, să se pronunţe asupra valorii unor proze pe care i le expediază, ceea ce l-ar ajuta să se depăşească. Totul se înscrie în moda: „ să-i scriem lui Eliade”, poate ne lansează! Sînt mulţi care au gîndit astfel, cum cota lor valorică modestă şi traiectoria o spun.

O semnificaţie aparte are legătura epistolară Blanche Mădîrjac (născută Labin, la Botoşani ), cu Mircea Eliade, fapt ce va înlesni legătura lui Mircea Handoca, repede stabilită cu gînditorul, literatul şi profesorul stabilit la Chicago. Ea se declară mătuşa lui Handoca, fiul surorii ei, Marthe-Helen Labin. Blanche era medic şi, pe lîngă solicitările de carte pentru nepot, îi promite lui Eliade o legătură cu Ana Aslan pentru Gerovital. Din epistolă se înţelege că a fost primită bine în casa de la Paris a soţilor Eliade, drept care, îşi cere permisiunea să-i numească prieteni. Din 1974 pînă în 1981, afectuoasă, ea continuă să le trimită felicitări de anul nou. Lămuriri completive sînt adăugate în subsolul paginilor de Liviu Bordaş. Cu minuţiozitatea unui documentarist-model, el publică şi completează în note corespondenţa lui Siegfried Hessing (evreul născut la Cernăuţi şi stabilit la Londra), către Eliade şi invers. Este o corespondenţă de informare a istoricului religiilor asupra operei lui Hessing, a cărui carte despre Spinoza, Eliade o recenzează. Între epistolierii care, recomandîndu-se, cer sprijinul savantului, invocînd legătura reală cu familia lui Culianu, apar Bruno şi Crenguţa Blumenfeld, plecaţi din Iaşi. Ea era absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza”, poetă şi eseistă, iar Bruno un inginer interesat de „mistică şi limbile vechi”. Se bucură de încurajarea lui Mircea Eliade în 1977, dar nu se ştie dacă au profitat de o susţinere efectivă, ei fiind nişte începători, nespecializaţi într-un domeniu în care profesorul să-şi fi putut folosi autoritatea în recomandări, cum o făcuse pentru prieteni şi discipoli.

Nu pot trece peste ceea ce, şi cum, îi scrie Irina Zaharescu-Şapira lui Eliade. Fusese o alpinistă de performanţă şi în acelaşi timp o poetă melancolică în prozele şi versurile ei meditative. Din nou, prefaţa de prezentare, o reconstituire biografică realizată de Liviu Bordaş, printr-o stăruitoare căutare a datelor, este extrem de utilă. Ne-o face cunoscută pe o necunoscută. După studii de medicină urmează Literele la Bucureşti, remarcată de Călinescu şi cunoştinţă bună cu Sorin Alexandrescu, invocaţi în scrisoare drept garanţi pentru „mica celebritate” care a fost ea atunci. După căsătorie emigrează în Israel şi apoi se stabileşte la Innsbruck. De aici îi trimite lui Eliade un volum memorialistic, Cîntec de apus, însoţit de cîteva rînduri pline de scepticism şi descurajare. Ca un laitmotiv, de trei ori scrie, cu aerul omului necăjit, că se adresează „celui mai mare român din America”, formulare corectată de Eliade în scrisoarea de răspuns. Îi dă adresa lui Virgil Ierunca, aşa încît ea să poată publica într-o revistă românească din exil şi îi ataşează un cec de 200 dolari. Scriitoarea îi mulţumeşte „primului cititor” al cărţii sale, iar în anexă transcrie, cu înţelepciune amară, şapte meditaţii pe tema succesului şi reuşitei în viaţă, „o afacere” în care nu au ce căuta cinstiţii, iubitorii, artiştii, miloşii, timizii. O mostră: „A reuşi în viaţă / înseamnă a te emoţiona numai la foşnetul banilor. / Artiştii n-au ce căuta în această afacere”. Concluzia: „A reuşi în viaţă / înseamnă a fi exact opusul a ceea ce sînt eu”. Suficient ca să ai o imagine, dimpreună cu biografia şi notele de subsol.

Considerîndu-se fericit a fi „contemporanul unui om ale cărui idei şi scrieri au marcat epoca”, Mihai Nadin, tînăr profesor itinerant între Germania şi America, cu reverenţă îi cere lui Eliade, mai întîi, o idee legată de preocupările sale pentru estetică. Iar „dacă va rodi, ideea are să poarte totdeauna pecetea sursei”. Mai sînt şi alte declaraţii menite să-l atingă sentimental pe Eliade, care nu întîrzie să-i dea nu idei, ci direcţii şi căi de afirmare. Fără să se angajeze mai mult decît la o lectură, îi cere lui Naidin manuscrisul unui roman, ceea ce s-a întîmplat în 1978, fără să mai existe vreo continuare. Un alt tînăr (n.1952), pe nume Vladimir Marinov, coborîtor din familia Sanielevici, exilat la Paris, îi scrie lui Eliade , cu multe detalii, despre preocupările sale în domeniul psihanalizei. Avea studii superioare de Psihologie absolvite la Bucureşti. Atras de psihopatologie, Marinov analizează literatura lui Dostoievski şi publică la Paris Figures du crime chez Dostoďevski, tradusă şi la noi. O altă lucrare, tot despre Dostoievski, i-o trimite lui Eliade, în 1984, cu dedicaţia: „Lui Mircea Eliade, cu sentimente de profundă admiraţie pentru opera grandioasă pe care o înfăptuieşte”. În toate cele cinci scrisori îşi dovedeşte cunoaşterea profundă a operelor lui Jung şi Freud. Ca mulţi alţii, pe care nu-i mai amintesc, Vladimir Marinov şi-a legat speranţa afirmării şi recunoaşterii de recomandarea lui Eliade. Sau măcar aprecierea, cum s-a întîmplat cu Nina Cassian, care l-a vizitat la Paris în 1979. Liviu Bordaş extrage cîteva sintagme din Jurnalul lui Eliade despre această vizită şi încercarea poetei de a se disculpa de „prostiile” făcute pe scena literaturii româneşti politizate. Într-o scurtă scrisoare, din acelaşi an, încîntată de felul cum a fost primită de familia savantului, îşi exprimă mulţumirea că „mi-aţi permis să mă bucur de iradierea dumneavoastră umană”. Mai mult, după doi ani îi trimite o „cărticică” bilingvă cu poezii ale ei, cu o scrisoare în care îi solicită o nouă întîlnire, motivînd flatant: „ o conversaţie cu dumneavoastră fiindu-mi hrană fundamentală pentru ani şi ani”. Cît citise ea din opera literară, măcar, a lui Eliade nu ştim, dar este cert că visa să se bucure de aprecierea unui om cu prestigiul lui. Ştiind ea ce înseamnă pentru un poet „prostii” în vremea stalinismului şi auzind că autorul lui Maitreyi nu are nimic antisemit în literatura lui, se poate deduce că ignora „dosarul Eliade” din revista „Toladot” (1972), ca fiind lipsit de consistenţă.

În acelaşi regim, cred, se înscrie Andrei Oişteanu, inginer în Energetică, fiul ofiţerului sovietic Mihail Oigenştein. În cele 10 scrisori trimise lui Eliade şi altele cinci primite, de la el, după 1980 şi pînă în 1985, se poate citi efortul tînărului inginer de a se recalifica, dornic să se specializeze în etnologie şi mitologie românească. Nesigur pe el, după ce trimite în America un articol spre publicare, Oişteanu îl delegă pe Alexandru Mirodan, aflat atunci în Israel, să intervină pe lîngă Eliade, ca şi cum … Eliade îi răspunde politicos lui Mirodan, dar rezervat, că sînt două motive, unul de fond şi unul de formă, pentru care nu e sigur că articolul primit de la Oişteanu va putea fi publicat în America. Chiar din prima scrisoare, într-un stil modest, Oişteanu se declară fascinat de personalitatea lui Eliade pe care, fără să-l fi cunoscut decît din operă, îl consideră „părinte spiritual”. Căpătînd încredere în el, Oişteanu mai scrie că un eseu al lui despre basmul Harap alb „poartă amprenta operei” lui Eliade. E o afirmaţie de interpretat în sensul ei lipsit de modestia începătorului. Rămîne fără răspuns întrebarea dacă maestrul şi-a recunoscut acolo urmele ce-l obligau într-un fel. Eliade îi va trimite cărţi, dar după ce primeşte o carte a lui Oişteanu, deşi acesta îi ceruse „cîteva opinii critice”, îi răspunde, oarecum descurajant, că n-o va putea citi decît după un an. Ca peste tot, şi aici sînt utile completările, din subsolul paginilor, făcute de Liviu Bordaş.

Nivelul corespondenţei acum publicate coboară prin scrisorile lui Richard Wurmbrand din 1980. Ca un joc ironic al destinului, acesta a făcut aventura paradoxală a unor treceri radicale de la religiozitate iudaică la ateismul agentului Cominternului în România şi înapoi spre misionarism creştin pentru evrei, începînd prin convertirea soţiei. Este ultima poziţie de pe care acuză comunismul pe care îl servise. Într-un stil oficial, ca şi cum ai trimite o cerere la o instituţie, Wurmbrand îi trimite lui Eliade, care auzise de el ca pastor, un manuscris, Săpînd în adîncimi, cu alte două variante de titlu, sugerîndu-i savantului, deocamdată, ca, după ce citeşte, să vadă care e titlul potrivit, după conţinut. Cea de a doua şi ultima scrisoare e şi mai categorică, neştiind nimic despre opera ştiinţifică a lui Eliade. Îl întreabă: „aţi avut de curînd ceva contribuţii la Istoria religiilor? Într-un stil imperativ-interogativ îi cere lui Eliade să trimită manuscrisul la o editură, cu recomandare şi prefaţă. Dacă nu, să-i înapoieze textul. Încheie cu un citat din Sf. Pavel, care sfătuia omul să nu trăiască numai pentru sine. Nu era Eliade acela, autorul a zeci de recomandări şi susţineri materiale. Dar, în transparenţa citatului identifici intenţia epistolierului acoperită în cuvintele altuia. Interesant zigzagul biografiei acestui personaj, reconstituit de Liviu Bordaş în prefaţa de prezentare la cele două scrisori. E o instabilitate de ordinul convingerilor, nu numai de ordin psihologic. Psihologia fiind condiţia apariţiei şi manifestării spectaculoase a mereu alte „convingeri”.                                           Mircea Eliade nu a dat importanţă scrisorilor flatante ale unor ziarişti pe care nu i-a cunoscut direct. În preajma anului 1970, de la Bucureşti îi scria un V. Firoiu (Fenstein), format ca jurnalist în interbelic, apropiat al lui Pamfil Şeicaru. Îi solicita lui Eliade un interviu, între altele cu „oameni mari”, după cunoscuta tehnică a întrebărilor trimise. Nu erau de clasa lui Eliade nici întrebările, nici o urare, de un entuziasm ieftin, ca asta: „…vă trimit un salut respectuos şi o îmbrăţişare cît talentul dv. de mare”. În consecinţă, nu sînt semne că Eliade i-ar fi răspuns pentru interviu. Nici frazele umflate ale lui Carol Roman (Rosenthal) nu l-au atins pe savantul trăitor la Chicago. Cine era C. Roman ne spune tot scurta biografie prefaţatoare la scrisorile trimise în 1970 celui care: „…s-a străduit să afirme, departe peste meleaguri, geniul poporului român dotat cu atîta har”. Din a doua scrisoare se înţelege că Eliade nu i-a răspuns la „ancheta” cu „români în lume”. Calitatea stilistică şi de atitudine încă mai coboară pînă la limita de jos, cu scrisoarea lui Liviu Floda (Leibovici). Înainte de război, la Bucureşti, acesta făcea parte din grupul lui Theodor Lavi (Löwenstein), cel care în 1972 iniţiază „dosarul Eliade” în revista „Toladot”, apărută în Israel, în limba română. În 1973 Floda rămîne în America de unde colaborează la „Europa liberă”. Trecînd peste prietenia cu Lavi şi peste declaraţia epistolară către Schafferman, căruia îi face cunoscută adevărata atitudine faţă de Eliade („nu sînt un admirator al său”) 2, Floda îi scrie lui Eliade în 1982. Şi iată termenii „sincerităţii” sale, în declaraţie directă, citită corect de Eliade. Mai întîi scrie că e veche dorinţa de „a cunoaşte de aproape pe cel ce este o somitate mondială şi un scriitor universal”. Pe acest fond îl imploră: „Ajutaţi-mă să-mi pot face datoria în meseria pe care o slujesc cu pasiune”. Dacă nu l-a solicitat pînă acum, e din cauza „uriaşului respect pe care îl am pentru opera dumneavoastră atît de diversă şi de elevată din toate punctele de vedere”. O variantă a limbajului de lemn, goală de conţinut. Vrea un interviu direct pe post, la telefon, cu întrebări propuse în scrisoare. Cel puţin 3 întrebări dintre cele 10 sînt de-a dreptul insidioase. Cum se vede, adevărata credinţă a fost sugrumată de interes, dar mai pîlpîie în întrebările, cele trei, amintite.

Sînt numai ocazionale, cum cotează editorul, unele corespondenţe. Intelectuali evrei formaţi şi profesînd la Bucureşti i-au trimis lui Eliade scrisori şi cărţi cu dedicaţie. Interesantă este epistola scrisă într-un stil precis de Vera Călin, profesor universitar de literatură comparată la Bucureşti. Nu solicită nimic pentru ea. Din altruism colegial îi scrie lui Eliade despre colega ei, Irina Eliade, căsătorită cu un văr al savantului, epurată din Universitate prin pensionare forţată, cu interdicţie de semnătură. Întrucît nu poate suporta inactivitatea, Irina ar dori sprijinul rudei sale. Aflată, temporar în America, în 1975, Vera Călin mai dă amănunte despre cariera Irinei Eliade, prin doctorat afirmată ca specialistă în Proust.

Ileana Vrancea îi trimite volumul ei Între Aristarc şi Bietul Ioanide. La fel vor proceda Elena Tacciu şi Şt. Cazimir. Deşi nu total nesemnificative, alte scurte epistole aparţin unor nume nereprezentative.

La capătul acestei prezentări, necesară în absenţa din librării a volumului doi al cărţii Postlegomena la felix culpa, las ultimul cuvînt postfeţei, mai mult decît obiectivă şi sistematică, semnată de Liviu Bordaş. Şi, eventual un cuvînt ar putea să pronunţe Andrei Oişteanu, încă activ şi engramat de ştiinţa lui Eliade în mitoetnologie, aşa cum îl asigura în scrisori.

 

Note

  1. Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, vol. II. Ediţie îngrijită de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, Presa Universitară Clujeană, 2013
  2. Intelectuali evrei şi presa exilului românesc. Corespondenţă. Volum coordonat de Mihaela Gligor şi Miriam Caloianu, Presa Universitară Clujeană, 2013, p.48
Revista indexata EBSCO