Mar 16, 2016

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Prejudecãţi (II)

„Franţa este ţara luxului. Lux şi Franţa sînt două cuvinte care merg bine împreună: adevărat”.

Ca şi în alte cazuri, de fapt, în cele mai multe, locul comun (cf. Michel Musolino, 150 idées reçues sur la France, Paris, Editions First, 2012) necesită lămuriri semantice. Aşadar, „Ce este luxul? Greu subiect. Se bănuieşte că ar fi un soi de univers strîns asociat cu bogăţia, îndestularea şi plăcerea.” Evocarea tradiţiei aduce, asemenea unor titluri de nobleţe, argumente ce asigură o corectă receptare. Ludovic XIV şi ministrul său Colbert s-ar afla la originea creării meseriilor care susţin producerea luxului şi mentalitatea necesităţii lui, de la tapiseriile realizate de manufacturile Gobelin pînă la bijuterii, expresie a forţei financiare. Treptat ia naştere tocmai acea tradiţie de excelenţă a luxului din Franţa, care nu-l monopolizează, însă luxul face din Franţa singura ţară – alături de Italia, aceasta în mai mică măsură – unde artizanatul de vîrf (haut de gamme) a cunoscut o creştere constantă. Luxul se impune mai întîi la acest nivel: vestimentaţie, bijuterii, ceasornicărie, parfumerie, marochinărie, gastronomie. Perioadele nefavorabile nu au lipsit, însă abilitatea celor implicaţi a determinat reînceputuri spectaculoase, inclusiv prin democratizarea luxului, accesibilitatea lui prin reconsiderarea barierelor financiare şi regîndirea unor mentalităţi. Integrarea tradiţiei în arta, în „secretul reuşitei” îşi verifică valoarea mai ales cînd rivalii sînt redutabili. Printre produsele de lux, la haute couture are o poziţie emblematică, asimilată fiind însăşi Franţa, ţara care i-a dat naştere şi căreia îi dă una din mărcile identitare.

„În materie de modă, totul se decide la Paris: adevărat, însă…”. Considerat pe scara istoriei, luxul merge mînă în mînă cu eleganţa. Ludovic XIV, cf. supra, atrăgînd aristocraţia la Curte, urmărea scopuri politice, supravegherea mai riguroasă, deci mai eficientă, a unei categorii sociale adesea înclinată la revoltă în numele dreptului la autonomie teritorială. Există însă şi o altă faţă a acţiunilor regelui, la a cărui curte „totul consta în aparenţe”. Curtenii cheltuiau sume enorme pentru ţinuta vestimentară menită să spună multe despre puterea financiară a purtătorului. Revoluţia din 1789 schimbă ierarhia claselor, burghezia este situată în poziţii tot mai vizibile, iar secolul al XIX-lea avea s-o consacre ca reprezentantă a modei pariziene, copiată, reprodusă de toate capitalele. Este declanşată „o mişcare de modă”, confirmată şi susţinută de apariţia marilor magazine, a revistelor de modă, a creaţiei ca aspect, criteriu de acceptare în această mişcare, de apartenenţă, prezentările cu public aduc notorietate…. Schimbările de mentalitate s-au produs, luxul, eleganţa se aflau în realizarea cu sobrietate, „zeii modei locuind, realitate unanim acceptată, la Paris”., unde unii mai locuiesc şi azi. Dar lucrurile, adică polii de unde se dictează şi se legiferează, astăzi, moda „şi-au schimbat domiciliul”, în Italia, la Londra, New York, deşi o prezentare la Paris „te face încă să visezi”. Parisul se apără şi se impune deoarece „marile case franţuzeşti au ştiut să-şi apropie, să se integreze în acest curent multicultural atrăgînd la Paris talente din toată lumea”. Şi totuşi, s-au produs deplasări ce nu pot fi trecute cu vederea, căci „piaţa care inspiră clasamentele nu mai este în Europa, ci în Statele Unite, în Asia şi în Orientul apropiat.

Franţa este ţara gastronomiei. Bucătăria franceză, care de curînd a fost inclusă în patrimoniul material al omenirii de către UNESCO, este referinţa absolută în materie de gastronomie: adevărat, dar…” Limbajul, riturile, rafinamentul sînt particularităţi, exclusivităţi care fac din gastronomia franceză „o cultură de excepţie”, una din mîndriile francezilor de peste trei secole.

Şi totuşi, de vreo zece ani, se observă supărătoarea absenţă a bucătăriei franceze din topurile constituite din „les meilleures tables”. Apar nume perfect necunoscute care-şi exhibă originalitatea oferind mîncăruri din alge şi licheni: „Surprinzător pentru orice mare bucătar francez!”. Cauzele pot fi mai multe. Mai ales că ele sînt date ca supoziţii deduse dintr-o posibilă atitudine concesivă, îngăduitoare a partizanilor tradiţiei culinare de la baza reputaţiei gastronomiei franceze: „prea mult unt, prea multă smîntînă, prea mult sos…”. Mai gravă este socotită „prăpastia care desparte bucătăria de clasă înaltă de gastronomia de zi cu zi”, de hrana zilnică, a cărei pregătire este supusă unor imperative cu acţiune asupra timpului de pregătire, condiţionat de obligaţiile sociale ale fiecărui consumator. Paradoxal, dar real este faptul că Franţa ar fi a doua ţară din lume consumatoare de produse fast-food, de diete mediteraneene, diete din Sud. ”Industrializarea bucătăriei” decurge indiscutabil din această necesitate, dorinţă, chiar plăcere de a te hrăni cu ceea ce iese din producţie gata de a fi mîncat.

 „Franţa este ţara brînzei. Campioană absolută în domeniu, indiscutabilă în privinţa atît a calităţii (adevărat) cît şi a cantităţii (fals)”, întrucît, la cantitate, Franţa este întrecută de Statele Unite, Germania şi Italia, deşi, astăzi, în Franţa s-ar găsi cam o mie de feluri de brînză, denumite şi recunoscute după numele localităţilor producătore, manifestare a orgoliului local. Este amintită faimoasa replică a lui de Gaulle referitoare la greutatea de a guverna o ţară unde se cunosc peste trei sute de feluri de brînză. Pe vremea Generalului, doar trei sute!.

În Franţa, brînza este obiect de „cult naţional”, producţia şi consumul ei comportă rituri şi ritualuri, apariţia, inculcarea unui „sentiment patriotic”. O mare, specială pricepere de natură artizanală, dar şi economică ţin de secretul reuşitei. Prezentul şi viitorul brînzeturilor franţuzeşti sînt legate de acestea; pe deasupra, mondializarea, globalizarea este un factor evident favorizant. „Se spune că brînzeturile cele mai răspîndite în lume sînt italieneşti, ei bine, ştiţi oare care este cel mai mare producător de brînză italinească? Franţa!”

 „Franţa este ţara vinului. Dacă ea excelează şi domină într-un domeniu, acela este cel al vinului: adevărat, (dar există concurenţi)”

 Clima, pămîntul, tradiţia sînt factori care favorizează viticultura pe scară largă şi, calitativ, la nivel tot mai ridicat. Rezultatele dovedesc existenţa unei culturi, a unui limbaj (vezi, de ex., Dicţionarul lui Pivot…), a unei „istorii” a cultivării viţei de vie pentru transformarea ei în vin. Se impune totuşi o precizare: „calitatea vinului franţuzesc este dată de tehnicile recente”, pe care autorul le descrie atent la amănunte, subliniind contribuţia fiecărei componente a acestei „tehnici”, de la primele ei manifestări, de prin secolul al XVII-lea. Treptat, s-a dezvoltat o ştiinţă a vinului, oenologia, manifestă din secolul al XIX-lea, ştiinţă care continuă să se îmbogăţească, studiile despre condiţiile de transport, de pildă, sau obligaţia de a menţiona denumirile originii, locului de provenienţă, alt exemplu, sînt capitole recente (1935) ale acestei ştiinţe.

Aşadar, „reputaţia calităţii vinurilor franţuzeşti este destul de recentă”. Prezentul şi viitorul trebuie să ţină seama de apariţia concurenţilor, chiar în imediata vecinătate, în Europa, dar şi pe alte continente, Statele Unite impunîndu-se tot mai insistent, Africa de Sud…

În ciuda unor măsuri de protecţie, de justificare a temeiului persistenţei unor locuri comune, a actualităţii semnificaţiei lor, prejudecăţi, preconcepţii, idei de-a gata, oricum li se va spune, nu se poate nega o realitate: „Franţa este ţara unde se trăieşte bine, reputată fiind pentru calitatea vieţii: adevărat, dar…”

Deşi autorul cărţii se îndoieşte de caracterul infailibil al informaţiilor/datelor ce se desprind din clasamentele care avantajează Franţa, constatările neliniştitoare sînt frecvente, instabilitatea situaţiilor nu poate fi nesocotită, dar nici poziţia Franţei ca zonă locuită sau rîvnită de cei ce apreciază „le bon vivre”. Revista International Living, într-un clasament cu consultare mondială avînd ca ţintă tocmai calitatea vieţii în 194 de ţări, menţionează, invariabil, că Franţa ocupă primul loc. Argumentele puternice, greu de demontat, sînt libertatea, siguranţa, sistemul sanitar, probabil cel mai bun din lume. Surprinzător, cultura nu este menţionată printre atuuri, Paris, s-ar zice, nu este apreciat. Autorul insistă asupra atracţiilor ţării: „Ingredientele vieţii tihnite aşa cum este concepută ea în Franţa”, clima, peisajele, oamenii, conversaţia, comunicarea, gastronomia şi disciplina alimentară, toate aceste componente antrenate într-o „alchimie” irezistibilă… ceea ce nu elimină cauzele, fenomenele îngrijorătoare, amintite şi ele în această carte scrisă cu luciditate, seriozitate, rigoare, dar fără pedanterie, cu supleţe şi, nu rareori, umorul cu destinaţie (psiho)terapeutică.

Revista indexata EBSCO