Mar 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Generaţii şi Generaţii

Oricît de individualişti ar fi adesea consideraţi românii, în materie de literatură observăm că adesea tocmai „grupurile” şi „şcolile” sunt cele care organizează evoluţia şi creşterea ei. „Şcoala ardeleană”, „Junimea”, „sămănătoriştii”, „poporaniştii”, „Viaţa Românească”, „Gîndirea”, „criterionismul” şi cîte şi mai cîte: „Cercul Literar de la Sibiu”, tîrgoviştenii”, iar mai recent „şaizeciştii, „optzeciştii” şi alţii încă. Un lucru surprinde totuşi: în vreme ce (din nou: în ultima vreme) poeţii şi prozatorii se văd frumos grupaţi şi explicaţi, criticii literari beneficiază mult mai rar, aproape de loc, de astfel de organizări.

Dar mai întîi o vorbă despre criticii literari în cultura română. Nu s-a observat destul de limpede că în România aşa-zisa politologie se stabileşte ca disciplină fermă abia după 1989 (nu în ultimul rînd datorită insistenţelor lui V. Tismăneanu). Da, au existat şi înainte intelectuali cu preocupări politologice, dar destul de răsfiraţi şi nu prea grăbiţi să se definească în felul acesta. Gîndirea politică a fost frecvent mascată în teorie literară. Polemica dintre Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea era în fond politică, deşi articulată ca teorie literară. Garabet Ibrăileanu şi C. Stere erau în bună parte gînditori politici. Eugen Lovinescu a fost poate cel mai bun apologet al liberalismului din epoca interbelică. Iorga a fost şi om politic, dar şi critic literar, iar critica sa literară a conţinut fără îndoială o filozofie a culturii cu destul de evidente implicaţii politice. Revista „Gîndirea” şi mai cu seamă Nichifor Crainic erau purtătoare de ideologie politică în chip făţiş.

Cu atît mai vîrtos s-a afirmat „politologia” sub masca criticii literare după cel de-al doilea război mondial. În acele decenii (1948-1989) afirmaţia politică era imposibilă, interzisă, dincolo de clişeele marxist-leniniste. A se înveşmînta în teorie literară devenea indispensabil, nu mai era un simplu joc. Chiar şi astfel pericolul există mereu, supravegherea era severă, cruntă.

Iată deci ambianţa sociopolitică în care s-a funcţionat vrînd-nevrînd vreme de, să zicem, două generaţii. În altă parte am vorbit despre „generaţia de aur” (cum o numeam şi o socoteam, şi cum o socotesc în continuare). Mă refer la generaţia de la mijlocul secolului 20, care ar merita să fie model pentru orice viitor românesc raţional şi sănătos. Că se vorbeşte mai frecvent şi mai insistent (uneori de-a dreptul veninos) despre fricţiunile interbelice e un semnal de tulburare, de incertitudine, de neînţelegere. Sigur că orice perioadă istorică merita atenţie, dar o anume distincţie şi subliniere a valorilor este totuşi necesara. Cu atît mai vîrtos surprinde absenţa unei simple definiri a unui întreg fenomen literar foarte recent, care de fapt a jucat un rol decisiv vreme de mai multe decenii în a doua jumătate a secolului XX.

Să luăm lucrurile cronologic. În anii ‘950 avem în subterană vocile încă robuste (deşi greu de auzit) ale „generaţiei de aur” pe de o parte, iar pe de alta răsunătoarele şi nemiloasele şi, prea adesea, ridicolele exclamaţii şi izbucniri ale supuşilor oficiali: Vitner şi Crohmălniceanu, B. Elvin, I.D. Bălan şi S. Damian, Vicu Mîndra, Mihai Gafiţa şi Nae Tertullian. (Nu ignor faptul că treptat unii din aceşti zgomotoşi idoli şi-au schimbat poziţia şi au produs chiar opere merituoase). Este şi acesta un subiect vrednic de anume atenţie studioasă, dar în fond nu e o noutate, nu aduce prea multe lumînări.

Pentru mine partea interesantă începe abia în jur de 1960. Atunci se afirmă (după destule obstacole şi ameninţări), sprijinit şi promovat de talentatul ziarist care a fost George Ivaşcu, tînărul Nicolae Manolescu (n. 1939) care destul de iute avea să devină un arbitru al valorilor literare, vocea obiectivă şi bine-articulată; în mai puţin de zece ani Manolescu era o autoritate decisivă în lumea intelectuală. Cariera sa a continuat crescendo. Manolescu a ajuns academician, profesor universitar, redactor-şef la „România literară”, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, diplomat la UNESCO (2006-2014). Mai mult, după 1989 a fost conducător de partid şi candidat (fie şi fără de succes) la preşedinţia României (1992). La bătrîneţe Nicolae Manolescu ajunsese, s-ar putea spune, figura conducătoare a vieţii literare româneşti, cu atît mai mult cu cît era şi autorul unei Istorii a literaturii române, de dimensiunile şi de suveranele formulări ale celei călinesciene.

Între timp, se ridicau un număr de critici de aproximativ aceeaşi vîrsta cu Manolescu, cu merite şi realizări cu totul asemănătoare, deşi cu pondere ceva mai modestă. Să pomenesc aici pe Mihai Zamfir (n. 1940), un comparatist din frumoasa tradiţie a „studiilor romanice”, specialist adică nu numai în literatura română, ci şi în portugheză şi franceză: a scris studii valoroase dedicate acestor literaturi. Şi el a avut o distinsă carieră publică, subsecretar de stat în Ministerul Învăţămîntului (1990-1993), ambasador în Portugalia şi în Brazilia (1997-2001; 2007-2012) printre altele. A publicat patru romane. La bătrîneţe a început şi el să compună o de-a dreptul splendida istorie a literaturii române, categoric originala, întrepidă şi virilă în caracterizări. Tot aici îşi află locul Mircea Martin (n. 1940), un critic de ţinută, subtil, rafinat şi substanţial, capabil să opereze atît în domeniul literaturii naţionale (mă refer nu în ultimul rînd studiul său despre Călinescu), cît şi în cel al literaturii europene (modul în care s-a integrat „şcolii de la Geneva” – critica conştiinţei – rămîne exemplar). Eseul său amplu despre Fundoianu ilustrează cum nu se poate mai bine îmbinarea aceasta a lui Mircea Martin a autohtonului cu cosmopolitul. A devenit şef de catedră universitară şi membru al Academiei Române. Tot aici se cuvine să-l pomenim pe Mircea Anghelescu (n. 1941), un erudit de înaltă clasă, specializat în romantismul şi pre-romantismul român (prima jumătate a secolului XIX) precum şi în genere în literatura de călătorie. Dar Anghelescu se pricepe şi să se lanseze în subiecte năstruşnice, care îl intriga pe cititorul cultivat. Aşa ar fi cel despre amintirile din închisoare ale scriitorilor români sau năzdrăvana şi hazoasa „mistificţiuni” şi altele încă. La rîndul sau a fost nu numai profesor universitar, ci şi şef de catedră, a funcţionat în roluri de conducere la ICR şi alte instituţii culturale.

Dacă cei pomeniţi şi-au petrecut viaţa şi cariera mai ales în ţara natală, a fost şi un sub-grup, din aceeaşi generaţie care s-au afirmat mai ales în afara graniţelor României. Să enumerăm cîţiva dintre ei. „Neastîmpăratul” Sorin Alexandrescu, nepot de sora al lui Mircea Eliade, scria în România mai ales despre teme sau autori „din afară” (Faulkner, structuralismul), după cum devenit cadru didactic la Universitatea din Amsterdam se dăruia mai ales subiectelor legate de literatura şi cultura română. La începutul anilor ‘970 se declara socialist de stînga, pentru ca spre mijlocul anilor ‘980 să devină creştin-democrat (în România a fost chiar o vreme consilier al preşedintelui Emil Constantinescu). În cele din urmă, după publicarea a două memorabile şi miezoase volume despre istoria intelectuală şi politică a României în secolul XX s-a îndreptat spre studiul imaginii în artă şi literatură. Toma Pavel (n. 1941) a făcut o strălucită carieră de comparatist şi francizant la Paris, în Canada, la Princeton şi la Chicago, lucrările sale au apărut în mai multe limbi la editurile cele mai de frunte, iar orientarea lui a îmbinat surprinzător de bine semiotica, filozofia şi critica literară. Moderaţia l-a îndreptat spre apărarea şi lauda clasicismului. Virgil Nemoianu (n. 1940) afirmat în România atît ca anglist savant, cît şi ca publicist, a devenit în America în care s-a expatriat un comparatist convins, cu accent pe romantismul european, pe filozofia culturii, precum şi pe dezbaterile teoretice ale secolului XX. A deţinut funcţii de conducere în prestigioase organizaţii profesionale, a obţinut două titluri de doctor honoris causa şi a fost inclus în academii internaţionale şi în Academia Română. Ca şi Toma Pavel s-a bucurat de multiple decoraţii şi premii.

Ar mai fi de spus că aproximativ din aceeaşi generaţie fac parte Mihai Spăriosu (n. 1945) care a funcţionat mai ales în America, dedicîndu-se atît criticii literare, cît şi teoriei pedagogice, Marcel Cornis-Pope (n. 1946), învăţatul şi influentul timişorean Cornel Ungureanu (toţi trei aceştia au fost sau sunt profesori universitari), cum şi înţeleptul şi individualistul Gheorghe Grigurcu (n. 1936).

Nefiind integraţi în critica literară, voi aminti în treacăt numai pe harnicul editor şi eseist Gabriel Liiceanu (n. 1942), pe excelentul fizician şi filozof Basarab Nicolescu (n. 1941) trăitor mai mult în Franţa şi descendent spiritual al lui Stephane Lupasco, istoricii artelor Victor Stoichiţă (n. 1949) şi Andrei Pleşu (n. 1948), acesta din urmă şi om politic şi organizator cultural, italienistul hiper-subtil şi elegant Cornel Mihai Ionescu (1941-2010), apoi pe hispanista Ioana Zlotescu (n. 1938), multă vreme trăitoare în Spania, pe eminentele lingviste Mihaela Mancaş (n. 1941) şi Sanda Golopenţia (n. 1940), cea din urma mulţi ani profesoară la Universitatea Brown, şi pe Nadia Anghelescu (n. 1941), unul din cei mai de frunte arabişti din întreaga lume. Să mai adaug pe istoricii Vlad Georgescu (1937-1988) şi Răzvan Theodorescu (n. 1939), care au fost şi politic activi, cum şi pe filozoful teologic Marin Tarangul (1938-2010), care a trăit o parte din viaţă în Franţa, după o experienţă carcerală de mai mulţi ani. (Familia lui Tarangul era din nobilime bucovineană, după cum şi ceilalţi doi aveau ascendenţă distinsă). De ce îi amintesc? Pentru că aceste nume confirmă şi consolidează valoarea unei întregi generaţii despre care marele profesor Mihai Pop îmi spunea odată între patru ochi că este cea mai strălucită de la generaţia crescută de Gusti încoace.

Lista mea ar fi totuşi incompletă dacă nu ar include două nume ilustre de oameni care au influenţat şi au fost premergători ai ei, diferenţa de vîrstă fiind măruntă. Mă refer la Matei Călinescu (n. 1934) şi Eugen Simion (n. 1934). M Călinescu, nepot de soră al lui Mircea Vulcănescu, a scris poezie, proză, dar a fost mai presus de toate critic şi cercetător literar. Cariera lui s-a desfăşurat parţial în România (unde s-a bucurat curînd de mult prestigiu), parţial în America, unde s-a afirmat ca figură de vîrf a comparatisticii, fiind nu numai profesor, dar o vreme şi şef de catedră la o importantă universitate. Descendentul cel mai răspicat al lui Tudor Vianu dintre cei menţionaţi pînă acum, Matei Călinescu se preocupa mai ales de studiul perioadelor literare moderne şi postmoderne. O vreme foarte apropiat de Eliade, se distanţează de el, după moartea istoricului religiilor. Eugen Simion se afirmă în tinereţe mai ales prin studiul secolului XX privit (ca şi de către M. Călinescu) cu o semnificativă independenţă a discursului critic faţă de standardele impuse de autorităţi. Scrierile sale, precise în limbaj, dar şi adesea ironice în ton, (re)aduc în atenţia publică pe Eugen Lovinescu şi pe Eugen Ionescu. Cu toate acestea poate realizările cele mai remarcabile ale profesorului universitar vin spre sfîrşitul vieţii cînd, energic conducător al Academiei Române, caută să amelioreze componenţa acesteia, iniţiază construcţii impozante, fundează o editură. Amîndoi au fost adevăraţi pionieri ai generaţiei pe care aici caut să o definesc.

Nu este suficient totuşi să ne mulţumim cu realităţile cronologice. Neapărat trebuie sa încercăm să dăm un răspuns la întrebarea dacă realmente e vorba aici de o anume coerenţă, solidaritate, comunitate de idei şi valori, iar nu de o simplă coincidenţă temporală, oricît de frapantă ar fi aceasta de fapt.

Fireşte că nu mă voi opri asupra ambianţei social-politice care i-a marcat pe toţi, aceasta fiind de la sine înţeles. Condiţiile vitrege şi încercările de a reaga la acestea într-un fel sau altul i-au marcat mai puternic sau mai slab pe fiecare în parte. Practic nici unul dintre ei nu avea vocaţie de erou sau de martir. În schimb vocea lor s-a constituit totuşi şi a fost a fost realmente o voce a opoziţiei şi ilustrat cum nu se poate mai bine acea „rezistenţă prin cultură”, atît de mult controversată. Cauza întăritoare a acestei transpuneri a fost tocmai tradiţia românească de folosi critica literară drept mască şi matcă a politologiei, adică observaţia cu care introducem articolul meu.

Aşadar voi începe mai curînd prin a remarca felul în care acest grup (mai ales nucleul sau central) era închegat prin puternice relaţii personale. Oamenii de aceeaşi vîrstă fuseseră colegi de facultate, uneori chiar de liceu (M. Călinescu, Anghelescu, Basarab Nicolescu, V. Nemoianu de pildă au învăţat cu toţii pe băncile liceului Titu Maiorescu („I.L. Caragiale”). Legături de strînsă amiciţie s-au închegat în reţele întretăiate. Zamfir-Pavel a durat admirabil o viaţă întreagă, tot astfel Pavel-Nemoianu (cu intermitente) şi Martin-Nemoianu sau Alexandrescu-Nemoianu (tot cu intermitente). Anghelescu-Nemoianu şi Zamfir-Nemoianu s-au bazat pe sprijin reciproc. Călinescu-Pavel-Nemoianu-Spariosu au fost o vreme porecliţi (numai parţial ironic) în lumea academică americană „mafia românească”. Manolescu – Zamfir – Anghelescu au reprezentat o reţea durabila multe decenii, după cum şi (iarăşi intermitent) Manolescu – Nemoianu au întreţinut relaţii de sprijin reciproc. Anghelescu şi Zamfir erau înrudiţi. Zamfir s-a căsătorit cu Mancaş, Golopenţia cu folcloristul şi prozatorul C. Eretescu (n. 1937), iar M. Anghelescu cu Nadia Anghelescu. Să adăugăm aici neîncetate conversaţii, sfaturi şi schimburi de cărţi sau măcar de sugestii bibliografice. O bună parte dintre criticii acestui grup generaţional s-au regăsit în Cercul de literatură universală de la filologie (c. 1957-1959) şi în Cercul de stilistică şi poetică (după 1960).

Influenţele (şi chiar protecţiile) au venit de la intelectuali de prestigiu şi înalt nivel, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Mihai Pop; în măsură mai mică Lucian Blaga. „Cercul literar de la Sibiu” (strămutat la Bucureşti) a jucat şi el un anume rol (masiv la Nemoianu, Grigurcu şi alţii, mai restrîns la Pavel şi Călinescu). Tot astfel filozoful Mihai Şora şi eseistul religios N. Steinhardt aveau sa influenţeze pe T. Pavel şi V. Nemoianu.

Au existat însă şi efective trăsături comune considerabile, care au dus la o definiţie solidară, integrativă şi la o adevărată omogenitate a generaţiei şi a grupului de critici iviţi în anii ‘960. Cea dintîi, cea mai importantă, cea mai puternică şi consecventă a fost apărarea literaturii. În acest sens se poate vorbi negreşit despre un maiorescianism al oamenilor de mai sus. Indiferent dacă s-au simţit inspiraţi de Vianu, de Călinescu, de Cioculescu, sau Perpessicius, fiecare dintre ei şi toţi laolaltă au apărat autonomia şi valoarea literaturii, necesitatea ei în condiţiile sistemului bolşevic, care ar fi vrut-o subordonată ideologiilor politice şi aspiraţiilor sociale (socialiste mai ales, de sigur!). Această poziţie a fost percepută drept opoziţională de regim, care, deşi adesea derutat, a făcut tot posibilul spre a o minimiza sau chiar suprima.

Se observă apoi o limpede rezervă faţă de post-modernism, mai ales faţă de anume ramuri critice ale acestuia cum ar fi feminismul, deconstructivismul, materialismul cultural. Nu e vorba aici despre ostilitate şi conflict, ci mai cu seamă despre refuzul de a adopta servil limbajul critic al acestora sau de a sluţi şi deforma literatura la porunca unor seturi de concepte critice. Pavel publică (în colaborare, în Franţa) o carte de succes pe această temă, Martin, Zamfir şi Manolescu se distanţează prin formulări şi articulaţii de aceste poziţii critice, Nemoianu suportă stoic atacuri din direcţia opusă şi activează organizatoric în opoziţie la teoriile predominante. De altminteri (să fim atenţi!) nu este aici vorba despre o aderare la un tradiţionalism dogmatic. Tradiţionalismul grupului este de natură selectivă, criticii în cauză nu se sfiesc să dezaprobe autori din trecut sau să indice erori şi minusuri ale acestora. Poate cel mai bine se vede acest lucru în „istoria” lui Mihai Zamfir, dar şi la Manolescu şi la alţii. Un neîncetat efort spre obiectivitate şi „justiţie” îi caracterizează pe toţi. Nuanţarea şi amendarea sunt uneltele favorizate.

Deschiderea spre „cosmopolitism” este şi ea incontestabilă în această generaţie solidară, dar într-un fel poate puţin deosebit de generaţii anterioare. Ea alege calea studiului comparatist, uşor de recunoscut la Zamfir, Alexandrescu, Nemoianu, Pavel, Martin, dar într-un fel sau altul la toţi cei din aceasta familie. Este vorba de oameni buni cunoscători de mai multe limbi, literaturi şi culturi, fie că au funcţionat în străinătate, fie că au funcţionat în principal pe teritoriu românesc. În aceste condiţii un „patriotism local” nu putea să înflorească sau să propăşească: nici atunci cînd era vorba de literatură nici atunci cînd era subînţeles ideologic-politicul.

O altă trăsătură comună este cultivarea valorilor moderaţiei. Rareori îi vedem pe aceştia angajîndu-se în polemici, cu atît mai puţin azvîrlind insulte sau ultragii. Dezaprobările sau distanţările sunt făcute cu anume politeţe, ba chiar blajin, aproape totdeauna recunoşti buna creştere, bunele maniere, chiar şi atunci cînd dezacordul e lesne vizibil. Se caută echilibrul judecăţilor, ponderea, multiplicitatea unghiurilor şi a faţetelor, aproape că am putea vorbi de o atracţie spre calmul olimpic. Diferenţe politice au existat (nu putem vorbi de alinieri sau uniformizări) dar nu au fost de natură majoră, nu au incitat dispute dezagreabile. De altfel puţini sunt cei care îşi bat capul să-şi constituie o doctrină politică; anti-comunismul mai ascuns sau mai vădit rămîne o platformă comună, dar atîta tot. De asemeni frapează (cu una-două excepţii) un anume indiferentism religios. Sigur, nu am pretenţia să ştiu ce era sau este în mintea şi sufletul fiecăruia, dar în privinţa afirmaţiei scrise observăm că în genere sunt evitate problematicile religioase. În colimator este plasat esteticul, nu politicul şi ideologicul, nici religiosul. Cu toate acestea întreg grupul pare dedicat unei răbdătoare şi tenace căutări şi exprimări a adevărului fie chiar şi în acest domeniu ceva mai restrîns. Am putea vorbi despre un umanism estetic, ca un soi de numitor comun.

În fine, nu e cazul să trecem cu vederea că practic toţi cei din aceasta comunitate generaţională vădesc o meticulozitate bibliografică. Rigoarea şi disciplina articulaţiilor par factori de auto-reglare auto-impusă, par lucruri de la sine înţelese. Evident, ele se leagă de această temperantă despre care tocmai vorbeam, sunt fundaţia ei, iar erudiţia devine indispensabilă. Tonul magistral se menţine, dar pare pedalat şi bemolat totodată. Mircea Anghelescu ar fi un exemplu în această privinţă, dar Pavel, Manolescu şi ceilalţi nu rămîn în urma sa.

A primit această generaţie laudele ce i se cuvin? Cei mai mulţi din membrii săi – da. Să repet totuşi că aş vrea să-i văd pe Zamfir şi pe Anghelescu în Academia Româna, cum am mai spus şi în altă parte şi cum mi se pare normal. As vrea să văd întregul grup recunoscut ca atare. Aş vrea de asemeni să i se recunoască profilul de originală opoziţie anti-totalitară, căci în adevăr bănuieli de atracţie spre extremele ideologice nu se pot proclama nici de către inamicii săi cei mai înverşunaţi. De fapt e interesant că astfel de inamici nu prea există, sau sunt foarte puţini la număr. În genere membrii acestui grup au căutat să fie ajutători şi să încurajeze pe cei mai tineri decît dînşii. (Lucru de asemeni vizibil la „premergătorii” Simion şi Călinescu).

Influenţa lor? Nu a lipsit. Cu totul proeminentă a fost la Manolescu şi Mircea Martin, în cadrul universităţii şi nu numai acolo. (Cum şi cea a lui Eugen Simion şi, într-o măsură, a lui Matei Călinescu.) În celelalte cazuri influenţa a fost mai discretă, uneori indirectă. Dar judecăţile lor critice despre literaţi au avut de fiecare dată o pondere şi au dus la afirmări sau întăriri sau înălţări ale autorilor literari discutaţi. Nu am mai avut aici spaţiu (sau mi-au lipsit suficiente cunoştinţe) spre a discuta contactele cu centrele culturale de la Cluj (de pilda Ion sau „Jean” Pop, n. 1941 ar putea fi uşor alăturat celor discutaţi), Iaşi şi din alte părţi. Dar să închei spunînd ceva mai general. Aş fi extrem de încîntat dacă sugestiile mele din acest scurt articol ar fi reluate şi ar constitui obiect de studiu mai amplu, aprofundat şi detailat. Căci nu încape îndoială că avem de-a face cu un capitol de certă, chiar primă, importantă în istoria literară, intelectuală şi (pînă la urmă totuşi) politică a românilor.

Virgil Nemoianu, Bethesda MD novembrie 2015

 

 

Revista indexata EBSCO