Mar 16, 2016

Posted by in Interviu

„Datoritã lui Vasile Alecsandri moldovenii s-au numit, începînd cu 24 ianuarie 1959, definitiv români” – dialog cu scriitorul C.D. ZELETIN

„Datorită lui Vasile Alecsandri  moldovenii s-au numit, începînd cu 24 Ianuarie 1859, definitiv români” 

– Biografia dv., stimate domnule C. D. Zeletin, are mai multe semne alecsandriene. Primul poartă numele lui Grigore Sălceanu, rudă prin alianţă cu bardul de la Mirceşti. Detaliaţi, vă rog.

  1. D. Zeletin: – Am fost în strînse relaţii cu poetul constănţean Grigore Sălceanu (1901-1980), încă din anii cînd eram elev la Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca-Codreanu” din Bîrlad. Relaţii epistolare. Grigore Sălceanu era prieten cu George Tutoveanu, iar acesta îi scrisese despre mine. Ani la rînd, cînd mergeam la mare, îl vizitam. Ne vedeam şi la Bucureşti, cînd venea în vizită la sora doamnei Constanţa Sălceanu, Lucreţia Păsculescu. Am şi purtat corespondenţă prin poştă… În anul 2002, văzînd că s-au împlinit o sută de ani şi nimeni din acel oraş nu a pomenit în vreun fel Centenarul naşterii „poetului Constanţei”, am luat hotărîrea, eu bucureştean, să organizez la Constanţa, cu întîrziere de un an, Centenarul, ceea ce s-a şi întîmplat, vineri 7 iunie 2002.

Grigore Sălceanu se bucura de o stimă rece, fără să fie agreat de autorităţi şi chiar de tineret. Probabil că unii dintre constănţenii mai bătrîni îşi aminteau că, prin anii 1945-1946, Grigore Sălceanu a ţinut la Teatrul „Fantasio”, în limba franceză, o conferinţă despre poezia religioasă a lui Victor Hugo. Vă închipuiţi structura intelectuală de atunci a oraşului de la mare dacă sala era plină de cărturari interesaţi, care înţelegeau o conferinţă în limba franceză… Programul Centenarului întîrziat cu un an a fost foarte complex: descoperirea mormîntului şi degajarea lui, slujbă de pomenire, Simpozion „Grigore Sălceanu”, expoziţie de carte. Simpozionul s-a ţinut în aula Bibliotecii Judeţene. La toate aceste manifestări a luat parte şi scriitorul Dan Perşa, astăzi băcăuan, care a scris un foarte frumos articol în revista „Tomis”, numerele 6-7-8/2002.

Şi acum, răspunsul la întrebare: sora Paulinei Vasile Alecsandri, Rucsanda, a avut o fiică, Marghioliţa, care la rîndul ei a avut tot o fiică, Maria, căsătorită cu doctorul Constantin Brăileanu, părinţii Constanţei-Alexandrina, soţia poetului Grigore Sălceanu.

– Al doilea se recunoaşte într-o convorbire pe care aţi avut-o cu Gabriela Defour-Voiculescu. Fiica poetului-medic se arăta mirată că pe mama ei o chema Mărioara-Florioara. Dv. aţi dezlegat taina numelui…

  1. D. Zeletin: – Am fost foarte bun prieten cu Gabriela Defour-Voiculescu. Îi spuneam „Minunea lumii”: îi făcea plăcere şi-mi făcea plăcere. Răspunsul a fost foarte simplu: Vasile Alecsandri a scris o lungă legendă intitulată „Mărioara, Florioara”, dedicată prinţesei Maria Cantacuzino, soţia pictorului francez Puvis de Chavannes (1824-1898). Prinţesa Maria Cantacuzino, devenită soţia lui, i-a servit ca model pentru La sainte Genevičve, în marea frescă de la Panteonul din Paris. S-a întîmplat să fi ştiut lucrul acesta…

– În manualul de literatură al lui Gh. Nedioglu, pe care l-aţi apreciat, scriitorul naţional al românilor era considerat Vasile Alecsandri. Prin ce?

  1. D. Zeletin: – Nu m-am instruit într-ale limbii şi literaturii române după manualul lui Gh. Nedioglu, deoarece în anii liceului era interzis şi înlocuit cu „manualele unice” la toate disciplinele. Băncile erau placate cu ele ca trupurile crocodililor. Am cunoscut însă manualul lui „în particular”, să zic aşa, după cum am parcurs, tot acasă, manualul de fizică al lui Alexandru Cişman – toate scoase din uz prin ucaz de la partid… Vedeam în ele modelul de manual. Dacă aş extinde situaţiile de acest fel, s-ar vedea lesne că, elev, duceam o viaţă dublă, fapt la care mă ajuta şi aceea că nu eram membru în organizaţia tineretului comunist. Se credea probabil că noi, aceştia, pierdem vremea bătînd mingea pe maidan… Cititor asiduu, eram un fel de stăpîn neînvestit al marii biblioteci a Colegiului. Petreceam foarte mult timp acolo.

– Principesa Elena Bibescu, căreia îi consacraţi o amplă biografie, l-a preţuit pe poet, care frecventa salonul ei. Dezvoltaţi, vă rog, subiectul.

  1. D. Zeletin: – Ar însemna să rezum întregul capitol 17 al masivei mele cărţi consacrate marii pianiste, principesa Elena Bibescu, născută Kostaki-Epureanu!…

– Invitaţie la lectură… Cunoscîndu-vă gena specială pentru trecutul cultural al românilor, aţi tresărit cînd v-am relatat despre drama Casei „Alecsandri“ din urbea natală a poetului. El este un alt genius loci al Bacăului, pe lîngă Bacovia. Avem nevoie de aceste sălaşuri ale vechimii spiritului nostru?

  1. D. Zeletin: – Avem nevoie, mai ales astăzi, cînd coincid deruta gustului artistic, dezinteresul pentru istorie şi slăbirea conştiinţei naţionale, toate proiectate pe un fundal moral din ce în ce mai palid. De altfel, publicul larg nici n-a aflat bine faptul că, în ultimele decenii ale comunismului, i-a fost publicată lui Alecsandri, de către regretata doamnă Marta Anineanu, „Corespondenţa” (emisă) în 10 volume masive, o operă măreaţă. Ca să-l iubeşti pe Alecsandri, trebuie să-i cuprinzi întreaga lucrare a vieţii lui; abia atunci vei avea revelaţia de a-l descoperi în multe din matricile vieţii noastre naţionale, deci implicit şi culturale. Ba, dacă nu mă înşel, volumul 11 al amintitei „Corespondenţe” nici nu a fost editat, volum cuprinzînd documente ale perioadei sale de diplomat…

În sonetul „Épigraphe pour un livre condamné”, Baudelaire îşi îndeamnă cititorul: „Lis-moi, pour apprendre à m’aimer!”, adică „Citeşte-mă, ca să-nveţi a mă iubi!” (s.m.).

Deci iubirea de care vorbim cere un efort, nu vine de la sine, ca-n erotică mult cunoscutul „coup de foudre”, un fel de lene beneficiară a iubirii… Accederea la iubirea ţării tale însă nu e posibilă fără cunoaşterea activă a istoriei şi a valorilor ei, fie ele şi vremelnice; cere un efort, nu este un fruct imediat al plăcerii. Ceea ce a fost există; dacă n-ai înţeles lucrul acesta, n-ai înţeles prea multe… Dacă nu reuşeşti să le iubeşti, izbuteşti cel puţin să le respecţi – ceea ce încă e mult…

– La cîteva zeci de metri de locuinţa dv., se află Casa „Sadoveanu“, în care am intrat de 3-4 ori, în anii ’90, pentru a dialoga cu Profira, fiica scriitorului. Acum e o locuinţă abandonată, căreia i s-a smuls de pe faţadă placa de marmură amintind de valoarea culturală a construcţiei. De unde atîta ingratitudine la Bucureşti şi la Bacău?

  1. D. Zeletin: – Dacă pentru omul de cultură medie ingratitudinea e o povară greu de suportat şi care, în consecinţă, poate exploda sub argumente improvizate şi calpe, pentru omul frustrat de cultură povara ei surpă insidios tot ce se înalţă, folosindu-se de subtilităţile perfide ale nesocotirii unui atare aşezămînt, stimulînd uzura naturală şi punînd beţe în roate demersurilor care s-ar ivi pentru a preface ruina în zidire…

Vorbiţi de ingratitudine. Ce gratitudine să arate amintirii lui Sadoveanu cei ce nu-i vor fi citit nici o carte ori cei care vor fi citit doar cîte ceva, dar lăcomia de înavuţire le întrece ţîra de recunoştinţă, ca să nu mai vorbim de admiraţia pentru un topos cum ar fi admiraţia pentru un mare artist al scrisului, care nu le-a trezit nici o vibraţie în cultura lor rarefiată şi lipsită de orice sfinţenie… Ei colaborează cu timpul scurt, nu cu Timpul, de aceea i-au scos în răstimpuri uşile şi ferestrele, apoi i-au spart ici şi colo acoperişul, ca să crească iarba pe duşumelele cărora, între timp, le-au mai dat şi foc…

Şi nimeni nu intervine…

Parcă nimeni nu ştie că în casa de pe strada Barbu Delavrancea 49 din Bucureşti Mihail Sadoveanu a scris capodopere ca „Izvorul alb” (volumul II din „Fraţii Jderi”), „Divanul persian”, „Poveştile de la Bradul Strîmb” ori „Valea Frumoasei”…

Şi nimeni nu intervine…

Poate n-a sosit, alături de comanda de palmieri, comanda de termite, ca să prefacă totul în cenuşă neagră şi apoi să construiască ai lor zgîrie-nori…

– Autograful primit de la dv. pe volumul „Distinguo“ – cu următorul motto din „Scrisori către Vasile Alecsandri“, de Ion Ghica: „… şi scrisul îl numeau icoană…“ – se încheie cu o exclamaţie: „Casa Alecsandri!“ şi este datat 5 oct. 2015. Atunci mă aflam la Bucureşti pentru a apăra Casa de… proprietarul ei. Ce aţi dorit să transmiteţi?

  1. D. Zeletin: – Prin neantizarea – fizică ori abstractă – a Casei „Vasile Alecsandri”, modovenii înşişi se autofagiază. Lucrare malefică.

Malefică şi pentru că datorită şi exortaţiilor lui Vasile Alecsandri, atît ca diplomat cît şi ca autor al „Horei Unirii”, moldovenii s-au numit, începînd cu 24 Ianuarie 1859, definitiv români… Ar fi de-ajuns singur acest argument întru salvarea ei… Observaţi că în „Hora Unirii” sînt enunţate toate ideile justificatoare ale acestui mare act naţional. Fiecare cuvînt, fiecare vers sînt alese din vocabularul lui, începînd cu titlul – hora , care, pe lîngă că este la origini un cuvînt trac, reprezintă în fapt singurul dans fără desprinderi ale jucătorilor. Este imaginea fizică a Unirii. Versul „Măi muntene, măi vecine” arată foarte clar că îndemnul unionist a pornit de la moldoveni. Ei sînt cei ce se adresează muntenilor…

Vă mulţumesc. Sînt convins că pledoaria dv. este una dintre cele mai puternice pentru a ne conserva istoria.

 

Interviu de Ioan Dănilă

 

Bucureşti, 3 decembrie 2015

Revista indexata EBSCO