Feb 13, 2016

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrşită (13)

…Căpătasem, şi eu, amprenta şi năravurile unui activist de partid? Într-o oarecare măsură, da. În primul rînd, laşitatea calculată. Deşi aveam şi am tot mai multe îndoieli. Mai cu seamă, după discuţiile  – un privilegiu rar, totuşi – cu inginerul Carol Leondar. Slujesc sistemul din interiorul său, pe crenguţa mea, asta e clar. Dar nu ca un ostaş credincios al partidului, deviză deseori fluturată în şedinţe, în declaraţii publice. Nu depusesem vreun jurămînt de credinţă precum oşteanul curat care crede în ceea ce jură. Adică, să se jertfească pînă la capăt pentru partid şi conducător. M-am lăsat tîrît în sistem din nevoia de a supravieţui, eu şi familia mea. La început, însă, credeam sincer că aşa îmi fac datoria faţă de ţară. Cum au crezut mulţi oameni. Unii, din naivitate, alţii, din convingere, cei mai mulţi, din oportunism. Am pornit la drum cu idealurile tînărului revoluţionar imberb, hrănit cu broşurile şi îndemnurile  bietului meu profesor meu de la Arte şi Meserii. Tîrziu mi-am dat seama, un nefericit idealist. Dar, de multă vreme, mă consider un sceptic purtător de carnet roşu, un simplu funcţionar de partid şi de stat, la drept vorbind, neînsemnat, chiar şi atunci cînd ocupam postul de director general într-un minister. Socotesc că am fost, ani la rînd, un meseriaş. Ţara asta trebuie să funcţioneze cumva, cu specialişti, lucrători de tot felul, cu soldaţi, cu funcţionărime. N-am de gînd să-mi torn cenuşă în cap, fie şi în aceste pagini. Care, cine ştie dacă vor fi citite de cineva. Scriu ceea ce gîndesc, eliberîndu-mă întrucîtva de poverile mele. M-am convins că nu merită să le încredinţez superiorilor mei destinul personal, nomenklaturiştilor adevăraţi, aceia despre care vorbeşte un Andrei Amalrik. N-am executat orbeşte comenzile. Le-am judecat, le-am filtrat şi, cînd şi cît am putut, le-am făcut pe cele raţionale. Acum, încerc să transmit informaţii cît mai veridice despre istoria acestui neam. Cine are urechi de auzit şi creier destupat poate să descifreze şi convingerile mele, dincolo de fraze.

 

*

Lecţiile celor mai mulţi dintre profesorii acestei şcoli sînt pure discursuri propagandistice. Fie că predau economie politică, fie filosofie, preponderent, marxistă, fie administraţie sau altceva. Un activist zelos execută şi nu discută. Comportamentul meu, ambiguu, nici vorbă, adulmecat de cadrişti, de şefi conformişti pînă la fanatism, implicit, de securiştii la vedere şi de colaboratorii lor, mi-a dat, cred, statutul unui slujbaş de partid nici în căruţă, nici în teleguţă. În felul ăsta, rezistă zeci de mii în sistem, chiar şi pe ultimele rotiţe din angrenajul birocratic. E bun şi oportunismul la ceva. Germenii se moştenesc, probabil, de generaţii. Şi nu numai la acest neam, bătut de atîtea vînturi. Pe el se bazează şi puterea. Mi-l asum. Sînt, cum s-ar spune, un oportunist clasic. Stofă de erou, oricum nu am. Nici măcar de disident. Că mă simt prost în această haină, şi asta e clar pentru mine. Să mă judece lumea deşteaptă şi înţeleaptă, mai tîrziu, poate şi fiul meu… O pricăjită consolare e că Anuş este alături de mine, păstrînd aceeaşi discreţie şi îngăduinţă constante. Nu ştiu exact ce gîndeşte despre avatarurile mele ministeriale, activistice. O simt alături în clipe de cumpănă, fără vorbe de prisos. Iar grija mea este să nu-i creez necazuri în cariera profesională. Mi-e imposibil să ştiu care ar fi fost traseul ei profesional, dacă aş fi fost exclus din sistem şi trimis la munca de jos. Şi-a dat doctoratul şi aşteaptă, răbdătoare, să i se scoată postul de conferenţiară…

„Nu voi face o dramă, dacă voi ieşi la pensie ca lector, mi-a zis o singură dată şi am înţeles totul. Au fost universitari de elită, savanţi cu operă, care au fost pensionaţi înainte de vreme şi trimişi, în cele mai fericite cazuri, să repare calorifere, să sape şanţuri, să sorteze legume, ca să aibă din ce trăi familiile lor. Ştim amîndoi lucrurile astea. Ce să mai zică aceşti intelectuali? Îşi poartă crucea cu demnitate. Să mulţumim Domnului că am ajuns pînă aici. Cu petele pe care le avem în dosare, dacă le-ar fi scormonit cineva de rea credinţă, putea să ne fie rău de tot. Datoria mea este să-mi respect profesiunea, iar studenţii, la rîndul lor, să mi-o respecte. În rest, vom trăi şi vom vedea. Sper să vină şi zile mai normale. Barem fiul nostru să le prindă”.

*

Într-o zi rea – o ţin minte pentru că directorul şcolii, un alt specialist în şedinţe, ne blocase cîteva ore ca să „dezbatem” o cuvîntare a conducătorului suprem  –, copilul nostru m-a provocat la o conversaţie cum nu avuseserăm pînă atunci. Şi îmi mai stăruie în memorie momentul şi pentru că secretarul general, preşedintele republicii, comandantul suprem, genialul cîrmaci o avea în dreapta sa, pentru prima oară, în mod oficial şi public, la acea întrunire cu oameni de ştiinţă, pe tovarăşa sa de viaţă, proţăpită, brusc, în ipostaza de „savant de reputaţie internaţională”. În legătură cu această ispravă de pomină în lumea civilizată şi, în sfîrşit, dumirită, lume pe care şiretul oltean a păcălit-o ani buni, un amic de la Facultatea de Filosofie, cu care mai schimb gînduri neconforme, mi-a zis: „De-acum, Eugen Dubincek, am pus-o de mămăligă şi mai tare. O să vezi ce-o să fie. Din rău în mai rău. Am informaţii despre muierea asta de la un coleg. Ticălosul a ajuns consilier la cancelaria prezidenţială, după ce a trecut pe la şcoala de securişti de la Băneasa şi prin tot felul de ambasade, ca să i se piardă urma. Asta-i strategia lor. Vezi doamne, de-o vreme încoace e diplomat. Dar cîrteşte şi el în cercul lui intim de prieteni. Păsări rare, slugile care nu-şi bîrfesc stăpînii. Cum ştii, au şi cuţitul pregătit pentru a-i înjunghia pe la spate, cînd simt ei că le-a venit ceasul trădării. Istoria e înţesată de întîmplări din astea”.

Şedinţomanul nostru şăf ne-a sugerat, în finalul lăbărţatelor discuţii, numite dezbateri, că ar fi bine să-i trimitem Tovarăşei o telegramă de felicitare. Fusese înscăunată, cu acea trucată ocazie, preşedinta unui consiliu naţional pentru ştiinţă şi tehnologie. Cîţiva dintre noi am rămas bouche bée, cum zice franţuzul, dar am tăcut mîlc, laşitatea, bat-o vina, alţii mai să dea curs greţoasei idei. Pînă la urmă a învins , deocamdată, buna măsură şi s-a convenit că de ziua „academicienei”, în ianuarie, musai să-i expediem o depeşă aniversară. După aia, telegramele din ianuarie, către cei doi Ceauşeşti, curg gîrlă. Ion Toporan, care răspunde de un sector de la propagandă, mi-a mărturisit că aceste telegrame sînt copiate după cele din anii precedenţi, toate publicate în ziarul central al partidului.  Cu mici schimbări de fraze, din acelaşi tipar de… lemn. Ştie şi el că este exclus ca cineva din comitetul central să se apuce să citească tonele de maculatură tipărită cu lozinci encomiastice, golite de orice sentiment, de orice idee sinceră şi validă, unele mai gogonate decît altele. Luna ianuarie, care trebuie să fie dedicată lui Eminescu, e năclăită de aceste aniversări deşănţate, ca într-un mîl puturos şi nociv. Iraţionalul situaţiei e înţeles de orice om cu bun simţ din ţara asta. Nu trebuie să ai multă carte, să fii sau să nu fii slujbaş al partidului şi statului, să fii membru de partid din convingere ori simplu purtător de carnet roşu ca să pricepi că lucrurile au luat-o razna rău de tot şi că ne îndreptăm către o fundătură. Din care nu se ştie cine ne mai scoate. În niciun caz, cei doi şi camarila lor. Nici o speranţă. Această specie de oameni trăieşte într-o lume paralelă cu aceea a  majorităţii covîrşitoare a românilor. Poate cei mai servili dintre servili, cum s-ar zice, cu autoînjosirea în sînge, poate cei mai privilegiaţi dintre slugoii cuplului conducător să mai creadă în aşa-numitul socialism multilateral dezvoltat. Probabil fanaticii paznici ai puterii, mulţi dintre ei, cum se aude, recrutaţi din casele de copii, fără mamă, fără tată, fără Dumnezeu, să-şi mai închipuie că viitorul este al acestui tip de regim. Greva minerilor din Valea Jiului, exclusiv, cu revendicări social-economice n-a clintit cu un milimetru linia partidului. Cine a crezut că se va schimba ceva în comportamentul conducătorului a fost un naiv. Ştiu însă că nici un sistem dictatorial din istorie, mai ales, din istoria modernă,  n-a rezistat. A distrus cîteva generaţii, apoi, s-a pulverizat precum pulberea sub copitele cailor în galop.

Venisem, aşadar, de la serviciu destul de cătrănit, obosit fizic. Ne-am aşezat la masă fără Anuş. Nu sosise de la cursuri şi aşa este înţelegerea : cînd unul dintre noi nu poate să fie la dejun, să nu mai fie aşteptat.  Luam prînzul cu Jan. Aşa îi spunem fiului nostru, aşa îl ştiu toţi colegii săi, în pronunţie românească, nu cehească, cum îl numeam pe tata, Ian. Celălalt nume de botez, Albert, numai în certificatul de naştere şi în catalogul de la şcoală e pomenit. Strînsesem puţina veselă de pe masă şi am pus ibricul cu apă pe flacăra aragazului. Aveam nevoie de o cafea tare, amară, să-mi limpezesc cît de cît gîndurile. Jan, de-acum băiat mare, şcolar în clasa a doua de gimnaziu, mă atacă, pe nepusă masă, cu o întrebare pe care, se vedea, o clocea de ceva vreme.

– Am înţeles de la mama că ai fost un fel de ministru adjunct într-un minister. De ce te-au dat afară? Să nu-mi spui că ai dorit tu să pleci din Bucureşti. A apăsat pe tu.

– În primul rînd, ai zis bine un fel de ministru. Aşa mi se adresau funcţionarii subalterni, tovarăşul ministru. Unii, din respect, alţii, cei mai mulţi, cred, linguşindu-mă. Am fost directorul general al unui important departament din ministerul siderurgiei şi metalurgiei. Înainte de război, postul era echivalat cu subsecretar de stat. Adevărul este că am fost dat afară şi la fel de adevărat este că a fost şi o uşurare pentru mine, restructurarea asta. O să-ţi explic mai tîrziu cum stau lucrurile.

–  Şi cine te-a dat afară ?

– Şefii cei mari, din vîrful piramidei, nu şeful meu direct. Cu ministrul m-am înţeles foarte bine…

– Nu înţeleg. Păi nu ministrul decide ce-i în ograda lui, cu oamenii lui?

– Nu, băiete, conducătorii partidului hotărăsc ce oameni vin şi cine trebuie să plece.

– Înseamnă că ministrul este o marionetă, cum am văzut eu la teatrul de păpuşi?!

– Cam aşa ceva…

– Dar ţie ţi-a plăcut să stai în Bucureşti? Oricum, este capitală, oraş mare…

– Ei, aici e aici: nici mie nu mi-a plăcut să locuiesc, cu voi, bineînţeles, în oraşul ăsta. În plus, mama are serviciu la facultatea din Iaşi, unde se simte bine, este apreciată de colegi. De aceea am şi preferat să fac naveta.

– Şi-atunci, pentru ce ai mai primit postul ăla?

– De prost ce-am fost. Jan a făcut ochii mari. Pesemne, i-am zis, mai credeam în închipuirile din tinereţe. Despre ele, altădată. Sînt mai complicate iluziile alea… Poate că era mai bine să fi stat la fabrica de unde am plecat . Nu mi-a folosit la nimic experienţa aia şi nici ce-am făcut după aceea.

– Dar acum îţi place ce faci?

– Nu-mi place, însă n-am încotro. Nu tot ceea ce sclipeşte este agreabil şi adevărat, dragul meu.

– Iar nu te înţeleg, tata.

Avea dreptate, copilul, să nu mă înţeleagă. L-am lăsat cu alte întrebări nedesluşite. Mai tîrziu, în liceu, cînd a simţit, ca tînăr rebel, constrîngerile regimului pe propria-i piele, uneori, în crize de furie, reproşîndu-ne, mie mai cu seamă, că nu facem nimic ca să ieşim din starea anormală în care ne complacem, a priceput, într-o bună măsură, neputinţele noastre, poate şi oportunismele în care mă scăldam de ani şi ani. Din nefericire, rebelul a devenit un tînăr abulic, cu ieşiri violente ciudate. A fost greu de suportat răzvrătitul, dar tînărul copt de acum, lipsit de orice orizont, trăind cu iluziile unui ratat, evadînd în plăceri nocive, ne întristează peste măsură. Sperăm că, după bacalaureat şi cînd va deveni student, să fie mai potolit în reacţii, mai înţelept. Sperăm…

*

Tensionata convieţuire cu birocratul etalon, cu o biografie standard (muncitor submediocru, cu o calificare sumară, la o fabrică de cherestea din Munţii Neamţului, ieşit dintr-un mediu de o sărăcie lucie şi mizeră, limbut şi obraznic, deprins iute cu lozinci, spălat numai în şcoli scurte de partid, urcat în coate şi genunchi prin voinţa unor şefi sensibili la linguşiri, animal şiret, rîndaş umil cu mahării şi executant crud în cercul lui de subordonaţi), această convieţuire s-a sfîrşit după un an. Unul din rarele mele noroace. A fost numit instructor al comitetului central. O promovare? Un alt tăietor de frunză la cîini, precum am fost şi eu la regionala de partid. În locu-i a venit un om şcolit şi isteţ. Deşi din neam de lăutari ţigani, dintr-un cătun de pe valea Siretului, ai lui au avut ambiţia să-l poarte la şcoli bune, să-l scoată din clanul lor. Taică-su, om deştept, altminteri, şi bun scripcar, l-a voit pe Ilarie domn în oraş mare. Şi a izbutit. Iar Ilarie Dominte, mirosind timpurile, s-a remarcat în organizaţia de tineret a liceului şi a plecat, cu recomandări elogioase şi dosar de proletar, la Academia de Ştiinţe Politice, fosta „Ştefan Gheorghiu”. Unde a şi  fost reţinut asistent, ajungînd în scurtă vreme lector. Acolo, însă, ghinion, a intrat în legătură cu un fost nomenklaturist, tras pe margine de Ceauşescu, un activist cu mari frustrări. Amîndoi se vor un soi de disidenţi. Ex- nomenklaturistul, bănuit că ar încerca să-i umbrească statura conducătorului cu discursurile lui, cică, intelectualiste, probabil, fără voia lui, doar vanităţile  nestăpînite îl mînaseră către imprudenţe nepermise, a intrat şi mai adînc în dizgraţie, iar Dominte a fost trimis director aici, la interjudeţeană, şcoală de curînd înfiinţată. Un alt activist din cercul lor, cu veleităţi intelectuale sclipuite la Moscova, a fost trimis să difuzeze filme într-un judeţ din Oltenia; altul, fost securist, plantat la „Academia” partidului să tragă cu urechea, a luat-o pe mirişte, n-a mai ascultat de poruncile coloneilor şi generalilor, s-a trezit în el revoluţionarul troţkist, şi acum răspunde de culesul fructelor de pădure în ţinutul Vrancei. Curios e că n-a fost lichidat… Vicleanul secretar general învîrte periodic şi cu succes sacul cu şoricei. Cum îndrăzneşte vreun chiţcăilă să se apuce de ros vreun fir, cum se trezeşte la fundul sacului, abia trăgîndu-şi suflarea de frica motanului răzbunător.

*

Trăiesc într-o duplicitate generalizată. Bănuiala mea este că puţini sînt ataşaţi, sincer,   partidului comunist.  Iar confuzia care s-a creat, cu bună ştiinţă, între socialism, aşa cum îl gîndeau socialiştii generoşi, de la noi şi de aiurea, şi comunism, adînceşte prăpastia între conducători şi conduşi, între valorile umane şi nonvalori. Suedia, bunăoară, are la putere un partid socialist de vreo patru decenii şi convieţuieşte, în bună pace, cu monarhia constituţională, cu pluripartidismul democratic, cu capitalismul de bună factură, iar populaţia continuă să aibă încredere în acest socialism sau, mai exact spus, într-o social-democraţie adevărată. Cum, Doamne, socialismul scandinav i-a adus pe oamenii săi la unul dintre cele mai înalte standarde de viaţă din Europa, în numai douăzeci de ani, iar socialismul de la noi, şi-ncă, multilateral dezvoltat, ne bagă tot mai afund în groapa sărăciei, de nu mai ştim cum se trăieşte şi normal. Nici o legătură între acest tip de socialism şi comunismul bolşevic impus de Kremlin, fals numit socialism. Făţărnicia din blocul sovietic, din care prefăcătorie cei mai mulţi trag foloase, mai mari, mai mici, trecătoare ori durabile, o supravieţuire în genunchi – între mărunţii profitori, mărturisesc, mă prenumăr şi eu –, va avea efecte pe termen lung, foarte lung. Cine ştie dacă nu modifică şi firea acestui popor, deja învăţat să-şi plece capul pentru a nu-i fi tăiat. Devastatoare ipocrizie în masă. Ne vom reveni? De unde ar putea ţîşni speranţa întoarcerii la normalitate? Din cînd în cînd, sînt tulburat de credinţele şi tradiţiile statornice, le-aş zice chiar istorice, ale familiei mele şi ale familiei socrului meu, armeanul Sangrian, din ramura amirilor sevastopolitani. Intru într-un fel de tunel luminos. A doua zi, însă, dis-de-dimineaţă, adesea, după visuri cu prăbuşiri în hăuri, cu alunecări pe pante alunecoase, mărginite de valuri zbuciumate, care mă înconjoară ameninţător, cu rătăciri prin oraşe antice, în ruine, fără să pot găsi vreun drum de evadare, un liman cunoscut, alinător, a doua zi, mă duc la slujbă şi îmi reiau lecţiile de istorie a partidului. O istorie contrafăcută. Rareori, cîte un „şcolar” cu personalitate sau doar curios mă întreabă, între patru ochi, cum a fost posibil ca un partid minuscul, şi în ilegalitate, să preia frîiele puterii într-o ţară unde a fi bolşevic nu însemna mai nimic. Cum a fost cu putinţă ca partide mari, foarte bine organizate, lucruri ştiute de la părinţii şi bunicii lor, să cedeze atît de uşor puterea? Unuia dintre aceşti „şcolari”, profesor de ştiinţe naturale, activist în comuna lui natală, din motive familiale, am înţeles, i-am zis că el ştie răspunsul. Şi, dacă vrea mai multe informaţii să consulte bibliografia cuvenită la  biblioteca universitară. Îi fac eu rost de legitimaţie de intrare. Mi-a mulţumit şi mi-a zîmbit cu subînţeles. La sfîrşitul cursurilor de un an, absolvenţii au obligaţia să prezinte o lucrare. Subiectele sînt stabilite, bine-nţeles, de şcoală. Profesorul de biologie a scris o micromonografie despre comuna lui. Cu foarte mici compromisuri, cerute de programă, lucrarea, de vreo două sute de pagini dactilografiate, poate fi publicată oricînd. Desigur, în vremuri normale şi cu eliminarea acelor pasaje şi date nedemne, care întorc adevărul pe dos. Surprinzător, dascălul de ştiinţe ale naturii mînuieşte o frumoasă limbă românească şi cunoaşte temeinic istoria şi tradiţiile aşezărilor din comună. În bibliografie, sînt trecuţi A.D. Xenopol, N. Iorga, C.C. Giurescu, Gheorghe Ghibănescu, dar şi autori credibili ce publică în revista „Magazinul istoric”, unii dintre ei, între timp, plecaţi în Occident.  Mi-a spus cu încîntare vizibilă că are colecţia aproape completă a „Magazinului istoric”. L-am întrebat: Dacă te pasionează atît de mult istoria, cum pricep, atunci pentru ce ai urmat biologia? Mi-a răspuns că a greşit urmînd această cale şi că încearcă să recupereze eroarea ca autodidact. Am citit sintetica monografie cu încîntare. I-am şi mărturisit-o. Dar lucrări de acest fel le pot număra pe degetele de la o mînă. Bucurii foarte rare. Le ţin dosite într-un dulap. Nu cred că vor fi citite vreodată de altcineva. O altă excepţie: un mecanic de locomotivă. De puţină vreme, este primar în satul natal şi vrea să facă ceva pentru ai săi. I s-a spus, însă, la numire că, dacă nu urmează o şcoală de partid, n-are şanse să rămînă pe post şi va trece din nou pe locomotivă. Nu că nu i-ar fi plăcut meseria, dar beteşugurile acumulate în cei peste douăzeci şi cinci de ani de călătorii pe locomotive, întîi ca fochist, pe urmă, ca ajutor de mecanic, în cele din urmă, mecanic pe locomotive Diesel, îl silesc tot mai frecvent să stea prin spitale de recuperare. Şi, mai presus de toate, doreşte să le uşureze, cît de cît, viaţa consătenilor săi, cu o reţea de apă potabilă, cu un cămin cultural şi o bibliotecă în clădiri noi, vrea să închege un ansamblu de datini vechi, pe cale de a se pierde… La multe visează. Aşa că n-are încotro şi trebuie să isprăvească şi o şcoală ca aceasta. Să fie, adică,  activist. Ce mai activist, a glumit. Într-una din conversaţiile cu acest ceferist isteţ, îmi povestea că îşi aduce aminte deseori de viaţa tihnită a bunicilor săi, în casa cărora a trăit aproape toată copilăria, de veşmintele pe care le purtau la sărbătorile mari şi cînd se duceau la biserică, în fiecare duminică, luîndu-l şi pe el, de obiceiurile de Sfîntul Vasile, din noaptea Anului nou, la care lua parte cu băieţi de seama lui, de hramul bisericii, în ziua de Sfîntul Nicolae, cînd tot satul era în sărbătoare şi fiecare poartă era deschisă pentru musafiri, de oriunde ar fi venit, de horele din zilele Paştelui, cînd fetele de măritat erau scoase în lume, la aceste hore, cînd veneau trei-patru scrînciobe şi cu un ou roş şi un bănuţ de douăzeci şi cinci te învîrteai în scaunele cu lanţuri de cincizeci de ori, încît atunci cînd luai contact cu pămîntul se învîrtea cerul cu tine… Şi el era foarte fericit.

Adevărul este că oameni de felul acestui mecanic de locomotivă şi a acestui profesor de  biologie, în opinia mea, activişti porecliţi, necum comunişti, sînt cei care ţin ţara asta să nu se prăbuşească. Şi milioanele de meseriaşi, intelectuali, specialişti, ţărani, fie colectivişti, fie necolectivizaţi, cum sînt cei din zonele de munte, spre norocul lor, cîteva milioane cu carnete de partid în buzunar, dar care nu mai cred o iotă din sterpele cuvîntări ale conducătorului suprem. Va veni, poate, o zi cînd se va vedea acest adevăr, iar marii conducători şi slugile lor fanatizate vor asista uimiţi şi neputincioşi că milioane de carnete roşii, simboluri ale unei utopii triste şi eşuate, vor forma grămezi de gunoaie fumegînde. Sper să prind şi eu ziua aceea.

…Aud că în Polonia un sindicat puternic, Solidaritatea, coagulat la Gdansk, pune pe jar autorităţile de la Varşovia. Atît de tare, încît şi Kremlinul ar dori să stingă grabnic acest pojar. Să nu se întîmple, Doamne fereşte, ceea ce s-a întîmplat la Budapesta în anul 1956… Chiar dacă ruşii nu mai sînt ce-au fost. Vom trăi şi vom vedea…

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO