Feb 13, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Viorica Răduţă, Cînd se duc în uitare, editura Pleiade, Satu Mare, 2015, 86 p. Prefaţă de Gheorghe Grigurcu. Mama mă întreabă dacă stau pînă seara, editura Limes, Floreşti-Cluj, 2013, 104 p. cu comentarii critice pe coperta a IV-a semnate de Ştefan Borbely şi Felix Nicolau.

Urmînd proba de tragism dar şi parabola înstrăinării pe care o cultivă Ileana Mălăncioiu în poezia sa în ansamblu dar mai ales în volumul Sora mea de dincolo, Viorica Răduţă, în cartea de poeme Mama mă întreabă dacă stau pînă seara, face o adevărată radiografie a clipelor care surprind momentul cînd „viul se face mortăciune” iar culorile încep să se stingă în ochii liniştiţi ai unei muribunde. Este surprinsă clipa cînd are loc marea rupere, desprinderea realului de ireal, concretului palpabil de fantasticul intuit. „Va fi amiază va fi pămînt” este poemul definitoriu, poemul care surprinde, cu mare fidelitate, starea de surexcitare pe care poeta o încearcă atunci cînd: „ca păsările întunericul// mama e cu somnul în rugăciune// doar somnul merge fără trup/ doar piele uscată// toată noaptea e umărul mamei/ drumul atîrnă un braţ de acolo// să-şi ducă la piept dimineaţa// zile întregi trec alte zile/ mîna dă rădăcini peste amiază/ braţul se lungeşte cu aşteptarea// ce zi e astăzi// ziua cînd vii spune fratele// drumul e lung şi cade din umăr!” Toată această luciditate a disperării, această stare aproape poliomielitică, de consumare a unei realităţi, este surprinsă printr-un limbaj, aparent dezarticulat, nonmetaforic, sincopat pînă la epuizare, pînă „mîna dă rădăcini peste amiază” ştiind că doar aşa se poate construi/ re-construi „ziua cînd vii, spune fratele”. „Nu sînt metafore, nu sînt cromatisme, simboluri sau relevaţii în impresionanta litanie funerară pe care ne-o oferă Viorica Răduţă, ci doar o simplitate ieşită din comun, rurală, şi cosmică totodată, fiindcă face parte din coregrafia stinsă, fără lacrimi, dar împăcată cu rosturile firii, ritualurilor de trecere” remarcă Ştefan Borbely, în comentariul său. Iar Felix Nicolau, scriind despre cartea Vioricăi Răduţă remarcă următoarele: „Recuzita de simboluri a poetei rămîne aceeaşi, binecunoscută: pielea, durerea, tăcerea, oglinda etc. Şi aceeaşi poezie glonţ, fără ornamente sau divagaţii inutile”.

În cea de a doua carte de poeme, Cînd se duc în uitare, Viorica Răduţă, într-un anume fel continuă ritualul funebru, aproape metafizic, de înmormîntare imnică, din prima carte, înmormîntare, parcă de sorginte dacică aşa cum se poate vedea din poemul Cana cu apă, „cana s-a spart/ în cui a rămas toarte/ şi gheaţa mai mare decît vasul// femeia care spălase mortul/ femeia a pus cana afară”. Decorul hipersensibil, uşor atrofiat, bazat mereu pe negru, gri sau cenuşiu, acutizează starea poetică, de un real dramatism, aşa ca în poemul „şi noaptea”: „e singura privire// se uită la mine/ cu mama spălînd fără gînduri/ cireşul// înainte să-i cadă genunchii şi mîinile// înainte groapa din ochii ei”. Ritualurile păgîne, se împletesc firesc, cu ritualurile creştine, paşnice, agrare, cele de toate zilele, făcînd ca: „…înainte groapa din ochii ei” să capete dimensiuni de o maximă blîndeţe şi pentru că „mama spălînd fără gînduri/ cireşul” alungă , cu tandreţe, acea clipă cînd… „O interferenţă între interior şi exterior, răscruce decidentă a unei modalităţi cumpănite, aş zice mioritice… detectează Gheorghe Grigurcu, cel care o recomandă cititorului, pe Viorica Răduţă, pentru că în poezia ei „lirismul capătă epică degajată, aidoma unei fîlfîitoare mantii”. Remarcăm faptul că poezia Vioricăi Răduţă este o poezie a ceremoniei de despărţire, o poezie a unui echilibru bine temperat, de un dramatism evident, cu nuanţe tragice, ca într-un bocet tibetan, o poezie construită pe drama rupturii şi mai ales a rupturilor sfîşietoare, a însingurării interioare, însingurare rece ca porţile unei catedrale în miez de noapte, de care nici visele nu se pot lipi. Deşi s-a remarcat faptul că poezia ei este nonmetaforică, totuşi nu se poate să nu remarcăm metaforele generoase ce străbat fiecare poem din cele două cărţi, în fond ele constituind o amplă metaforă: viaţa ca anticameră a morţii.

 

Nicolae Grigore Mărăşanu, Deşertul invizibil, editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, 226 p. şi Parfumul de frezie auree, recviem pentru frumoasele sinucise, editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 2015, 114 p. prefaţă de Aureliu Goci.

Fişa biobibliografică a lui Nicolae Grigore Mărăşanu, fişă care însoţeşte volumul Deşertul invizibil este deosebit de bogată, demonstrînd cititorului acestor cărţi că se află în faţa unei personalităţi marcante a literaturii şi publicisticii româneşti. Cărţile publicare pînă la Deşertul invizibil şi Parfum de frezie auree, au fost, cu multă atenţie primate de critica literară, comentate de nume importante, critici literari remarcabili, semn că poetul Nicolae Grigore Mărăşanu se detaşează de corul de poeţi care tot „cîntă” pe o singură voce şi aceea destul de guturală, care tot bîntuie în sus şi în jos pe meleagurile atît de primitoare şi răbdătoare ale literelor româneşti. Uşor trubadurescă, uşor declamativă, poezia sa este încărcată de metafore, plăcut construite, venind din lirica lui Panait Istrati şi Fănuş Neagu, parcă, trecînd de la pian la clavecin, cu sunete nici reci nici calde, nici răstite dar nici prea şoptite, ci mereu învălurite de ceaţa dunăreană, gata să te dea peste cap cu romantismul ei tonic şi cu ambiguitatea ei. Atmosfera halucinantă dezvăluie un cîntec mortuar unde „stoluri mari de îngeri/ poartă crucea de oase a Sudului/ pe aripi/ Spre rai”. În acest cor de stoluri mari de îngeri poetul se descoperă drept un hyacinth îndrăgostit care se vede „povestaş despre fiinţă/ şi păstorul ei sînt”. Volumul Deşertul invizibil este compus din trei Cărţi: Cartea întîia/ Arderea lui A, Cartea a doua/ Miriapodul, Cartea a treia/ Tripolitanele, cărţi care conturează un univers poetic arborescent, asemenea unei flori imense, în central căreia se poate auzi Cîntecul povestaşului despre fiinţă, un cîntec cîntat de poet în Cămaşa fără de cusătură unde se aude cearta uşoară că: „Trebuia să ştii pînă acum/ că întreruperea verbului/ este întemeiere!”. Majoritate poemelor lui Nicolae Grigore Mărăşanu sînt un continuu dialog între Anashoret (poetul) şi Sinele cel mai adesea fiind tot poetul, dar şi un interlocutor cu predispoziţie la dialog dar şi la ascultare, demonstrînd cititorului că este o adevărată artă, o adevărată ştiinţă în a şti să asculţi. se pare că Nicolae Grigore Mărăşanu şi-a descoperit interlocutorul ideal. Deşertul invizibil este locul sacru unde poetul se simte stăpîn dar şi serv, vorbitor dar şi ascultător. În cel de al doilea volum Nicolae Grigore Mărăşanu, aproape cu o bucurie imensă îşi anunţă cititorul: „Am găsit/ am găsit cuvîntul care ucide!/ Are trei boboci pe tulpină/ şi în alambic îi fierb mătrăgunele.// Nu-l voi rosti/ să nu contamineze făpturile slabe.// ca în camera de-alături un prunc/se naşte şi nu va apuca zorii”. „Poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu cere exploatare în trepte, din exterior, real, existenţă istorică, spre interior, spre un miez tainic. De îndată ce ai pătruns un prim strat, nu ai, cum te-ai fi aşteptat, sentiment al izbînzii, ci al unei provocări şi chemări spre un alt nivel, pînă ajungi din ce în ce mai adînc la un ghem de cuvinte incandescente, un adevărat Centru al poeziei” subliniază, cu maximă acuitate criticul literar Viorel Coman. Nicolae Grigore Mărăşanu este, cu siguranţă, şi prin cele două cărţi, un poet de o maximă intensitate, un poet care ştie să creeze un univers liric complex, univers liric propriu.

 

Puiu Răducan, Mucegai nostalgic de vîrstă bătrînă, editura Rotipo, Iaşi, 2015, 156 p.

 

Un adevărat jurnal de bord, liric şi epic, continuînd, la o scară minoră, modalitatea impusă, cu mult succes, de Marin Sorescu, public în anul de graţie 2015, Puiu Răducan, volum cu un titlu parodic arghezian, Mucegai nostalgic de vîrstă bătrînă. Parcă, intrînd în acest joc liric, în desacralizarea unor mituri, mai ales locale, Puiu Răducan, scrie: „Dumnezeu a trecut/ repede peste Valea Şarei./ A spălat cu săpun/ afumat turla bisericii/ şi crucile pe care/stă rezemat cimitirul./ Mormintele ascunse/ glăsuiesc pe întuneric/ precum el către ea./ Pe trepte de aer,/ norii au coborît/ pe talpa pămîntului/ să guste mirosul de grîu,/ apoi au spălat şuşeaua de praf./ Perii dezbrăcaţi/ de la şoprul lui Ciobotea/ stau aliniaţi într-un picior,/ îşi ridică sfios crengile/ spre cer şi privesc satul/ plin cu arome de vin./ În Crăpături/ boabele de verdeaţă/ se încrudează/ şi verdele începe să inunde natura”. Am citat acest poem Sufletul Domnului, pe care îl consider unul dintre frumoasele poeme despre moarte şi despre viaţă, ordinea nu este întîmplătoare, şi care se înscrie foarte bine pe linia soresciană. O adevărată radiografie a satului oltenesc realizează Puiu Răducan în acest poem, în care, aşa cum spune, boabele de verdeaţă/ se încrudează, adică îşi încep o nouă viaţă terestră.

Această carte a lui Puiu Răducan este format, din poeme dar şi din scurte povestioare, poeme în proză în fond, care şi ele la rîndul lor sînt încărcate de lirism. Adriana Crăciun, prefaţatoarea acestui volum, ne spune cîte ceva despre poeziile lui Puiu Răducan, dar şi despre cîteva date ştiinţifice despre mucegai, strivind titlul exact al volumului marelui poet Tudor Arghezi, intitulat, aşa cum este exact şi cum ştie toată lumea, „flori de mucigai”, spunînd : „Citind această carte am zîmbit, am rîs cu poftă la multe amintiri amuzante, în special în momentul primei „beţii„ adevărate a autorului, pe la 5-6 ani, mi s-au umplut ochii de lacrimi la despărţirea de Ursei, am trăit pe parcursul paginilor acestei cărţi în lumea evocată atît de natural de Puiu Răducan”. După lectura acestei prefeţe, mai să ne apuce şi pe noi beţia alături de Ursei, gata să ne vină să o luăm razna spre meleagurile amintirilor şi aşa cum spunea cineva: „Păstrează amintirile copilăriei vii, şi atunci eşti mai aproape de nemurire”. Şi, citind această carte semnată de Puiu Răducan cu siguranţă că avalanşa de amintiri se repede asupra noastră odată cu toată „Roua cerului” şi „Gîndul” ne duce spre cîte o „Rugăciune” şi culminînd cu Saşa cea care privea şi, mai ale mîngîia cu „amintirea Christică” cînd „În nenumăratele primăveri/ mi-am văzut valea înverzită./ În nenumăratele veri mi-am văzut/ fructele şi grînele coapte./ În nenumăratele toamne mi-am/ văzut rugina pe hambare,/ prin păduri şi pe dealuri./ În nenumăratele ierni mi-am/ văzut albul în căpistere/ şi mi-am numărat anii./ Niciodată n-am părăsit/ vara şi… apucăturile”. Această trecere, ce-i drept şi fugar/lirică printr-o viaţă de om ne arată predispoziţia autorului pentru astfel de poeme.

 

Maria Niţu, Cu afecţiune cronică, editura Pallas Athena, Focşani, 2015, 168 p.

Maria Niţu publică, în această carte, Cu afecţiune cronică cîteva eseuri şi cronici literare apărute în revista „Pro Seculum” de la Focşani, o revistă cu o ţinută grafică şi intelectuală de mare rafinament, o revistă, care deşi a suferit multe cutremure, în existenţa ei, totuşi, a reuşit să se menţină în prim planul revuistic, promovînd nume importante din literatura română. Printre numele promovate se numără Dumitru Radu Popescu, Mircea Radu Iacoban şi multe altele şi lansînd talente tinere sau mai puţin tinere. Maria Niţu este o fidelă colaboratoare a revistei, condusă acum, cu mult profesionalism de Rodica Lăzărescu. Cronicile pe care le publică Maria Niţu se referă la cărţile unor autori destul de cunoscuţi şi evidenţiază, cu multă afecţiune, chiar aşa cum şi este titlul cărţii, reuşitele, de necontestat. Cartea debutează cu un studiu despre cartea Lumi paraleleUniversul durerii în cartea lui Iov, scrisă de Remus Valeriu Giorgioni, apărută la editura Eikon din Cluj-Napoca, în 2011, o carte cu destul de multe provocări la limita livrescului. Maria Niţu urmăreşte cu multă atenţie scenariul cărţii şi evidenţiază, mai ales polemicile, uneori cordiale, alteori chiar războinice, pe care personajul principal al cărţii de poartă cu Dumnezeu spunînd: „Ca tehnica povestirii în ramă, într-un scenariu de acţiune judiciară avem un crochiu de proces cu valenţă dublă: pledoariile la bară ale lui Iov, în procesul cu Autoritate Supremă, autorul le organizează şi le sintetizează, la fel, pe calapodul unei acţiuni juridice…”. O altă carte care face obiectul comentariului autoarei, După Sodoma, de Alexandru Ecovoiu, continuă universul biblic al primului autor comentat. Se poate observa, destul de uşor, predispoziţia autoarei pentru literatura cu astfel de motive. La prozatorul Gheorghe Zincescu descoperă fantasticul baroc, predominant. Sînt comentate cărţile scriitorilor Adrian Dinu Rachieru, Ilie Chelariu, Nina Ceranu, Ion Po, dar şi Parodistul Marin Sorescu pe care în vede exersînd la clavecinul critic. Portretele critice realizate scriitorilor menţionaţi dar şi celorlalţi, din această carte arată că autoarea este un bun critic, nefiind rău, aşa cum spune o butadă cum că un critic să fie bun trebuie să fie rău. Eu cred că un critic pentru a fi bun trebuie să fie corect cu cartea şi cu autorul şi mai ales să citească din scoarţă în scoarţă acea carte pe care îşi propune să o comenteze. La Maria Niţu tocmai această virtute se poate observa, că a citit cu mare seriozitate fiecare carte pe care o comentează aşa cum spune încă din titlu, cu afecţiune cronică. Dar să citim şi părerea lui Marin Sorescu despre ce înseamnă criticul literar: „A fi critic literar nu înseamnă că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. A fi critic literar – iată o profesie ingrată” cu toate acestea, recunoaşte că „pentru critică literară trebuie să ai un talent special. Cultură şi fler, aşa cum, pentru a fi poet, trebuie să ai poezia în sînge, să fii blagoslovit cu har poetic”. La Marin Sorescu nu mai trebuie alte demonstraţii, pentru că el a fost scriitor total: poet, prozator, critic literar şi, mai ales, dramaturg. Aşa cum spuneam mai sus, Maria Niţu reuşeşte să evidenţieze laturile majore ale creaţiilor pe care le comentează, lăsînd în plan secund unele nerealizări, ceea ce este destul de rar în vremurile pe care le trăim. Dacă nu faci parte din, hai să-i spunem delicat, echipa, criticului respectiv, ţi se evidenţiază, atunci cînd şi dacă se face, doar părţile neapărat negative, nereuşitele.

 

Mihai Luţu Munteanu, Stea crepusculară, editura All zenit, Iaşi, 2014, 110 p. Prefaţă de Anca Ghiciuc.

„Liricul poetului solicită pătrunderea dincolo de cuvinte, autenticitatea aflîndu-se în discreţie, iar fantezia în inefabil. Poezia se sprijină pe armonia şi muzicalitatea cuvîntului, mărturiseşte o dispoziţie pesimistă, are un tot melancholic, o premisă necesară actului creator” surprinde extreme de sigur şi de atent, în prefaţa la această carte, Anca Ghiciuc, un tînăr critic literar cu reale calităţi şi un bun editor de carte, atunci cînd face această analiză sintetică a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu. Tonul confesiv: „Ştiu că au fost vremuri grele/ Poporul acesta prin multe a trecut” se întrevede prin fiecare, sau aproape prin fiecare poem pe care îl trăieşte cu maximă intensitate autorul, el fiind, ca şi în celelalte volume publicate pătruns de sentimental de apartenenţă la acest popor şi asumîndu-şi întregul său trecut. El face un adevărat proces de intenţie şi o trecere în revistă susţinînd, că nici mai mult nici mai puţin că „O mie de ani de-acest popor nu s-a vorbit” considerînd aceasta drept o cabală împotriva poporului roman. Filonul istoric care îl animă aşa cum ne animă pe fiecare dintre noi dar mai ales pe fiecare intelectual bucovinean îşi pune pecetea pe multe dintre poemele lui Mihai Liţu Munteanu. Problema trecerii timpului este una dintre marile preocupări ale autorului, el încercînd să-şi ofere răspunsuri la avalanşa de întrebări la care viaţa l-a supus. Poeme precum: Îndoială, Urcuş, Gînduri despre viitor, Întrebări, Anotimpurile sau Rugă către primăvară, ne arată un liric tulburat de eternele întrebări existenţiale care spune: „Cine ne-a furat anotimpurile/…/ Acum au rămas mai mult pe hîrtie” sau „Timpul peste mine a trecut/ Nici nu pot să-ţi spun cum a fost./ Ştiu că prin el mi-am făcut un rost/ Nu timpul ci oamenii lui mi-au făcut”. Unda de nostalgie, de tristeţe se simte adiind în toate poemele sale plasîndu-l în rîndul poeţilor care îşi pun mereu problema trecerii timpului, care sînt cuprinşi de o nostalgie temătoare şi care se comport tot mai mult cu roua de pe petalele unui trandafir în flăcări. Poetul Mihai Liţu Munteanu „se alintă amintindu-şi de copilărie, de tinereţe, de prieteni, de iubirea faţă de înaintaşi, faţă de istorie” remarcă prefaţatoarea Anca Ghiciuc, evidenţiind, de fapt, marile teme din cartea Stea crepusculară, carte care ne prezintă un poet viguros, potopit de întrebări. Poezia sa este o bună lecţie despre viaţă, despre istorie şi despre prietenie.

 

Dorina Stoica, Ochiul curat, editura PIM, Iaşi, 2015, 144 p.

Aşa cum menţionează şi titlul, cartea Ochiul curat, al Dorinei Stoica îşi propune să vorbească, liric desigur, despre curăţenia simplă a unor sentimente, aranjate, discret, în această carte în capitolele: Sentimente, Ce iubire e asta?, Exitus şi Ochiul curat. În toată Această carte de poeme se pare că personaj principal este Geamantanul cu vise, în care spune: „Cînd grîul se coace/ mă îndrăgostesc/ de păsări, de flori, de ape/ de oameni, de gîze, de zori/ şi de tot şi de toate!„ în această atmosferă bucolică aşteaptă, cu emoţie, poeta, Zburătorul, acel idol al viselor, să sosească şi cînd, „îmi iau geamantanul/ cu vise frumoase/ şi las cîte unul/ prin curţi şi prin case…”, făcînd o adevărată Risipă pentru că:„oraşul acesta e trist/ cerul bălteşte de apă/ alimentez tabieturi şi un splin uriaş…”. O risipitoare este Dorina Stoica, de metafore, de idei, de gînduri poetice şi uneori…de cuvinte. Am sentimentul, citind această carte că autoarea vrea să spună tot, tot ce gîndeşte, frustrîndu-l pe cititor de supoziţii, de poezia de dincolo de cuvintele autorului. Astfel de modalitate de a scrie poezie se potriveşte doar persoanelor cu un caracter deschis, gata să facă unele confesiuni, în faţa cititorului, gata să se mărturisească în aşa fel ca şi cum fiecare dintre cei care citesc îi sînt duhovnici, aşa cum se întîmplă în poemul Mă dezbrac: „ies pe stradă seară de seară după asfinţit/ doar pe străzi dubioase/ mă înalţ pe tocuri/ sînt stridentă/ ca o ciupercă otrăvitoare/uneori cîte un bărbat/ cu portofelul şi pîntecul umflat/mă întreabă ce fac/ îi răspund sec/ mă dezbrac/ mai întîi mă descalţ/ arunc pantofii cu tocuri înalte/ scot pantalonii cu fese false/ bluza cu umeri falşi/ dau jos sutienul cu sînii falşi/ apoi peruca/genele false/ bijuteriile false/ în cel din urmă/ mă dezbrac de caracter/ mă strecor în pat/ lîngă necunoscutul ce imprudent/ mă întrebase ce fac// dimineaţă găsesc sub pat/ o mînă de bancnote false/ în coşul de gunoi/ o viaţă numai bună/ de aruncat”. Toate acestea le priveşte cu sinceritate, cu Ochiul curat pe care numai o persoană cu un suflet curat îl poate avea. Poemul Unde ai dispărut? Este ca un fel de artă de profesie unde spune: „Îţi s scriu astăzi, vreau să te întorci/ Să ne rugăm împreună pentru ploaie”. Întreagă această carte este încărcată de poeme de o mare sinceritate, de apel la viaţă paşnică, curată, în mijlocul naturii. Dorina Stoica se stăruie să scrie o poezie care să ajungă la inima cititorului în starea ei pură şi rezultatul este semnul unor reuşite.

 

Emil Ariton, Jucăria de versuri a zodiacului, editura Nona, Piatra Neamţ, 2015, 180 p., ediţie bilingvă, româno-franceză. Versiunea în limba franceză semnată de Vladimir Tescanu. Prefaţa scrisă de Calistrat Costin.

Emil Ariton se alătură, cu multă discreţie, şirului destul de mare de matematicieni care s+au avîntat sau se avîntă pe tărîmul literelor, cu „hachiţele de filfizon al destăinuirii”, aşa cum singur o recunoaşte, publicînd volumul Jucăria de versuri a zodiacului, în anul de graţie 2015, cu o prefaţă de poetul ironico-umorist, Calistrat Costin. N-aş putea spune că mă dau în vînt după o asemenea modalitate de a scrie, după stilul acesta auster, de scorţos, ancorat într-o anume logică rece, care seamănă mult cu un cadavru frumos, bine îmbălsămat, aşa cum este şi Motivaţia lui Emil Ariton, poem în care spune: „Sensibila îndeletnicire a astrologului/ care nu mişcă un deget fără a iscodi/ predestinarea îngemănată în cromozomi”. Sînt convins că sigur vrea să spună ceva interesant, în aceste versuri, ceva care a reuşit s-l smulgă din gravitatea olimpiană pînă şi pe prefaţatorul cărţii, poetul Calistrat Costin. Călătoria poetică prin lumea, atît de spectaculoasă şi specială a zodiilor, aşa cum o făcuse, cu mult succes, mai demult într-o carte a sa prefaţatorul de cum, îi dă posibilitatea lui Emil Ariton să contureze universuri lirice nativilor din cele 12 zodii, nativi pe care „poetic” îi numeşte „copiii din zodia…”, încercînd să descîlcească firul Ariadnei şi să construiască astfel, fluviul vieţii. „Jucăria de versuri concepută de Emil Ariton este realmente o carte ingenioasă, distractivă dar şi instructivă, atestînd un referent cultivat, elevat, profesionist, insistent în răstălmăciri metaforice, „necăutîndu-şi în corturi însingurarea/spre mai departe, încumetîndu-se”, ne avertizează, cu suficient umor, trebuie să recunosc, Calistrat Costin. Despre copiii din zodia Balanţei, zodie care îmi este atribuită de destin, spune: „Nutresc o prietenie sofisticată/ cu modulaţii şi fantezii,/ contrastul între blînd şi pasional,/ diversiunea însemnînd pentru ei/ sarea, piperul, miracolul vieţii,/ graţii şi admiratori oferindu-le/ surpriză, nedumerire, capricii”. În mare, trebuie să recunosc a-mi fi propice aceste definiri, mai ales la capitolul… nedumerire. În rest numai de bine! căci vorba lui Emil Ariton, „şi-n bal mascat vor înnopta hilari,/ dansînd cu orătănii şi coţcari”.

Revista indexata EBSCO