Feb 13, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Ioan HOLBAN – Romanul secolului XX

„În lumea închisă a clinicii profesorului Z., o lume a complicităţii colective, toţi fuseserăm pe rînd victime sau călăi. Eram oameni. Şi cu toţii în timpul asprei domnii a lui Z. ne pierduserăm mai devreme sau mai tîrziu în ţinutul nisipuri­lor mişcătoare, ţinutul compromisului acceptabil”: în aceste fraze din romanul Domiciliu obligatoriu se află miezul problematic al unui ciclu romanesc, început cu această carte, continuat cu romanul Instituţia (Editura TipoMoldova, 2015), pentru că, iată, lumea închisă a clinicii profesorului Florin Zugrăvescu, apoi, a Institutului de Chirurgie Funcţiona­lă şi Reparatorie, guvernată de ceea ce naratorul numeşte complicita­te colectivă repetă, în fond, modelul lumii româneşti de la sfîrşitul veacului trecut – 1985-2000 este timpul-epocă „acoperit” de ci­clul epic al lui Gheorghe Bacalbaşa –, unde fiecare individ este o „organită” din sistemul complex creat de puternicii zilei, de oamenii care se confundă cu birourile lor „cu draperiile grele şi secretara postată solemn în anticameră şi masa acoperită cu postav roşu a pre­zidiului” şi care stăpîneşte lumea din jur după „reţeta” dresurii de la circ: „Dresura se bazează pe răbdarea şi perspectiva dresorului, obişnuinţa şi lăcomia animalului”. În Domiciliu obligatoriu şi Institu­ţia, Gheorghe Bacalbaşa abordează anii cei mai sensibili, poate, ai istoriei noastre recente, între „un început de martie 1985” şi timpul „apelor mîloase şi liniştite ale începutului de mileniu”, restituind o cronică a vremii; fin analist, cu ştiinţa arhitecturii epice, Gheorghe Bacalbaşa identifică în structura spitalului condus de Florin Zugrăvescu alcătuirea însăşi a societăţii româneşti din ultimii ani ai deceniului nouă, cu tipologiile, faptele şi, mai ales, raporturile de forţă – victimă/călău – din textura socialului, mediului profesio­nal şi politicului: vînat şi vînător, umilinţele de tot felul pe ca­re le provoacă oamenii a căror singură pasiune e puterea şi care dau mereu tîrcoale, iscodesc şi adulmecă pe cei din jur pentru a-şi iden­tifica victimele. Spitalul condus de profesorul Zugrăvescu, vînător cu acte în regulă, cum ni se spune este locul unde se ţes carierele de excepţie ale unor impostori, persoane care îşi îngroapă trecutul vinovat pentru a-şi clădi, răbdători, cu intrigi, viitorul, desfăşurînd un traiect existenţial ca un lung şir de trădări; spitalul, ca şi societatea vremii e un loc al confruntării individului cu puterea, unde dreptatea cuiva nu contează în faţa „dreptăţii” Partidului, unde au loc şedinţe de „judecată” în adunarea generală a oamenilor muncii, mult asemănătoare cu „demascările” din şedinţele similare ale anilor ’50, unde se asamblează minciuna şi adevărul şi unde contează, în primul rînd, „dosarul de cadre”: lumea lui Zugrăvescu este una a călăului, un artefact al istoriei în care decide, iată, secretul de partid Maria Pietraru, un fel de Ana Pauker a anilor ’80, „«deus ex machina» al realismului socialist”.

Prozatorul Gheorghe Bacalbaşa excelează în arta portretului, în fineţea analizei psihologice şi a simţului observaţiei sociale, dar şi în ascuţimea percepţiei structurii care generează fapte, oameni, tipologii, întîmplări; arhitectura romanului e ingenioasă, pendulînd între formula textului clasic de reconstituire balzaciană a epocii şi construirea personajelor cu mijloacele moderne ale jurnalului intim; inserturile acestora, cu „vocile” Ioanei Lujeriu şi Ovidiu Singureni, reprezintă comentariile textului, judecata raisonneur-ilor, introducînd în naraţiune pactul adevărului, al sincerităţii, lîngă celălalt pact, al verosimilităţii, în care se îmbracă romanul. Într-o altă ordine, între portretele antologice din Domiciliu obligatoriu – Florin Zugrăvescu, Paulică Zamfiropol, Horia Preda, Ioana Lujeriu, Mariana Cotoi, Maria Pietra­ru, „tovarăşul” Dinu – reţin atenţia portretele celui puternic şi, implicit, radiografia mecanismului care a guvernat spitalul lui Zu­grăvescu, dar şi România de ieri: iată mărturisirea profesorului Flo­rin Zugrăvescu, potrivită, e sigur, şi pentru alţi „…escu” ai epocii: „Sunt quintesenţa puterii. M-am născut leader. Puterea mea este direct proporţională cu groaza pe care o inspir celorlalţi. Sunt perfect conştient că am devenit un mit. Ceva în genul lui Dracula. Celebritatea mea îşi găseşte obîrşia nu în profesionalism, despre care tu o să afirmi că îmi lipseşte, nu în capacitatea didactică pe care tu o să mi-o negi, bineînţeles, şi nici în şcoala pe care am format-o – ştiu că voi vă consideraţi generaţie spontanee – ci în răul pe care aş putea să îl fac oricînd şi oricui. O să te mire dar este un lucru probat, respectul este proporţional cu frica, românul ştie numai de bîtă. Respectul nu provine din recunoaşterea valorii. El este văr primar cu teama şi reprezintă o formă subtilă a instinctului de apărare. În cursul vieţii mele am experimentat diverse forme de rău: răul idee, răul faptă, răul fizic sau răul moral. Aş putea să scriu un tratat cu bibliografie completă. Şi ştii ce am observat? Este singurul lucru care mă mai înviorează. Mă face creativ. Îmi pune sîngele în mişcare, mă întinereşte. Pentru că răul, posibilitatea potenţială de a face rău este ceea ce îmi conferă statutul de excepţie. În numele lui îmi domin semenii. Şi ceea ce este mai curios este că aceştia sunt dispu­şi să suporte oricît. Te-ai întrebat vreodată de ce? Pentru că au ne­voie de mine. Eu reprezint alibiul perfect pentru toate nerealizările şi imperfecţiunile lor. Vor putea oricînd să spună copiilor: Aşa au fost vremurile. Şi să-şi justifice ticăloşia, lenea, incompetenţa. În lumea aceasta care e guvernată de teamă, nu de mine se tem, ci de li­bertatea de a fi ei înşişi”.

În cel de-al doilea roman al ciclului, Instituţia, Gheorghe Bacalbaşa face ceea ce aş numi o cronică a timpului pentru că, iată, peste lumea mortificată din insectarul spitalu­lui şi lumii româneşti din Domiciliu obligatoriu, năvălesc evenimentele anilor ’90; prozatorul păstrează cîteva personaje de legătură, în primul rînd, protagoniştii Horia Preda şi Ioana Lujeriu, dar perspec­tiva narativă ţinteşte către o radiografie a turbulenţelor din peri­oada 1990 – 2000, aducînd în prim-planul cărţii personajele istorice, de la Ion Iliescu şi Corneliu Coposu, la Regele Mihai, dar şi eveni­mentele urmărite în ordinea cronologiei lor: lipsa căldurii în case, economia de troc, televizorul cu „cei doi”, existenţa dublă, schizo­frenia românilor de atunci, apoi, frumoşii nebuni ai Revoluţiei, exe­cuţia de la Tîrgovişte, ascensiunea profitorilor – noii Rastignac al căror prototip este Codruţ Bunea –, joaca de-a politica a oamenilor „orbiţi de dulcea iluzie a libertăţii”, lumea universitară, academică, în surpare, cu promovări şi încadrări girate de cumetrie şi năşie, „instituţii sacre la români”, Piaţa Universităţii, cu oameni care „se spală în vorbe ca într-o apă a Iordanului”, cu venirea minerilor, cu momentele aiuritoare cînd se regăsesc alături deţinuţii, fraierii, oportuniştii, Caritas, venirea/noua exilare a Regelui, fondurile de investiţii SAFI şi FNI, figura lui Corneliu Coposu şi gesturile exhi­biţioniste ale lui Funar, primarul Clujului ori ale lui Vadim Tudor, schimbarea din 1996 după principiul „pleacă ai voştri, vin ai noştri”, operaţiunile NATO împotriva Jugoslaviei, bătălia de la Costeşti, frica perpetuă, dominantele, în psihologia colectivă, ale presimţirii, neliniştii, suspiciunii, urii inexplicabile şi violenţei ţîşnite brusc etc.: Instituţia e încă o dovadă a faptului că, deocamdată, pro­za înlocuieşte inexistentul manual de istorie a trecutului recent; cum s-ar putea include acolo un episod precum revoluţia de la Bilciureşti, care poate furniza un foarte bun scenariu de film? Iată: „Re­voluţia în comuna Bilciureşti s-a desfăşurat cu întîrziere (…) Comu­na Bilciureşti stătea şi se holba la televizor: C.A.P.-iştii de rînd, şeful de post, brigadierii şi preşedintele de colectivă(…) În di­mineaţa aceea, nu se mai ştie cum a pornit totul şi cine a fost primul, pur şi simplu s-a lăţit zvonul şi s-a pornit lumea, s-a grăbit fiecare că doar nu era să rămână de prost şi uite aşa s-a trezit dintr-odată comuna gonind către ferma avicolă. – Dacă sunt găinile mele, la mine în bătătură să steie, spuneau oamenii iuţind pasul şi privind neliniştit peste umăr la cei care se înşirau în spatele lor pe şosea. Au ajuns, s-au repezit la găini şi au început să le îndese vîrtos în sacii mari de plastic pe care i-au găsit la faţa locului. Cîrîiau păsă­rile, înjurau oamenii într-o ploaie de fulgi şi pene. Au îndesat în saci cît mai multe găini, au săltat voiniceşte plasticele pe spinare şi au pornit-o înapoi, cu pas cumpănit, icnind din cînd în cînd sub greu­tatea poverii. Se zbăteau sacii, zvîcnind ritmic pe spinările oamenilor, ca nişte inimi uriaşe de plastic smulse din piept şi care se încăpăţînează să bată. Încetul cu încetul pulsaţiile au început să se domoleas­că, pînă s-au oprit cu totul şi sacii au devenit deodată mai grei. Oame­nii au mai mers o bucată de vreme pînă s-au dumirit, le-a trecut fier­binţeala, au desfăcut sacii şi au constatat că orătăniile erau moarte. Aşa că au aruncat sacii în drum, cu orătănii cu tot, au înjurat a pagu­bă şi au plecat către casă pentru că ţăranul nostru, cît ar fi el de sărac, calic nu este şi gura pe mortăciune nu pune(…) În comuna Bil­ciureşti, comunismul a murit laolaltă cu găinile de la ferma avicolă, din lipsă de aer”. Sau cum s-ar putea traduce în termenii academici ai unui tratat de istorie odiseea covorului de Caramanliu al doctorului Hobiţă – o altă istorie a Istoriei, dar şi un simbol al patriotismului – ori viziunea mecanismului Revoluţiei în parabola dragonului de Comodo?

Spitalul, numit, apoi, Institutul de Chirurgie Funcţională şi Reparatorie din Domiciliu obligatoriu, rămîne un spaţiu epic secund pentru că, mai mult decît în primul roman al ciclului, în Instituţia contează ceea ce M. Zéraffa numea „ideologia” romanului; pro­filul exilatului de după Revoluţie, cu adîncul sentiment al ratării (doctorul Cezar Hobiţă) şi cel al victimei politice de dinainte (Ioana Lujeriu), observaţiile foarte precise ale naratorului sau raisonneur-ilor textului – „în mod tradiţional, poporul român îşi urăşte elitele”, „sîntem un popor blestemat, începem totdeauna frumos şi sfîrşim la Mărcuţa”, „Lumea nu s-a schimbat. În esenţă a rămas aceeaşi. S-au schimbat doar actorii. Au dispărut autenticii”, „vremile tulburi nasc oameni bogaţi”, „trădarea în interesul naţiunii e o veche tradiţie la români”, „să nu trăieşti în ţara în care te-ai născut şi să nu-ţi ţii banii în ţara în care trăieşti” –, chiar şi lirismul evocărilor dintr-un trecut „personal” în istoria grupului copiilor de pe strada Cazărmii, reprezintă materia şi materialul epic din Instituţia. Gheorghe Bacalbaşa operează cu bisturiul, fără anestezie, în realitatea românească din trecutul recent, pe un organism încă bolnav de toate maladiile secolului trecut, ciclul său epic, de peste o mie de pagini, fiind un eveniment editorial cu totul remarcabil în stricta noastră actualitate li­terară.

Revista indexata EBSCO