Feb 13, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

De copil m-am întîlnit cu lipovenii, apoi, peste ani, în diverse ocazii am putut să mă apropii de comunităţi ale lor, fie mai aproape, în Moldova, fie în Deltă, la Sarichioi sau altundeva. Subscriu la cele spuse de Leonte Ivanov din primele rînduri, anume că „surprinde în istoria de trei secole a convieţuirii dintre români şi lipoveni” „sărăcia de documente”, şi care să ateste prezenţa acestora în Principate, relaţiile pe care le-au avut cu Biserica, cu populaţia, dar şi care să ne ajute să le înţelegem mai bine trecutul/ modul de viaţă. La acestea au contribuit, subliniază autorul, şi „caracterul închis” al acestei „secvenţe etnice”, dat fiind şi contextul istoric (cu trupele ruseşti fie în Principate, fie în imediata vecinătate), deşi în cazul altora (ţigani, armeni, evrei ş.a.) fondul documentar e diferit. Adevărată este, din nefericire (deşi aş nuanţa, totuşi, dar nu din cale afară), şi afirmaţia că în spaţiul românesc nu a fost o preocupare/ consecventă pentru actul scris, pentru ideea de conservare a documentelor. Au mai fost incendiile, furturile de documente de către indivizi sau puteri străine interesate ş.a.

Acestea fiind spuse, autorul consideră că poate discuta despre trei imagini ale rusului lipovean – lingvistică, ştiinţifică şi literară, drept pentru care, în acest prim volum, face apel la diverse scrieri de călătorie, corespondenţă, documente ş.a.

Structura cărţii (după introducerea intitulată Pentru o imagine a rusului lipovean în cultura română): Ruşii lipoveni în însemnări de călătorie, Misiuni secrete în Principate, Osip Semionovici Goncear(ov) în corespondenţă, Calea de a fi cineva, Prigoana, Ultimul apologet al Creştinismului: Fiodor Efimovici Melnikov (nu de mult am semnalat şi traducerea lui Leonte Ivanov la F.E. Melnikov, Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, partea I), O istorie pe scurt a cazacilor nekrasovişti, Spiciuri de documente, Ispita repatrierii şi, în final, o secţiune de ilustraţii.

Sînt multe pagini interesante în această carte, de la, de pildă descrierea Sucevei aşa cum a văzut-o Balthasar Haquet în 1788 la fragmentul din Suvenire de călătorie în Basarabia meridională, a lui Gheorghe Sion, care pretindea că familia sa se trage „dintr-un Demir Gherei, fecior de han tătărăsc, intrat în slujba lui Ştefan cel Mare”, ori din O istorie pe scurt a cazacilor nekrasovişti, care încă suscită controverse în privinţa autorului (Leonte Ivanov consideră că ar fi V.I. Kelsiev). Ori din primul studiu cu caracter ştiinţific scris de un român (Ion Budai Deleanu), în 1803, în limba germană (în română, scrie L. Iovanov, studiul a apărut prima dată în Gazeta Bucovinei, în 1894), în care există un capitol despre „lipovani” – Scurte observaţii asupra Bucovinei. Ori cele scrise de şi despre ieromonahul Partenie, cel născut la Iaşi în 1807, înfiat („încă în faşă fiind”) de o familie de lipoveni. Ori despre…

O carte densă în informaţii, după lectura căreia aşteptăm cu interes continuarea.

 

Guner Akmolla, Memoria urmaşilor la 71 de ani de la surghiun, Editura StudIS, Iaşi, 2015, 114 p.

 

Într-o scrisoare adresată Ecaterinei a II-a, Potemkin scria. „Orice ar spune celelalte state, a venit vremea ca Rusia să subjuge Crimeea şi e necesară definitivarea acestui fapt”. Apoi, la 8 aprilie 1783, Potemkin a citit populaţiei tătare adunate cu forţa, o „proclamaţie”, în care scria: „Vi se aduce la cunoştinţă că Hanatul Crimeii a fost desfiinţat […] şi pămînturile Crimeii vor fi alipite Rusiei. La secole după asta, istoria pare că se repetă. Rusia lui Putin a „anexat” din nou Crimeea, care, la comanda altui „Ţar”, unul „roşu”, Stalin, în 18 mai 1944, a avut parte de unul dintre cele mai cumplite momente, pentru tătari, din istoria ei.

Autoarea mi-a povestit, la Simferopol, cu ani în urmă, cum, pe 18 mai 1944, la uşa fiecărui tătar din Crimeea au ajuns şi cîte trei soldaţi ruşi. Tătarii au avut un sfert de oră să-şi părăsească casa. Unii au fost duşi în toate colţurile URSS („Marelui Prieten de la Răsărit”), mulţi au fost ucişi, mulţi lăsaţi în vagoane încuiate să moară de foame, despre mulţi nu se ştie nimic.

Sovieticii şi-au motivat gestul spunînd că tătarii colaboraseră cu germanii. J. Otto Pohl arăta (în Ethnic cleansing in the USSR, 1937-1949, 1999; şi The False Charges of Treason against the Crimean Tatars, 2010) că s-a plecat şi de la raportări false. G. Akmolla scrie şi despre cenubi, partizanii tătari care au luptat contra naziştilor, despre soldaţii/ ofiţerii tătari din Armata Roşie care au luptat pînă la Berlin – mulţi decoraţi pentru faptele lor – în timp ce familiile le erau deportate/ ucise.

Aşa a început ceea ce tătarii numesc „surghiunul” – deportări, asasinări, drame nenumărate, pe care le-au trăit, în altă desfăşurare, şi românii din Moldova de peste Prut. Statisticile nu sînt foarte limpezi în ce priveşte numărul tătarilor deportaţi, ucişi. Sînt estimări după care undeva între 45-50% dintre cei smulşi din casele lor au murit din diverse cauze nenaturale, de frig, condiţii grele, de foame ş.a. Güner Akmolla scrie şi despre asta, şi despre tătarii care au fost nevoiţi să fugă, în diverse momente ale istoriei lor, şi la noi, „ei fiind strămoşii celor cîteva zeci de mii de tătari crimeeni din Dobrogea, România.”

Cartea re-aduce în atenţia oamenilor „un genocid uitat”, spune autoarea, cînd, sub presiunea altor evenimente, par să nu mai fie în „atenţie” cele care au dus la „anexarea” Crimeii la Rusia, surghiunul, cum au decurs „relaţiile” Rusiei cu Crimeea, cum au deposedat ruşii, în momente diferite, pe tătari de drepturile, pămînturile şi uneori de vieţile lor.

 

Irinel Giurgea Kornbaum, New look. Amintiri din viaţa unui pediatru, nuvele şi schiţe, ePublishers.ro, Bucureşti, 2014, 98 p., O viaţă aproape obişnuită. Amintiri din viaţa unui pediatru, nuvele, ePublishers.ro, Bucureşti, 2015, 304 p.

 

După 1990 multe s-au schimbat şi în ce priveşte situaţia oamenilor din est/ sud-estul Europei, dar şi în optica vizavi de cum poţi să îţi faci un loc în viaţă, nu neapărat „acasă”. Sînt oameni care au fost nevoiţi să plece din ţară din diverse motive, economice sau de altă natură. Pentru fiecare însă acest drum are propria poveste. În ultimii ani am semnalat în această rubrică mai multe cărţi ale unor români plecaţi peste hotare, parte editate la Iaşi. Acum ne referim la o autoare pe care anul 1990 a găsit-o deja trăind în altă ţară.

Provenită dintr-o familie de generaţii de viticultori, Irinel Giurgea Kornbaum a plecat în anii 1970, şi, după ce a fost nevoită să facă din nou facultatea de medicină („calvarul facultăţii de medicină reluate” – cum îl descrie în deschiderea la O viaţă aproape obişnuită), lucrează ca medic pediatru la Lyon. A publicat, în timp, mai multe volume de versuri şi proză: Momente şi amintiri, apoi De la mici şi de la mari – versuri, şi Scara amintirilor, O viaţă aproape obişnuită şi New look. Amintiri din viaţa unui pediatru. La ultimele două ne vom referi acum. În aceste texte, scrie autoarea în deschiderea la New look… (începută cu o povestire de cînd lucra încă în România; de altfel se şi referă la căsătoria din interes şi un copil frumos făcut cu altcineva decît „urîtul”, dar bine situatul social soţ al unei doctoriţe), „rolul meu nu a fost de specialist, medic, ci de martor, sfătuitor, confident. Ceea ce povestesc, am trăit şi eu alături de eroi, aproape fără să vreau”.

Ca şi în primul text al primului volum, multe dintre amintiri (dată fiind şi specializarea autoarei, desigur) se referă la dorinţa oamenilor de a avea un copil şi diverse „variante”, mai mult sau mai puţin „ortodoxe” prin care ajung la asta. De altfel, autoarea, fără dorinţa de a face morală cuiva, scrie că a înţeles cum „fericirea în viaţă” pentru unii vine „dintr-o serie de combinaţii care-i fac pe alţii nefericiţi”. Dar, mai ales, sînt „poveşti” de viaţă de tot felul, despre destine umane, despre fericire/ nefericire, înţelegere, drame.

Citim, astfel, despre Mauricio, mexicanul de şaptesprezece ani şi franţuzoaica de 42 care îşi dorea cu disperare un copil, şi îl au împreună pe micul Mario, pe care, tatăl, plecat înapoi în Mexic, nu îl uitase, despre Chloé cea tatuată şi „copinii” – „taţii de pasaj” ai copiilor ei, Clementine, violată la 14 ani, şi copilaşul ei, sau Tino, de zece ani, şi „logodnica” lui portugheză de cincisprezece, care avea deja copil cu un altul, despre…

În cuvîntul cu care deschide O viaţă aproape obişnuită, autoarea scrie şi amintirile sale din Franţa, unde „am petrecut jumătate din viaţa mea”, dar „rădăcinile” îi sînt în copilărie, iar „evocarea acestui trecut” e o formă de terapie pentru ea. Ca urmare, multe dintre texte se referă la întîmplări şi persoane din România, din perioada evocată, dar nu numai, din satul Piscu (Piscu Corbului) – pe cînd „Tecuciul era oraşul cel mai apropiat” şi „centru de aprovizionare” pentru ea şi „domnişoara Maria”, prima sa croitoreasă, la părinţi, la Buciumeni unde se juca, pe atunci, cu George şi Georgică pe la grajduri, la porumbei… şi unde şi mai unde în lumea de poveste a copilăriei. Sau la Iţă (adică Mihăiţă) „ciufulitul”, colegul de bancă din clasa I-a primară… apoi Liceul Ortodox din Bucureşti, profesorii de atunci, Virgil, dr. Lupan cel supranumit „John Wayne”, venirea la putere a comuniştilor şi transformarea României în acei ani într-o ţară care „tremura de teroarea care bîntuia din cele mai mici cătune pînă în capitală”. Dar viaţa a mers, cum s-a putut, înainte. Astfel, citim despre examenul în care, ca o ironie a sorţii, este întrebată despre „chiaburi”, perioada de la Craiova, sosirea la Paris, pe 1 septembrie 1970 (şi binişor după jumătatea volumului) „primii paşi” în Franţa. Apoi, de aici, alt tip de viaţă, cu alte probleme, alţi oameni, dar şi cu sufletul acasă, la cei dragi, la locuri, colegi…

Dincolo de „subiectele” în sine, de amintirile dintr-o „viaţă aproape obişnuită”, de creionarea unui tablou şi al unor perioade, şi al modului în care se trăia, fie la noi, fie în Franţa, al schimbărilor prin care a trecut „lumea” autoarei, avem de a face şi cu un „condei” care e de urmărit, dacă e să ne luăm după aceste două cărţi.

 

Ernest Huşanu, Cînd plouă nu se cîntă Bach, prefaţă (Schiţe vesele şi triste. Ca viaţa) de Ioan Holban, Editura 24: ore, Iaşi, 2014, 206 p.

 

Amintirile poate că sînt felul nostru în care pictăm lumea, pe ceilalţi şi chiar pe noi înşine pe tabloul pe care îl păstrăm pe pînza sufletului nostru. Unii dintre noi aleg să re-deseneze frînturi din el, în cuvinte, pentru ceilalţi. Aşa a făcut, poate, şi Ernest Huşanu, care scrie ca un om care a văzut, dar a şi înţeles multe, la viaţa sa. Pe de altă parte, a fi medic înseamnă de multe ori să ai o poartă deschisă spre lumile multor altora care ajung la tine cu o suferinţă. Spun asta pentru că cele mai multe dintre „poveştile” din această carte au legătură cu asta, cu lumea aşa cum o vede un doctor. „În activitatea profesională – scrie autorul în Fetiţa buclucaşă – medicul devine deţinătorul şi păstrătorul unor detalii de viaţă ale pacientului”. Şi acestea, dar şi felul în care le reţine şi le înţelege, apoi le dăruieşte cititorului, unele mai aproape de specialitate, de profilul medical (O vecină dolofană, de pildă, şi problema anorexiei), altele despre diverse situaţii din viaţa de medic, unele mai amuzante sau mai amare (ca în Înghiţitorul de linguri ori în Plouă, plouă, domnule doctor!), altele zugrăvind mai degrabă felul în care era lumea „atunci”, cu relaţiile interumane/ sociale/ profesionale chiar (Moş Axinte sanitarul, Stagiu la pediatrie; sau … şi morţii vorbesc), ori despre medici faimoşi ai Iaşului de odinioară – ca profesorii Chipail ori Mihail Kernbach, sau despre eşuarea unor confraţi (cazul doctorului Frăţianu). Altele vorbesc despre oameni şi poveştile lor de viaţă sau de moarte (Nicoleta, o poveste amară, Marta cea frumoasă, şi, în alt registru, O dilemă profesională). Unele sînt întîmplări mai puţin legate de profesia de medic – Un nasture rupt şi o poveste de dragoste, sau despre persoane dragi – doctorul Iulius Iancu, din Cenaclul şi-a închis porţile ş.a., ş.a. Toate aceste texte au însă un „ceva” pe care autorul îl picură în cuvinte, pentru a chema cititorul la lectură.

Încheiem succinta semnalare cu un fragment din textul care dă titlul volumului: „Sînt în drum spre şukul (piaţa) din centrul Haifei. […] Sunetele unei viori mă surprind. […] Într-un colţ al pereţilor de ciment, în lumina încă tulbure a acelei dimineţi, un om cîntînd. Interpretează o Fugă de Bach, cu patosul şi temperaţia necesare. Desigur, e un maestro! Continui să ascult cu emoţie. Pentru Bach, pentru interpret. […] E în vîrstă? Nu pare. Privirea? Nu i-am putut-o prinde bine. Mi s-a părut tulbure. Pielea feţei e închisă la culoare. E un om necăjit? Desigur. Neajunsurile traiului său se cunosc după îmbrăcăminte. E trist? Nu mai pot lua în seamă decît ceea ce aud. Aş fi vrut să aflu mai multe, de ce cîntă Bach? De ce nu o melodie mai atractivă pentru trecătorii spre piaţă? Cine era acel om? […] A doua zi, cerul mai întunecat. Grăbesc paşii spre colţul unde găsisem, lîngă scări, pe interpretul de Bach. […] Unde o fi? Nu se aude nimic. Picăturile răzleţe se transformă într-o ploaie deasă şi seacă. Cînd plouă, nu se cîntă Bach!”

 

Gheorghe Vicol, Frunze de trifoi, tristih & senryu & haiku, cuvînt înainte (De la tristih la poezia în stil nipon): Valentin Nicoliţov, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2015, 160 p.

 

Despre Gheorghe Vicol am mai amintit în rubrica aceasta, anume despre cărţile sale pentru copii. De asta dată, paşii săi se îndreptă într-o cu totul altă direcţie – aceea a tristihurilor în stil haiku şi senryu, alegînd pentru prefaţare pe Valentin Nicoliţov, preşedintele Societăţii Române de Haiku, din Bucureşti.

(Prin secolul al XVIII-lea, Karai Hachiemon, cunoscut şi ca Senryū Karai, funcţionar guvernamental din zona Asakusa, pe lîngă Edo, azi Tokyo, a publicat un tip de poem în stil haikai, cum se numeau atunci, sub pseudonimul Senryu – s-ar traduce „salcie de rîu”. Stilul „a prins”. A fost numit senryu. Pe scurt, se acceptă că senryu e în general comic/ satiric, 5-7-5 „silabe”, ades cu teme din cotidian. Alţii spun că diferenţa haiku – senryu ţine de faptul că primul se referă la natură, al doilea la ce este uman/ natura umană.)

Caracteristica principală a acestui volum este că, deşi autorul îşi propune să respecte unele aspecte formale ale poemelor stil haiku/ senryu (mai ales numărul de „silabe”, 5-7-5), subiectele ne duc cu gîndul tot la lumea pe care a „construit-o” în cărţile anterioare, pentru cei mai mici dintre cititori (deşi „tonul” este mai degrabă pentru alt tip de lector) – florile, animalele, gîzele, natura şi locul nostru în natură. Uneori regăsim în aceste tristihuri adjective şi/ sau figuri de stil mai puţin adecvate cerinţelor liricii de sorginte niponă de acest tip (personificări, comparaţii ş.a.). De asemenea, se observă o aplecare şi spre epigramă, dar acest lucru poate şi ajuta, de multe ori, în cazul poemelor stil senryu. Sînt însă multe poeme care arată că Gheorghe Vicol poate scrie şi haiku şi senryu, că este, altfel spus, pe drumul potrivit şi în această „direcţie”.

Încheiem cu cîteva exemple de poeme senryu/ haiku semnate de Gheorghe Vicol cu care este posibil să ne mai întîlnim şi pe tărîmul liricii de sorginte niponă: „Teroare în vie –/ în veşmintele soacrei/ sperietoarea”; „Călugăriţe – / coboară printre dealuri/ precum toamna”; „Azil de bătrîni –/ doar şoarecii în papucii/ străbunicului”.

Revista indexata EBSCO