Feb 13, 2016

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Şocul vital, regenerator – Reconstituirea

Undeva, într-un orăşel de provincie, doi tineri absolvenţi de liceu (George Mihăiţă şi Vladimir Găitan) se încaieră după ce s-au îmbătat la o cîrciumă. Autorităţile promit să îi scape de pîrnaie în schimbul realizării unui film educativ pentru tineret – o reconstituire cît mai „realistă” a „faptelor imorale” săvîrşite – „ca să vază tot poporul unde duce alcoolul”[1]. „Regizorul” reconstituirii din film (ce se va termina tragic pentru unul dintre tineri) este cînd Miliţianul (Ernest Maftei), cînd Politrucul (Ştefan Moisescu), cînd Operatorul (Niki Wolz) – totul sub atenta supraveghere a Procurorului (George Constantin), vedeta locală.

Personajul zurbagiului Vuică[2] (interpretat de Mihăiţă) este total neadaptat la sistem. Nu pare să aibă un domiciliu stabil, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, un parazit, un coate goale şi o haimana. Este un „cîine de pripas”, un „nebun pentru (întru) libertate” – „soluţia a doua a ieşirii dintr-un univers concentraţionar” (Nicolae Steinhardt). Autorităţile l-ar putea oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar „le scapă”. Pentru că e slobod la gură şi dă glas celor mai primejdioase anecdote, pentru că nu ştie ce-i respectul şi toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte şi rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu şi le pot îngădui, e singurul personaj liber, liber, liber al Reconstituirii. Şi, la final, tocmai el va fi răpus – chiar dacă indirect – de sistem. Ori asta nu i se putea ierta lui Pintilie. (Nicolae Ceauşescu: „Reconstituirea critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sînt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real[3]. ?i pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni[4].”)

Puţin spaţiu media ocupă, în România (de dinainte sau de după 1989), personajul Profesorului (Emil Botta) din Reconstituirea. „Micile sale gesturi sugerează tensiunea înfruntării lui cu procurorul ori patetica neputinţă de a stăvili proliferarea răului” (George Littera). De neuitat ultimul cadru în care apare în film: după ce a vomitat crema de mandarine pe care o pronunţă silabisit („O-rien-tal”) şi o consumă exagerat, este luat şi dus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină. Din ordinul Procurorului, care – aflăm de la agramatul Miliţian – e „pînea lui Dumnezeu”. I se vede numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutînd – împietrit şi absent – să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie – nu atît pentru infractori „de drept comun”, cît mai ales pentru cei – asemenea Profesorului – „indezirabili” politic.

„Consider că şocul Reconstituirii este un şoc vital, regenerator, că el este preludiul altor şocuri, care vor înlocui un cinematograf al mistificării printr-un cinematograf fidel, în mod fanatic fidel adevărului…” – afirma Lucian Pintilie la începutul anilor 70. Ceea ce a urmat – pînă în 1989 – a fost nu atît „un cinematograf fidel adevărului”, ci o serie de momente de cinema-şoc, oarecum izolate. Fidele „în mod fanatic” adevărului”, au fost adesea difuzate cu parcimonie sau total interzise. Ele se numesc: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, 100 lei, Filip cel bun, Cursa, Mere roşii, Ilustrate cu flori de cîmp, Ediţie specială, Proba de microfon, Vînătoare de vulpi, Casa dintre cîmpuri, Duios Anastasia trecea, O lacrimă de fată, Croaziera, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Sfîrşitul nopţii, Fructe de pădure, Faleze de nisip, Baloane de curcubeu, Pas în doi, Moromeţii, Iacob, Secretul armei secrete. O bună parte din ele aveau să fie izvoare de inspiraţie pentru cineaştii din Noul Cinema Românesc de după anul 2000.

 

 

 

[1] Indicaţiile Miliţianului: „Cum a fost cu băutura trebui să le arătăm. Să fie iezact (sic!) cum a fost. Bunăoară: ai spart paharu? Spargi paharu! Ai cântat? Cânţi, tovarăşe! Sâfonu! Ai spart sâfonu, spagi sâfonu! Numa că, fii atent, auzi? Mie să nu-mi imiţi, adică să te faci! Spargi sâfonu cu tot sufletu! Da’ nici să nu urli ca nebunu aici! Da’ nici prea molatici să nu fiţi! Mie să-mi faci iezact ca-n viaţă. N-ai făcut ca-n viaţă, mi-ai strict pelicùla! Să faceţi aşa cum spunem noi! Că aici sunt banii statului! Ăsta-i film educativ. Are un rost! O să vină poporu la club să tragă concluzia, să vază unde duce alcoolu’. Păi ce facem aici, ne jucăm? Aici e pelicùlă, e banii statului! Cum e omul la beţie? Omul la beţie e cu chef. Alcoolu’ provoacă veselie. Aşa-i omul la beţie!”

[2] Vuică îl anticipează pe Mitu din Terminus Paradis – filmul lui Lucian Pintilie din 1998.

[3] Acelaşi Nicolae Ceauşescu avea să critice filmul lui Dan Piţa, Faleze de nisip, tot pentru că nu redă „realitatea”, ci „neghina, putregaiul din pădure”. Puştiul din filmul lui Piţa, la fel ca Vuică din Reconstituirea, nu exprima „dragoste faţă de muncă, faţă de partid şi de patrie, faţă de socialism”.

[4] La finalul Reconstituirii iese de pe un stadion însuşi „boborul”. După înfăţişare şi purtări ai zice că ies cu toţii (suporteri ai echipei locale de fotbal) din rărunchii pământului, din subterană. Ei sunt cei care, fără nicio oprelişte, au ajuns să populeze ecranul TV pe care – fiindcă în România exista pe vremea aceea doar un singur canal de televiziune, un singur partid politic la conducere – vedem că scrie cifra 1. Astăzi nu mai stă nimeni să numere posturile de televiziune, însă uniformizarea (prin vulgaritate şi coborârea de nestăvilit a pragului decenţei) e generală. Această masă brută „însetată de sânge” îl ovaţionează, slugarnic, pe Procurorul însoţit de secretarul de Partid.

Revista indexata EBSCO