Feb 13, 2016

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – Crăciun cu Bolshoi

Am ajuns la Viena spre seară. Am luat taxiul pînă la hotel (unul central, de patru stele, chipurile!), ne-am refrişat, am împodobit un brăduţ (era 23 decembrie!) şi am plecat spre spectacolul-concert al celebrului Bolschoi, în sala principală de concerte a Vienei. Teatru mare, impunător, cu multe garderobe şi scări, cu un bufet bine-venit (acesta din urmă, un punct de atracţie serios, şi frecventat, înainte de spectacol; am regretat iarăşi, după ce am văzut bufetele teatrelor din Oslo, că la noi a dispărut acest frumos obicei: al prelungirii discuţiilor despre spectacol, la bar).

Bolshoi Don Kosaken, ceea ce vedeam în ajunul ajunului Crăciunului, beneficia de aportul multor solişti vocali formidabili, dar şi al unor dansatori care îşi etalau virtuozitatea în celebrele mişcări căzăceşti, spectaculoase. Reprezentaţia beneficia şi de proiecţii pe fundal, uneori redundante, alteori – oportune. Reacţia sălii – mai mult decît bună. Publicul includea, pe lîngă localnici, mulţi ruşi şi moldoveni care lucrau în capitala Austriei (rîndul din spatele nostru vorbea numai româneşte).

În prima parte, cîntăreţii erau aşezaţi ca un cor, pe două rînduri, din care se desprindea cîte unul, îşi făcea numărul la rampă şi se-ntorcea la loc. Era şi o prezentatoare care vorbea germană şi elucida publicul asupra titlului lucrării şi a numelui solistului (cam trăgea de timp, venind mereu din culise, pînă la microfon). Un cîntec de sezon, în limba germană, era cîntat şi de spectatori, dirijaţi de un domn sobru, cu codiţă. Valsul lui Şostakovici (cîntat doar la baian!) a avut un succes previzibil – fiind ştiut feelingul vienezilor pentru acest gen muzical. În treacăt fie spus, acest minunat vals, riscă să se banalizeze prin ubicuizare…

La un moment dat, inevitabil, reprezentaţia era pîndită de monotonie, cu toate eforturile de ecleraj şi coregrafie cvasi/acrobatică. Şi chiar dacă, după pauză, interpreţii îşi schimbaseră costumele. Chiar şi instrumentiştii (mi s-a părut că suna remarcabil orchestra aceea alcătuită din numai cinci muzicanţi! Părea o orchestră de amploare, toate partidele fiind reprezentate în cele cinci instrumente!).

Dirijorul, infatigabil, a dat din mîini cu folos, peste două ore: era un om în vîrstă, chel, dar (cum am mai spus) cu o nostimă codiţă alcătuită din firele de la spate. Am crezut că el e fondatorul ansamblului: nu, acesta a apărut  spre final, a cîntat la baian şi a spus două glume. Senzaţia mea era că băuse puţin. Dar cum zicea cîndva Boris Elţîn, nu-i rus să nu fie născut din votcă…

Sala nu era ideală pentru spectacole, dar nici nu era o sală de teatru, ci doar una de concerte. Decoraţia parcă abunda în foiţă de aur, frizînd kitschul. Interesant, spectatorii nu ocupau doar fotoliile paralele cu rampa, ci şi pe cele aşezate lîngă pereţii sălii – deşi arhitectura sălii nu era  elisabetană.

Şi ca să vedeţi ce mică e lumea: cînd am ajuns în cameră, la hotel, am dat drumul televizorului – era un concert de ajun de Crăciun, înregistrat… în aceeaşi sală! Şi-n plus, cînta în limba română o solistă din Republica Moldova.

Am băut un whisky adus din ţară, în faţa ferestrei, şi nu-mi venea să cred că străzile sînt atît de pustii, în centrul Vienei, la ora 23, în ajunul ajunului Crăciunului…

Revista indexata EBSCO