Feb 13, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Cum să-ţi pierzi busola

Derutant, exotic şi învăluitor precum vălurile Şeherazadei, romanul Boussole al scriitorului francez Mathias Enard, apărut la rafinata editură Actes Sud (2015), demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că francezii au rămas nu doar cititori pasionaţi, ci şi că, în ciuda frecventelor lamentaţii privitoare la calitatea lecturii, ei cel puţin nu se tem de textele complexe, ba chiar savante, cum e recentul cîştigător al rîvnitului Premiu Goncourt. Foarte pe scurt, acest roman care nu e aşa (are aproape 400 pagini) este povestea unei insomnii de şapte ore şi a unei încercări de a răspunde la întrebarea: ce este orientalismul ?

O problematică extrem de delicată în contextul actual, dar întru totul familiară autorului (n. 1972), specialist în culturile şi limbile arabă şi persană, traducător şi scriitor cunoscut în Franţa şi Spania. E drept însă că abia Zone (2008) avea să-l aducă în prim-planul actualităţii literare pe acest proustian levantin, care îndrăznea să producă o frescă de 500 pagini alcătuită dintr-o singură frază! O lungă şi pasionantă călătorie în jurul Mediteranei, cu evocarea războaielor trecute şi prezente, un volum deja premiat cu două distincţii importante. Naraţiunea următoare, Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants (Actes Sud, 2010) confirmă gustul autorului pentru erudiţie şi epopei moderne. De altfel, în decursul unuia din interviurile oferite după anunţarea laureatului Goncourt 2015, Enard, neobosit călător prin Liban, Siria sau Turcia, şi-a reînnoit declaraţiile de dragoste faţă de Orient, justificîndu-şi astfel pasiunea: „Există o adevărată frumuseţe în limba arabă, în civilizaţia arabă, în lumea arabă în general. Am trăit dintotdeauna unii lîngă alţii.” Continuîndu-şi pledoaria ad-hoc, scriitorul a susţinut că „Europa e dornică de Orient” şi că e nevoie de un respect reciproc, de o împărtăşire şi o înţelegere între aceste două lumi. Distincţia dintre Orient şi Occident este una falsă, în viziunea lui Enard, care a concluzionat afirmînd că „există întotdeauna ceva din celălalt în noi.”

Boussole e un roman încă mai ambiţios, mai erudit şi mai reuşit decît celelalte. Fondul inspiraţiei e acelaşi, dar provocarea devine pur intelectuală, metafizică aproape. Să fie orientalismul o invenţie a Occidentului, aşa cum s-a spus? Şi, de fapt, unde începe Orientul? La Viena? ?i care ar fi contururile sale, unde se opreşte el? Iată cîteva din întrebările care îl bîntuie pe narator, tînărul muzicolog austriac Franz Ritter. Ba chiar îl bîntuie în asemenea măsură încît îi fură somnul, iar căutarea răspunsurilor se întinde de la ora 23,10 pînă la 6 dimineaţa. O insomnie muzicală şi orientală, cu accente de Lawrence Durrell, prin care trece adesea umbra unei iubite, Sarah, o tînără universitară ce l-a însoţit adesea în peregrinările sale, relaţie fierbinte punctată de numeroase controverse intelectuale.

Divagaţiile sale nocturne îl conduc de la magnificele ruine ale Palmyrei – dureros încercate de furibunda violenţă din zilele noastre –, prin tainicul Alep şi opulentul Istanbul, pe urmele unor Heine, Wagner, Bizet, Balzac, Kakfa, pînă la un anume Frédéric Lyautey, iranolog din vremea Revoluţiei islamice. Orientul este poate, pentru Enard „un vis de rumi”, dar mai presus de toate, este o fabuloasă transhumanţă.

Naratorul îşi construieşte cartea după modelul civilizaţiei mult iubite. Boussole respiră în arabescuri şi ondulează după amintirile şi gîndurile lui Ritter, care amestecă anecdote universitare cu reminiscenţe de lectură, cu sinistrele ecouri ale luptelor ce devastează Siria contemporană, dar şi cu analize şi comentarii de mare fineţe ale operei lui Liszt sau Hammer-Purgstall. Iar peste toată această erudiţie preţioasă pluteşte opiul, nelipsitul tovarăş oriental, despre care aflăm că se numea nepenthes în Antichitate, şi că vrăjit-o şi pe frumoasa Elena din Troia înainte de a-i delecta pe Théophile de Gautier, Pierre Loti sau Jacques Fontelroye. Drept e că – iar comentatorii nu s-au sfiit s-o sublinieze – încîlcita istorisire e uşor sufocantă prin cumulul excesiv de detalii şi informaţii, din fericire dinamitată din cînd în cînd de accelerări binevenite. Una peste alta, e un tur de forţă narativă condus cu mînă de maestru, un fluviu puternic şi dens. Oricum, cititorul şi-a pierdut demult busola înainte de a mai apuca să se întrebe la ce se referă titlul romanului: la busola musulmanului, cea care indică Meca şi care e reprodusă pe covoraşele de rugăciune? ori la cea a lui Franz Ritter însuşi, cumpărată în casa lui Beethoven din Bonn, şi despre care ni se spune că mai curînd „dezorientează”? Cert e că ne lăsăm debusolaţi cu încîntarea pe care doar poveştile cu har o pot provoca…

 

”[…]smerenia vieţii nomade este una din imaginile cele mai puternice ale Islamului, marea renunţare, despuierea de ţoalele mundane în goliciunea deşertului — această puritate, această singurătate mă atrăgeau şi pe mine. Voiam să-l întîlnesc pe acel Dumnezeu atît de prezent, atît de natural încît umilele sale creaturi, în nevoinţa lor deplină, îşi spun «cîinii lui Dumnezeu». Două viziuni se opuneau alene în mintea mea: pe de o parte, lumea celor O mie şi una de nopţi, urbană, minunată, foşgăitoare, erotică şi, de cealaltă parte, lumea ”drumului spre Meca”, a vidului şi a transcendenţei; Istanbulul însemnase pentru mine descoperirea contemporană a celei dintîi – speram ca Siria să-mi permită nu doar să regăsesc, pe străduţele cu nume încîntătoare din Damasc şi din Alep, reveria şi dulceaţa senzuală a Nopţilor, ci şi să întrevăd, în deşert de astă dată, lumina aviceniană a Totului.”

 

Simona Modreanu

Revista indexata EBSCO