Feb 13, 2016

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Apologia sau despre arta oratorică

În cultura romană elocinţa era considerată idealul către care tindea omul cultivat. Unul dintre străluciţii oratori din secolul al II-lea d.Hr. a fost Lucius Apuleius, care a transpus elocinţa baroului în proză artistică expresivă, el fiind cunoscut îndeobşte pentru romanul Măgarul de aur/Metamorfozele. Născut în jurul anului 125, într-o familie bogată din Madaura, nordul Africii, Apuleius din  tinereţe era preocupat de filosofie, iar locul cel mai potrivit împlinirii aspiraţiilor sale nu putea fi decît Atena, acolo unde i-a studiat pe Platon şi Aristotel, declarîndu-se totdeauna ca fiind un platonician, preocupările sale anunţînd strălucitoarea şcoală neoplatonică din veacul următor. Era preocupat de misticism, se iniţiase în toate misterele religioase, un ecou va fi şi scrierea amintită, căutînd liniştea fizică şi morală, în ciuda faptului că era  mare amator de călătorii întreprinse pentru a cunoaşte cele ale naturii, ca şi pe cele ale spiritului. Pentru contemporani Apuleius era un neîntrecut orator, vestit pentru eleganţa şi armonia vorbelor sale, pentru varietatea talentelor, pentru preocupările de magie, dar şi pentru frumuseţea sa, acestea două din urmă putîndu-i fi fatale. A scris mult, şi nu doar literatură, ci şi lucrări de filosofie şi oratorie. Una dintre celebrele cărţi de oratorie prin care încerca să-şi dovedească nevinovăţia într-un proces era o convingătoare pledoarie, recent apărută şi în limba română: Apologia (Despre magie); Despre doctrina lui Platon (cartea a III-a); traducere, note, comentarii şi îngrijire ediţie: Maria Genescu, Bucureşti, Editura Herald, 2016. Apuleius compare în faţa tribunalului condus de Maximus Claudius, proconsul al Africii, pentru a se apăra în faţa acuzaţiilor de magie aduse de Sicinius Emilianus, fostul cumnat al soţiei sale, or Legea celor XII table condamna vrăjitoria cu pedeapsa capitală…

Într-una din călătoriile sale în nordul Africii, Apuleius se îmbolnăveşte, rămîne un timp în casa unor cunoscuţi unde îl vizitează Pontianus, care îl invită să aştepte să-şi revină în casa mamei sale, Emilia Prudentilla, o văduvă foarte bogată, mai în vîrstă, cu care Apuleius se va căsători, stîrnind furia rudelor fostului soţ, care l-au acuzat pe Lucius Apuleius de magie, cu ajutorul căreia şi-a fermecat binevoitoarea gazdă. Calomniile rostite de Sicinius Emilianus, „un bătrîn aiurit, de o obrăznicie ieşită din comun”, puteau să-i aducă o gravă condamnare, aşa încît Apuleius, considerîndu-se nevinovat îşi construieşte o convingătoare apărare întemeiată pe adevărul faptelor, pe valorile filosofiei şi pe o încîntătoare elocinţă, despre care avea să scrie şi Augustin în Despre Cetatea lui Dumnezeu: „Există însă o cuvîntare deosebit de amplă şi foarte judicios argumentată a acestui filosof platonician prin care el se apără, respingînd acuzaţia practicării magiei, ca străină de concepţiile sale”. Pledoaria lui Apuleius va fi mai bine înţeleasă dacă va fi privită în mai amplul context a ceea ce s-a numit A Doua sofistică; dacă prima sofistică a fost a celor din Grecia presocratică (Protagoras, Prodicos, Critias, Antiphon Sofistul, Hippias din Elis, Callikles), A Doua sofistică apare în Imperiul roman, în secolul al II-lea d.Hr., în timpul împăraţilor Hadrian, Antonin Piosul şi Marcus Aurelius. De multe ori forma lua locul fondului, prima spectacolul, dar pentru retorii profesionişti discursul era un bun prilej de a dovedi erudiţie, uşurinţă de a trece de la un domeniu la altul, dar nu mai puţin arta de a stăpîni discursul, nelipsit de forţă persuasivă. Apuleius aprecia mult şcoală sofistă greacă, îi aminteşte deseori, în Florida, pe Protagoras sau pe Hippias, alteori se compară cu iluştri înaintaşi, amintindu-le concetăţenilor cum „s-a exersat” în varii domenii, ilustrate de Empedocle, Platon, Socrate, Xenocrate, Xenofon sau Epicharmos.

Discursul de apărare al lui Apuleius este orînduit în jurul celor opt capete de acuzare, fiecare cap de acuzare fiind ca un proces în sine, ceea ce îngăduie şi lectura fragmentată. Pledoaria începe cu captatio benevolentiae, binecunoscutul mic excurs menit să cîştige bunăvoinţa completului: „Aşadar, eu cred de cuviinţă ca om a cărui onoare este neatinsă, să nu atac fondul cauzei mele decît după ce voi respinge toate calomniile. Căci, nu sînt eu singurul ce trebuie apărat aici. Mai întîi, eu trebuie să apăr filosofia şi demnitatea acesteia, respingînd cea mai măruntă admonestare la adresa ei şi, în egală măsură, orice acuzaţie criminală i s-ar aduce”. Apărarea filosofiei nu era un artificiu oratoric, abil mînuit de un cunoscător şi practicant al filosofiei; apărînd filosofia, Apuleius îşi apăra propria reputaţie; la acea vreme mulţi „propovăduitori” se prezentau prin tîrguri şi oraşe ca fiind filosofi, aşa-numiţii „filosofi-cerşetori” al căror avut se limita la o straiţă şi un toiag. E drept că şi Apuleius a călătorit mult, dar a făcut-o pentru a cunoaşte cultele de misterii, nicidecum pentru a se îmbogăţi, beneficiind de o frumoasă moştenire părintească. Dar nu era singura acuzaţie gravă; o alta privea frumuseţea sa şi faptul că vorbea cu egală eleganţă greaca şi latina, el apărîndu-se prin punerea în acord a „înfăţişării exterioare fermecătoare” cu corectitudinea comportamentului, iar în privinţa elocinţei aminteşte anii consacraţi exclusiv „studiului literaturii, dispreţuind orice alte plăceri şi distracţii, pînă la vîrsta bărbăţiei din prezent”. „Da, sînt un foarte bun vorbitor, continuă Apuleius, pentru că nu am făptuit nimic rău şi pentru că nu rostesc niciun cuvînt de care să nu pot da socoteală, în mod deschis, în faţa tuturor!” În pledoaria sa el elogiază virtutea, cumpătarea, sărăcia, echilibrul perfect între ceea ce îţi doreşti şi ceea ce poţi avea, dorinţa de a dobîndi un bun renume, modestia: „Aşadar, gîndiţi-vă cît m-am simţit de măgulit cînd mi-aţi spus, voi crezînd că mă insultaţi, că singura mea avere este o straiţă pusă într-un toiag”.

Apuleius se apără şi de acuzaţia, am amintit deja, extrem de gravă în epocă, anume că ar practica magia, acuzaţie pe care o aseamănă unui foc de paie care pe cît de repede se stîrneşte pe atît de grabnic se stinge; dacă mag înseamnă sacerdot „ce crimă reprezintă faptul de a fi preot, adică ce e rău în a cerceta, a cunoaşte, a înţelege rînduiala ceremonialelor şi de aducere a sacrificiilor ce se bazează pe dreptul religiei?” Credinţa în divinitate, cultul zeilor, ştiinţa evlaviei cinstită în vechime de Zoroastru şi Oromaz erau tămăduitorii sufletului. Sigur, Apuleius nu omite să amintească voita confuzie asupra cuvîntului magician, de multe ori văzut ca persoană care obţine orice prin descîntec şi vrajă. Doar aşa îşi explicau acuzatorii lui Apuleius faptul că Emilia Pudentilla, văduva extrem de bogată, a pus capăt văduviei pentru a se căsători cu un bărbat mai tînăr. Cum se putea petrece aşa ceva decît prin…magie?! „L-aţi auzit toţi cînd spunea, (Emilianus – n.n.) minţind cu neruşinare fără egal, că Pudentilla n-a avut niciodată gînduri de măritiş, că singur eu am cutezat ca prin boscoane şi prin licori veninoase, să pîngăresc acest soi de virginitate a văduviei ei”. Exista şi o scrisoare în care văduva îşi chema fiul acasă: „Apuleius este un adevărat vrăjitor, am fost fermecată de el. Ei bine, da, îl iubesc; vino acasă repede, cît mai sînt încă în toate minţile”. Reaşezată în context, afirmaţia Emiliei Pudentilla este recunoaşterea farmecului lui Apuleius şi o dovadă că după trista singurătate de 14 ani era îndrăgostită. Demonstrînd că toate acuzele sînt calomnii inventate de Emilianus, Apuleius enumeră calităţile artei oratorice, aşa cum o practica Avitus, cu sobrietate, patos, impetuozitate, dialectică, concizie şi bogăţie de idei. Aşa şi-a apărat şi el cauza, ba mai mult a apărat onoarea filosofiei „care mi-e mai scumpă decît însăşi viaţa, nu i-am adus nicio atingere prin faptele mele ci, dimpotrivă, i-am arătat un respect mai presus de orice”.

Volumul recent apărut se încheie cu cartea a III-a din Despre doctrina lui Platon, o lucrare cu caracter didactic, dar nu aleasă aici întîmplător; filosofia se ocupă de natură, de morală şi de arta oratoriei; sînt consemnate trăsăturile artei oratoriei, principii ale argumentaţiei şi persuadării, contraindicaţii, totul sub semnul învăţăturii lui Cicero: forma să nu preceadă fondul. Pierderea dreptei măsuri va duce la declinul şi apoi la lunga perioadă de uitare, întregul Ev Mediu, a artei oratoriei, a retoricii. Apologia lui Lucius Apuleius este nu doar o convingătoare pledoarie, ci şi o încîntătoare dovadă a artei oratorice, un exemplu al discursului bine articulat, al armonioasei îmbinări între comentarii la Platon şi versuri din Homer, Vergiliu sau Q. Ennius. La confluenţa gîndirii şi acţiunii, arta oratorică, admirabil ilustrată de Lucius Apuleius, este expresia artei de a trăi. Plăcerea lecturii volumului apărut recent la Editura Herald este sporită de frumuseţea traducerii, cît şi de amplul cuvînt înainte, de bogatele note şi comentarii, toate datorate doamnei Maria Genescu. Reamintesc aici doar cîteva dintre titlurile asupra cărora a vegheat cu aceeaşi acribie şi dăruire intelectuală: Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos, Cartea egipteană a morţii, Despre Isis şi Osiris, Magia spirituală şi angelică.

Revista indexata EBSCO