Feb 13, 2016

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – A umbla ca Vodă prin (sau în) lobodă

În cunoscuta expresie a umbla ca vodă prin (sau în) lobodă, vodă este prima parte, folosită adesea independent, a cuvîntului voivod, care provine din dacicul veitvods = martor, de care ne-am ocupat nu de mult. Iar loboda derivă din perfectul verbului laubjan = glauben = a crede, cuvînt de asemenea important în economia limbii dacice, avînd o familie bogată, cu numeroase încrengături, cum vom vedea în continuare.

Înţelesul expresiei ar fi prin urmare, potrivit acestei ipoteze, a umbla ca martorul în spaţiul credinţei sale sau printre cei de o credinţă cu el. În DEX expresia, sub forma a se plimba (sau a umbla) ca vodă prin lobodă, e glosată astfel: a umbla fără grijă (dîndu-şi importanţă). Despre precizarea din paranteză aş spune mai curînd: conştient de importanţa lui, fiindcă voivodul nu e un martor oarecare, ci martorul prin excelenţă al credinţei creştine din perioada grea a persecuţiilor şi mai tîrziu a primejdiilor care-l pîndeau la tot pasul din partea migratorilor idolatri care-l dispreţuiau pentru religiozitatea lui fermă, pentru ei ciudată, ostilă şi ofensatoare. În aceste condiţii de prigoană şi nimicire a băştinaşilor creştini ce refuzau să se închine la idolii cuceritorilor păgîni, martorul-voivod este un (cel puţin virtual) martir, cum de altfel ne arată limpede evoluţia semantică de la lat. martyr la martor sau martur din română. Mucenicia exemplară a lui vodă în cadrul comunităţii sale spirituale e de natură să explice aşadar conştiinţa unei importanţe reale, pe care mai degrabă şi-o capătă pe merit decît şi-ar da-o el însuşi cu infatuare.

Rămînînd la definiţia din DEX, este perfect explicabil umblatul fără grijă în spaţiul credinţei sau printre credincioşii care-l susţin şi îl ocrotesc pe vodă. Cînd am vorbit pentru prima dată despre voivod în acest serial, am pomenit expresia memorabilă folosită în Maramureş (şi rostită de văduva fruntaşului ţărănist martir Ilie Lazăr): aici toţi suntem voivozi. Altfel spus, toţi credincioşii se recunosoc în voivodul lor, se identifică cu el şi ajung efectiv voivozi ai credinţei şi în acelaşi timp robi (din laubs = credincios) ai aceleiaşi credinţe, aşadar deopotrivă robi şi voivozi. Cum să nu umble în sigurannţă, adică „fără grijă”, voivodul în spaţiul credinţei pe care o proclamă şi printre credincioşii care-l apără şi îl urmează îndeaproape, într-o preumblare care ne trimite la o altă expresie, anume a umbla în faţa lui Dumnezeu, adică a te comporta şi a te raporta la El.

În limbajul popular, a umbla mai înseamnă şi astăzi a intenţiona, a fi gata, a se folosi de, ca în recomandarea morală de a nu umbla cu miniciuni.

Preumblător în adevărul credinţei al cărei martor calificat şi recunoscut este, vodă se poate mişca în siguranţă, fără şovăire, fără grijă, neclătinat, nebălăbănit (foarte probabil din bi laubjan).

Pasajul cel mai concludent pentru a lămuri legătura indisolubilă dintre mărturia (gurii) şi credinţa (inimii) cuprinse în expresia a umbla ca vodă în lobodă o găsim în Romani, cap. 10, care tratează despre iudeii căutători ai dreptăţii din faptele legii, iar nu din „sfîrşitul legii”, care este Iisus Hristos.

Ştim că din preaplinul inimii grăieşte gura. Mărturisirea şi credinţa merg mînă în mînă: „Dar ce zice Scriptura? Aproape este de tine cuvîntul, în gura ta şi în inima ta, adică: Cuvîntul credinţei, pe care-l propovăduim” = hoc-est, verbum fidei, quod predicamus = that-ist vaurd galaubinais, thatei merjan (Romani 10,8).

Pe lîngă verbul galaubjan (a crede), am subliniat şi verbul merjan, care înseamnă a propovădui. Nu pot să nu atrag atenţia că el este prezent, deloc întîmplător, în numele voievodului muntean al descălecării, Thocomerius, pentru că, fiind martorul credinţei pe care o proclamă sus şi tare, nu poate să nu fie de asemenea propovăduitorul ei.

Învăţătura Apostolului din Epistola către romani continuă precum urmează, marcînd precis drumul de la mărturia credinţei pînă la mîntuire: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe El din morţi, te vei mîntui” (10,9). Este aici evidenţiat din nou un adevăr fundamental al evangheliei şi totodată însuşi (cum să-i spunem?) „mecanismul” mîntuirii, anume că mărturisirea gurii izvorăşte din credinţa inimii. De aceea, repet, vodă (martorul) umblă fără grijă în lobodă (credinţă). În sfîrşit, în încheierea expunerii sale doctrinare, Aposolul consolidează legătura dintre cele două modalităţi (organe, funcţii) prin coordonarea cărora creştinul dobîndeşte mîntuirea: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire” (10,10).

Am ajuns astfel inevitabil la nevoia de a desluşi sub aspect etimologic spaţiul credinţei în care se situează din plin expresia noastră. Să vedem în continuare bogata familie de cuvinte a robului (provenit din laubs), cuvînt care face parte din ceea ce se cheamă fondul principal lexical al unei limbi. Iradierile dacicului laubs aruncă lumini asupra slobozeniei, asupra călugăriei şi asupra altor cuvinte şi expresii dintr-o zonă incertă, în care încercările de a le stabili originea fie au eşuat, fie nu au reuşit să fie prea convingătoare.

Avem mai întîi (în ordinea alfabetică a includerii în dicţionare) substantivul laubeins (cu compusul galaubeins) = Glauben = credinţă, încredere, în Matei 9,22, unde Iisus o linişteşte pe femeia cu scurgere de sînge, speriată de îndrăzneala pe care şi-o luase din disperare, şi o asigură că se va face sănătoasă: „Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mîntuit” = fides tua sanavit te = galaubeins theina ganasida thuk.

Cîteva versete mai încolo redă vederea celor doi orbi aduşi la El: „Atunci s-a atins de ochii lor zicînd: După credinţa voastră, fie vouă” = secundum fidem vestram = bi galaubeinai iggqarei. Cuvîntul e folosit cu o frecvenţă destul de mare pentru a fi reţinut de vorbitori şi moştenit de posteritate. De la acest bi laubeinai s-ar putea să se fi ajuns la bălăbănire, fie cu sensul de înfruntare (eventual interconfesională), fie cu acela de îndoială în credinţă, care ne face să ne bălăbănim. Şi ne putem întreba, de asemenea, dacă nu cumva tot ecouri ale aceleiaşi preţioase credinţe ce trebuie permanent întreţinută sunt cuvinte ca pîlpîiala şi pîrpăleala, folosite cu privire la flacăra credinţei ce tremură în candelă. Căci ce ţine nestinsă lumînarea care pîlpîie în bătaia vîntului dacă nu credinţa celui ce o poartă?

În laţul contextelor de apariţie a cîte unui cuvînt de bază precum laubeins putem prinde mai multe păsări deodată, ca bunăoară în Tit 1,6, unde galaubeins are funcţie adjectivală = gläubig: „Dacă este cineva fără de prihană, bărbat sau femeie, avînd fii credincioşi” = barna habands galaubeina = filios habens fideles. Să ne amintim că Tit fusese trimis de Apostolul Pavel să îndrepteze ce mai era de îndreptat la Creta şi să aşeze preoţi prin cetăţi, după rînduială. Fidelitate aici, adică în dacică galaubeins, se cere copiilor episcopului, pentru care Ulfila recurge la un împrumut din latină: aipiskaupus preia întocmai pe episcopus. M-am oprit la acest cuvînt, care este în realitate acelaşi în latină şi în dacică, pentru a anticipa astfel sintagma piscul voivod, publicată de Haşdeu în Cuvinte din bătrîni. Alăturarea piscului cu voivodul nu este altceva decît o glosă pentru cuvîntul al doilea, ce se încarcă semantic cu atributele prelatului. Aceasta a putut fi o primă demnitate pe care a dobîndit-o martorul voivod, ulterior ajungîndu-se la asumarea răspunderii de conducător militar, sens pe care l-au preluat apoi şi slavii de la români. Asupra piscului voivod vom reveni, desigur.

Să reluăm deocamdată pasajul de mai sus, oferind de astă dată şi versiunea lui dacică în întregime, spre a prinde în laţ şi alte cuvinte autohtone nerevendicate pînă acum de dacologi, cum sunt banul şi coana (sau cucoana), care provin evident din aba (cu acuzativul aban) care este lat. vir, şi respectiv qens, care este lat. mulier, uxor.

Totodată putem vedea astfel că dacismele nu sunt elemente răzleţe şi rare, ci consituie o prezenţă masivă şi compactă: jabai was ist ungafairinonds (integer), ainaizos qenais aba barna habens fideles = unius femine maritus, filios habens fideles (Tit 1,6). Cît despre barna (copiii), cuvîntul ne trimite la vrednicul voivod Barnovschi, ce va domni peste veacuri în Moldova.

Tot în Matei 9, unde am văzut-o pe femeia care s-a vindecat atingîndu-se de haina lui Iisus şi căreia Mîntuitorul i-a spus: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta (galaubeins thina) te-a mîntuit”, apare din nou tulpina laub = credincios (din care provine robul) întîi cu funcţie verbală, apoi ca substantiv, cîteva verste mai încolo, cînd redă vederea celor doi orbi aduşi la El: „Credeţi (galaubjats) că pot să fac în aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne. Atunci s-a atins de ochii lor zicînd: După credinţa voastră (bi galaubeinai iggkis), fie vouă!” (Matei 9,28 – 29).

Examinînd contextele în care apare laubs, cu compusul său galaubs, aflăm un sens extrem de interesant pentru funcţia adjectivală, anume acela de „preţios, vrednic de cinste”, ceea ce conferă expresiei de la care am pornit expunerea noastră ( a umbla ca vodă prin lobodă) o nouă şi importantă valenţă justificativă. Iată pasajele în care cuvînul e folosit cu această preţioasă accepţie: wertvoll, kostbar: „Nu are olarul putere peste lutul lui ca din aceeaşi frămîntătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” = ni habaith kasja valadufni thahon us thamma samin daiga taujan sum du galaubamma kasa, sumuth-than du ungalaubamma = facere unum ad pretiosum vas, alterum autem ad non-pretiosum (Romani 9,21). Am reprodus întregul verset în dacică (şi parţial în latină) pentru a strînge în treacăt o mică şi preţioasă recoltă de adiacenţă. Împunîndu-se în română cuvîntul latin pentru vas, celălalt cuvînt al simbiozei, dacicul kas (vas, cadus, lagoena) ni s-a păstrat doar în onomastică, unde întîlnim frecvent numele Casian, la origine „olarul” (figulus).

Să nu pierdem din vedere  nici prezenţa cuvîntului valdufni (putere), din care provine duhul şi care aici prezidează creaţia olarului, permiţîndu-i ca din aceeaşi frămîntătură să poată preschimba lutul cînd într-un vas de cinste, cînd într-altul de necinste. Vrednică de reţinut este în primul rînd, desigur, asocierea robului cu cinstea, cu lucrul de preţ, vrednic de preţuire.

Un alt pasaj care ne interesează în cel mai înalt grad pentru că întăreşte valoarea acestei asocieri semantice găsim în 1 Corinteni 7,21-23, unde, după îndemnul ca fiecare să rămînă în chemarea în care a fost chemat, se face o evaluare a preţului răscumpărării (lat. redemptio, iar în dacică us hauthai sijuth = redemti estis). Să examinăm împreună întreg acest pasaj al exaltării (ushauhein) preţului de răscumpărare a robilor întru Hristos: „Ai fost chemat fiind rob (skalks)? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber (freis), mai mult foloseşte-te! Căci robul care a fost chemat de Domnul, este liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat este rob al lui Hristos (skalk ist Xristus). Cu preţ aţi fost cumpăraţi” = vairtha galaubama ushauthai sijuth = pretio magno.

Să reţinem că acest preţ al răscumpărării este un preţ mare (pretio magno în latină). În treacăt ne-am putea întreba dacă nu cumva din galaub (vairtha galaubamma) provine gloaba, cuvînt ieşit din uz astăzi, care a însemnat cîndva o amendă (probabil considerabilă) pentru săvîrşirea unor delicte grave sau pentru crimă.

În sfîrşit, pasajul se încheie cu un avertisment sever: „Nu vă faceţi robi oamenilor” = ni vairthaith skalkos mannan = ne fiatis servi hominibus.

Acolo unde astăzi (şi de o bună bucată de vreme) folosim cuvîntul rob (din laubs) vedem că în veacul al IV-lea în dacică se folosea skalks (servus, minister), cu ecou şi el în română, prin skalkinassus = servitus, de la care s-a ajuns la cneaz sau chinez.

Intrăm astfel în vastul cîmp semantic al servului şi servituţii, în care s-au produs, din veacul al IV-lea şi pînă în româna modernă, însemnate modificări funcţionale ce au antrenat reorganizarea totală a sistemului. De aceste schimbări (şi cu asta închei) ne vom ocupa însă data viitoare. Înclin să cred că ele au fost declanşate de hipertrofierea în sens bun (sporul de preţ) suferită de cuvîntul laubs, care a desemnat în vechime nu pe orice rob, în orice caz nu pe robul pus în slujba altor oameni, ci pe robul lui Hristos, pe credinciosul lui Dumnezeu. Rob erai luat de necredincioşi, căzînd astfel în robie, nu intrai singur, nu te băgai, nu te tocmeai aşa cum te băgai sau te tocmeai slugă la stăpîn.

 

 

Andrei Ionescu

 

Revista indexata EBSCO